Andreea Barbu

Nectar Margosian, străbunica mea din Kaisery (2)

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

          Își ordonează adesea amintirile cei care au darul întoarcerii în timp. Nu este o practică a celor slabi de înger, ci mai degrabă a căliților pe care destinul i-a încercat cu asupra de măsură. Punctul de plecare al amintirilor străbunicii mele  era întotdeauna Kaisery, orașul vital pentru negoțul din Asia Mică. Devreme, în copilărie, chiar la debutul secolului al douăzecilea, Nectar a înțeles că la mare preț, sunt covoarele țesute din lână de oaie pe urzeală de bumbac de către armeni. Cumpărătorii erau mulți, comenzile diferite și timpul de lucru scurt. La acea vreme, lâna oilor era un material ideal pentru că avea un preț mic, era rezistentă, se putea lucra ușor. Culorile naturale obținute din plante îi sporeau frumusețea, punând în valoare modelele.  Clienții nu trebuiau sub nicio formă să aștepte prea mult sau să plece nemulțumiți. La final era necesar să aibă sentimentul că au încheiat o afacere bună, că au negociat până la epuizare, că au rupt din preț și cumva l-au și păcălit pe negustor care s-a plictisit să se mai împotrivească. Mai cu seamă nu trebuiau să observe micile greșeli inevitabile din compoziția covoarelor din lână sau imperfecțiunile. La negociere, armenii știau să-și plimbe cumpărătorii, povestind despre numărul mare de noduri al covorului, despre fondul roșu care reliefa modelul, aduceau ceai fierbinte pentru succesul afacerii și se învoiau, cârcotind să lase din preț, mimând că ies în mare pierdere.

covor anatolian sec. XX

Erau neîntrecuți în această artă, iar clienții părăseau magazinul fericiți, urmând a recomanda și altora să treacă pe la acest negustor. Neîntrecuți în a negocia au rămas de-a lungul timpului nu numai covorarii, ci și cafegii, fierarii, tutungii, cizmarii și mezelarii armeni. Deprinseseră în familie aceste lucruri, fără să fie școliți sau să ucenicească la alții. Își povesteau mereu marfa, o lăudau peste măsură într-o turcă impecabilă, cereau informații despre viața clientului, despre istoria familiei lui. Oricum totul se învârtea în jurul ideii de familie. Întrebau despre copii, despre viitorul lor, despre alte orașe unde aveau rude. Așa aflau armenii multe pentru că negocierea nu dura deloc puțin. Era timp pentru toate, pentru cuvinte dulci și multe, pentru amintiri pudrate cu duioșie, pentru impresii,  știri de tot felul, șerbeturi aromate și simțiri adânci. Știau armenii să-și hiperpersonalizeze produsele, punându-le în valoare. Chiar dacă multe modele se asemănau, micile transformări făceau diferența și clienții trăiau cu sentimentul că au reușit să cumpere un unicat. Fire iscoditoare, străbunica asculta discuțiile astea care erau pentru ea un deliciu de neratat. Din ele a învățat cam tot atât cât i-au oferit puținele ore de la colegiul francez din Kaisery. În plus, la cină, tatăl Esaïa, peste măsură de orgolios, ca orice armean, povestea reușita de peste zi, cu înflorituri despre abilitatea lui și mulțumiri pentru ceaiul fierbinte venit la timp. În familia Aramian nu au existat introvertiți. Fiecare voia să arate la aceeași masă ce a făcut bine.  Viața liniștită, totul a fost curmat brusc și armenii au fost deportați la puțin timp după începerea Primului Război Mondial.

               Nașterea într-un imperiu, socotit măreț nu i-a garantat nicio clipă securitatea familiei străbunicii Nectar. Dimpotrivă. Chiar dacă înghițise teritorii, Imperiul Otoman avea conducători care doreau cu orice preț turcizarea Anatoliei. Minoritățile etnice creștine nu mai aveau ce căuta acolo. Ideile națonaliste își făceau cu prisosință treaba. Arestările, deportările, masacrele armenilor se țineau lanț. O vreme, Nectar și frații ei mai mici au crezut că vor merge așa toată viața cu mici popasuri pentru odihnă în taberele așezate în afara orașelor. Șederea în astfel de tabere costa o monedă din aur. O parte din deportați fuseseră jefuiți în timpul nopților și nu mai puteau plăti. Grija deportaților era să nu ajungă să fie aruncați în Eufrat cum se întâmplase cu mulți semeni de-ai lor. Noaptea, din astfel de tabere unii reușeau să fugă, dar erau prinși și executați.

             Deportații armeni alcătuiau în turbulentul an 1915 o lume ciudată, deznădăjduită, la marginea vieții. Mediul ostil, resursele de apă și hrană puține, dificultățile de tot soiul, extenuarea măcinau multe trupuri. Ca de multe ori au fost armenii marii nedreptățiți ai istoriei. În Anatolia nu au mai avut loc, casele, căminele lor dragi, au fost oferite cu ușurință celor care s-au grăbit să dea o mână de ajutor la împingerea lor spre deșertul Mesopotamiei, la masacre. Deși au fost severi în principii, au muncit cu devotament până la deportarea fără temei justificat, au trecut prin situații insuportabile, au rămas cu credința în ziua de mâine. Cei din familia lui Nectar au învățat că nu oricui îi este dat să trăiască în spații sigure, fără pericolul unor agresiuni iminente.  Nu puține însă le-au fost temerile când au ajuns cu vaporul în Constanța.

             Confruntată cu atât de multe lucruri noi, familia străbunicii Nectar nu a stat prudentă pe banca de rezerve. A lucrat excesiv, fiind atentă cu toate simțurile la tendințe, la tonuri, culori, la toate lucrurile care fac viața mai frumoasă. Repede, în târg, s-a dus vestea papucilor cusuți de Nectar care erau și puțini mai ieftini decât toți ceilalți de pe piață. Așa a găsit-o Artin, la optsprezece ani, creativă, harnică, tenace și extrem de ispititoare. Nu a stat deloc pe gânduri, deși avea aproape dublul vârstei ei și era o fire ezitantă a purces la marea schimbare. Cât a trăit nu a îndrăznit Nectar să se întrebe cum ar fi fost viața sa fără acest amor profund. Șovăielnicul Artin a rămas tot timpul să lucreze în micul birou din spatele magazinului său, iar Nectar să vândă încălțămintea. Existența lor s-a confundat cu cea a magazinului pentru a putea duce o viață decentă, a ridica o casă si a crește un copil. Au fost mereu în priză, au lucrat fără ifose, mofturi, au comandat de la București cele mai noi și scumpe produse, au căutat să creeze noi modele, să fie în tendințe și să aibă cei mai mulți clienți. Încrezători în puterea regeneratoare a muncii și a unor alianțe profunde  au avut grijă și de biserica armeană, au trimis papuci slujitorilor ei, au făcut donații substanțiale ca și ceilalți negustori.

             Osteneala lor a fost considerată de comuniști dăunătoare, bunurile naționalizate și pentru a doua oară s-au aflat în stradă fără niciun sprijin. Nu a înțeles atunci Nectar de ce i-au fost confiscate până și calapoadele din lemn, rastelurile, uneltele de cizmărie. Odată cu pierderea a tot ce a câștigat, au rămas departe de ea firescul lucrurilor simple, echilibrul, micile bucurii și frumusețea mării pe care o putuse admira de pe terasa casei sale. Știa însă în același timp că mintea și trupul pot face minuni atunci când viața te așează în fața unor grele încercări. Îi fuseseră suprimate de multe ori demnitatea și independența, îl pierduse pe omul drag, răbdător și înduiosător de onest.

            Ajunsă la București a fost atentă de la început, la pulsul orașului, la vocile trecătorilor, la ce așteptări se puteau împlini, la ce nu se mai putea realiza. Trecuse ușor de cincizeci de ani, nu mai avea posibilitatea să viseze utopic și nici să se răzvrătească. Vremurile pe care le traversase, situațiile de criză o învățaseră să acționeze rapid, să găsească soluții. A înțeles că lumea ei veche în care puteai vinde te miri ce, a apus, că imperiile s-au prăbușit, granițele sunt fluide și mai ales că bunurile agonisite pot fi luate fie ca pradă de război, fie pur și simplu printr-o politică mincinoasă, ipocrită.  Abia se vindecase de trauma Genocidului, trăise sub bombe în Al Doilea Război Mondial și avea de înfruntat în București o lume rece în care diferențele nu erau înghițite, tensiunile aplatizate.

             Pentru ea munca a fost o armă de apărare și o reacție în momente de nedreptate istorică. Așa au devenit în viața ei croitoria, brodatul, torsul lânii, tricotatul soluții finale. De la cuscra, Șahzade Terzian, originară din Adana, unde avusese cel mai mare magazin de coloniale a mai aflat unele secrete culinare și a ajuns să facă cele mai crocante baclavale în sirop de trandafiri. În bucătăria lor imensă din Matei Basarab 33, toamna îi topea pe toți mirosul de gutui caramelizate, iarna, cel de pilafuri grele cu fructe uscate, iar vara cel al mușchiului de vită preparat la cuptor cu puține condimente și servit cald în foișorul din curte. Frații Terzian, Garabet, Lutfig și Nubar ca și mama lor, adorau mesele pantagruelice ca în Adana natală sau ca la Bazargic, unde trăiseră înainte de a ajunge la București. Nelipsit de la aceste festinuri era profesorul Pambuccian, un povestitor redutabil și un gurmand declarat. Prietenia dinte Șahzade și acest doctor prestigios a fost rarisimă. Amândoi aveau întrebări de temut despre multe lucruri, secrete comune, se simțeau excelent la taifas.  La scurt timp însă întreaga familie a străbuncii mele s-a destrămat. Cuscra care nu a respectat dietele date de profesorul Krikor Pambuccian a plecat în lumea celor drepți mult prea devreme. Sora lui Nectar, Nuvart s-a stabilit în Statele Unite ale Americii, la Los Angeles unde a primit o pensie mulțumitoare care i-a permis chiar să meargă în weekenduri la Zuma Beach. Fratele Haciadur Aramian s-a grăbit și el să plece din această lume unde crease zeci de modele de pantofi. Fiica ei a divorțat și așa a ajuns Nectar să fie, la senectute, stâlpul familiei. Și-a dat seama că nu se poate retrage de pe câmpul de luptă, și-a educat exemplar nepoata care a făcut o viață întreagă emisiuni pentru armeni la Televiziunea Română, a oferit speranță și lumină într-o lume anchilozată în prejudecăți și inerție. Scriu de mulți ani în revista Ararat și ca o reverență în fața aceste srăbunici supercool căreia îi datorez puținul pe care îl are în prezent mica mea familie. Chiar și bunicul meu, Terzian Nubar, care nu a reușit deloc să se înțeleagă cu ea, i-a recunoscut calitățile și mi-a povestit întruna despre abilitățile soacrei lui. Partea românească nu s-a implicat deloc în creșterea mea și a lui Matei, considerând că armenii se descurcă în orice situație. Bunica paternă și tatăl nostru au privit la educarea noastră ca la un spectacol de teatru fără să ajute sau să se întrebe cum o ducem.  Eu, Matei și mama noastră pare că auzim în continuare cuvintele lui Nectar, nu e noapte încă, mai puteți lucra ceva. A fost influentă, a contat pentru cei din jur, iar mărturiile ei, ca și contradicțiile unei epoci furtunoase, plină de convulsii au ecou și astăzi. Povestea supraviețuitorilor Genocidului Armean trebuie ascultată, citită, mutată în cărțile noi de istorie și în rândul adevărurilor vii ale lumii care trebuie să iasă la suprafață, oricât de incomod ar fi pentru unii.

Andreea Barbu

( va urma)
fragment dintr-un volum propus editurii Ararat

Leave a Reply

Your email address will not be published.