Ne-a părăsit poetul MARIUS DANIEL TEVANIAN ( 1952-2023)

Aflăm cu durere că poetul Marius Daniel Tevanian, care suferea de un grav handicap fizico-motoric, s-a stins din viață într-un centrul special pentru îngrijirea persoanelor cu dizabilități din București.

Era fiul unui supraviețuitor al genocidului. Tatăl său, Garabet Tevanian, era născut la Eskișehir în 1917 și, din mărturiile familiei, publicate în revista Ararat am aflat despre calvarul prin care a trecut până au ajuns în România.

Dar despre Daniel să cităm propria mărturie, publicată într-o plachetă de versuri…

„Dedic această plachetă părinţilor mei, care toată viaţa s-au chinuit cu creşterea şi formarea mea. Deşi, printr-un accident la naştere, am rămas cu un grav handicap fizico-motoric, ei nu m-au abandonat, nu m-au lăsat într-un centru pentru îngrijirea minorilor cu dizabilităţi fizice sau psihice. Cu multă greutate părinţii mei m-au dus la şcoală ca să termin 8 clase. După terminarea celor 8 clase, cu o dăruire rar întâlnită, tatăl meu m-a ajutat să mă regăsesc în singurul lucru pe care puteam să-l fac. În Poezie. De fiecare dată tata mă îndemna să pun accentul pe o exprimare corectă, gramaticală. La îndemnul unei vecine, tata s-a dus cu poeziile mele la cenaclul literar „George Bacovia”, unde s-au discutat în şedinţe literare. De multe ori, lăsându-şi problemele personale (chiar de sănătate) tata se ducea cu poeziile mele la reviste liteare sau un cenaclu. Iar mama s-a chinuit întreagă viaţă în îngrijirea mea de zi cu zi. Astfel nu greşesc dacă spun că părinţii mei au fost un model de dăruire.”

În 1992 i-a apărut la Editura Litera  placheta  „Voința ca lege”- Poeme,  urmată de alte scrieri, majoritatea postate, online, pe pagina sa de facebook.

Cu sprijinul Arhiepiscopiei Bisericii Armene, în 2019, a apărut volumul „Personal”

AŞA CUM SUNT

Vreau să m-arăt lumii aşa cum sunt,

Cu lumea mea ruptă încă de la început,

De spasmul vremii nu m-am lăsat înfrânt,

Mi-am jucat rolul vieţii cum am putut.

În viaţ-am fost încadrat într-un tipar,

Pe-o scenă goală-am jucat acelaşi rol,

Prin de decoruri false n-am ieşit din chenar,

Mi-am creeat de unul sngur un mic simbol,

Am întălnit călugăriţe dintr-un timp medieval,

În decorul meu m-au învăţat biblia pe de rost,

Dumnezeu a fost tot timpul prezent pe fundal,

Măicuţele-n popasul lor mi-au spus să ţin post.

Mi-au ţinut prelegeri despre viaţa lui Isus,

Să mă ducă-n mănăstiri prin văi şi munţi,

Dmnezeu îmi spune mereu de-acolo, de sus,

Că nu-i loc de mine la cununii şi la nunţi.

Autori mari m-au creat pentr-un singur rol,

Să m-arăt în fereastră în costum de-arlchin,

Pe scene de scânduri să mai dau soartei ocol,

Şi să pornesc prin lume călare pe asin.

Mi-am jucat viaţa rostind un monolog,

În ferestre sparte eram acelaş personaj,

Cu spectatorii am ţinut simplu un dialog,

Din sufletul învelit într-un jalnic ambalaj.

Am jucat în fine roluri de stăpân şi de supus,

Prinţesele mi-au trecut prin faţă, fără să mă-nţeleagă,

Şi când în decoruri de carton, publicul mă credea redus,

Le-am arătat pe sccnă viaţa mea-ntreagă.

AMINTIRI DE O CLIPĂ

Mintea mea se duce-napoi,

Într-o cameră mică cu pereţii goi,

Unde toate din jur îmi spun,

Dac-am plecat din ea, am fost nebun.

Cartea şi cu mine făceam o singură fiinţă,

În viaţa cea grea mi-a dat putere şi credinţă,

Adesea mă prelungeam în litere şi paranteze,

Figurile de stil stăteau să mă invadeze.

N-am vrut mai mult decât ce-aveam din şcoală,

Implicarea într-o viaţă absolută şi totală.

Verbul şi adverbul mi-aduceau fetele-n jurul meu,

Pentru o clipă uitam că a trăi e prea greu!

by Mihai Stepan Cazazian