Nazelic şi Krikor Goşgarian

Ne amintim mai rar decât ar trebui de înaintaşii noştri care au făcut parte dintr-o comunitate armeană mult mai extinsă la vremea aceea, ei refugiindu-se din Turcia în urma masacrelor din 1894 – 1896 şi, mai ales, 1915 – 1917.

Unul dintre aceştia a fost şi bunicul meu, Krikor Goşgarian, născut la 2 aprilie 1895 în localitatea Pinghian (Binga, Pengà) situată pe malul Eufratului, în Asia Mică. Aici şi-a făcut studiile primare şi gimnaziale între 1902 şi 1910. Tatăl său, Eram, a murit la vârsta de 35 de ani în 1898, iar mama, sora şi cumnata lui s-au aruncat în apele râului Arax pentru a scăpa de calvarul deportării în 1915. În 1911 este chemat la Constantinopol de vărul său Haig, fiind angajat la librăria acestuia, fiind apreciat şi pentru faptul că vorbea – pe lângă armeneşte şi turceşte – şi franţuzeşte. În 1916 este luat la oaste în armata turcă, dar după o vreme se lasă prins – împreună cu alţi camarazi – de francezi şi face parte după aceea din “Legiunea armenilor” , luptând împotriva turcilor. După război lucrează ca functionar la industriaşul Exergian care, deschizând şi la Bucureşti o fabrică -“Filatura şi ţesătoria Dâmboviţa” – îl trimite în capitala României în anul 1921. A fost de altfel primul salariat al acestei întreprinderi, fiind prezent de la punerea temeliei şi până la naţionalizare, când a fost dat afară fiind catalogat drept “omul patronului”. Fabrica evoluase mult între timp şi fusese vândută unui alt patron armean, Diarbekirian, Exergian renunţând la afacere şi stabilindu-se în Franţa. De-a lungul timpului a lucrat aici ca şi contabil, casier şi mai apoi magazioner. După disponibilizare nu s-a mai putut angaja decât ca paznic de noapte la alte uzine unde era cunoscut şi apreciat de cei care au riscat angajându-l. De la venirea în România a fost alături de comunitatea armeană şi mai ales de biserică, participând la toate operele de binefacere şi ajutorare a celor nevoiaşi, făcând parte şi din colectivul care mergea lunar acasă la aceştia pentru a le duce banii şi pachetele care se strângeau pentru ei de la enoriaşi. S-a stins din viaţă de Crăciun în 1966.

În februarie 1928 s-a căsătorit cu bunica mea, Nazelic Kasparian. Aceasta se născuse în 1910 la Bucureşti dar a rămas după numai 2 ani orfană de tată , doctorul Aram Alhasian, mort în urma acţiunii de ocupare a Băncii otomane din Constantinopol. Mama rămasă văduvă neputându-i creşte pe ea şi pe fratele ei Vrej, Nazelic a fost luată şi ulterior adoptată de verişoara primară a tatălui ei, Peruz Kasparian (soră cu doctorul Sayan din Bulgaria şi cu Eftique Tulbentcian şi Ahavni Tokatlian, aceasta din urmă fiind mama comandorului Onnik Tokatlian, pomenit şi de Varujan Vosganian în “Cartea soaptelor”) trăind până la vârsta de 7 ani la Ruse, în Bulgaria. Bunica Nazelic a învăţat la Şcoala Armeană din Bucureşti şi ulterior a fost o participantă activă la gruparea tinerilor armeni “Homenetmen”. Bunica a trăit până în martie 1982. Bunicii mei au avut o singură fiică, Peruza Madeleine, mama mea, născută în 1929.

Bunicii Goşgarian şi străbunicii Kasparian sunt îngropaţi în Cimitirul Armenesc din Bucureşti, pe aleea pricipală, nu departe de capelă.

material trimis pe adresa redactiei de Dorin Alexandru

by Redactor