Michael Hesemann despre genocidul comis asupra armenilor – Din arhiva secretă a Vaticanului (*)

Anul acesta lumea comemorează o sută de ani de la genocidul comis asupra armenilor. Începutul acestuia e considerat data de 24 aprilie 1915, ziua când elita poporului armean, intelectualii armeni din Constantinopol au fost arestați, deportați și, cu puține excepții, uciși. În lunile următoare, pas cu pas, întreg poporul armean care nu trăia în capitala Constantinopol, a fost mânat zeci și sute de kilometri în marșuri forțate, ale morții, din orașe în deșert.Sute de mii au murit pe drum masacrați sau de foame, de  sete, de istovire și boli, iar cine totuși a supraviețuit a fost lăsat să piară în deșert.

La începutul anului 2015, istoricul german Michael Hesemann a scos o nouă carte despre primul genocid al secolului al XX-lea. Hesemann, care trăiește azi la Düsseldorf și Roma, unde lucrează și ca jurnalist al Vaticanului, este un cunoscut istoric al religiilor, ale cărui aproape patruzeci de cărți au fost până acum traduse în paisprezece limbi (printre altele a scris mai multe cărți despre papi: două despre Ioan Paul al II-lea – în 2005 și 2011 –, o alta despre Pius al XII-lea, în 2008, apoi împreună cu Georg Ratzinger, fratele papei Benedict al XVI-lea, o carte despre

acesta în 2011, și în fine, în 2013, o biografie a actualului papă Francisc[1].

Istoricul Hesemann a ajuns să lucreze la cartea despre genocid atunci când în 2008, după apariția biografiei sale a papei Pius al XII-lea, a primit permisiunea să cerceteze Arhiva Secretă a Vaticanului, și a început prin a studia documente din perioada primului război mondial. Astfel a dat de un document care, după cum mărturisește, l-a tulburat adânc. Era apelul înflăcărat adresat cancelarului german de prelatul a cărui voce avea în acea vreme cea mai mare greutate în sânul Bisericii catolice din Imperiul German, cardinalul von Hartmann, Arhiepiscop de Köln, pentru a pune capăt unor acte de violență comise de aliatul turc împotriva armenilor. Apelul era datat 2 aprilie 1918 când, la patru săptămâni după Tratatul de Pace de la Brest-Litovsk, apăruse amenințarea unor noi masacre. Tratatul prevedea retragerea rușilor din nord-estul Anatoliei pe care-l ocupaseră, așa încât armenii din acele ținuturi rămâneau fără apărare. Pericolul represaliilor turcești creștea zi cu zi.

Trei minciuni ale negaționiștilor turci

Cardinalul von Hartmann, trebuie spus, nu era nicidecum un pacifist moralizator, și faptul că intervenea atât de pătimaș pe lângă guvernul german în favoarea armenilor dovedește cât de cutremurătoare trebuie să fi fost informațiile ce parveneau din Orient. Iată ce scria el:

„Din Turcia sosesc știri foarte îngrijorătoare, care ne fac să ne temem că grozăviile împotriva armenilor se vor repeta. (…)

În cercurile creștine domnește o mare neliniște, existând temerea că rapoartele[trimise de guvernul turc aliaților săi privitor la bande de armeni răsculați – n. n.] sunt inventate sau cel puțin foarte exagerate, ele urmând să servească guvernului turc drept pretext pentru nimicirea restului de populație armeană sau creștină din interiorul țării.

Încă de la prigonirea armenilor în anul 1915, care în ce privește cruzimea n-a fost cu nimic mai prejos de persecutarea creștinilor din primele veacuri creștine, s-a afirmat în repetate rânduri că pentru toate aceste grozăvii guvernul german și mai ales catolicii germani vor trebui să răspundă în fața lui Dumnezeu și în fața istoriei, dacă nu vor face tot ce le stă în puteri pentru a împiedica actele de violență. (…)

O rog de aceea pe Excelența Voastră să întreprindă în mod hotărât ceea ce trebuie pentru a preveni amenințătoarea nouă prigoană a armenilor și să facă tot ce e cu putință pentru ca să nu se repete grozăviile strigătoare la cer comise în timpul primei prigoane.“ (… )

Dând în 2010 peste o copie a acestei scrisori în Arhiva Secretă a Vaticanului, istoricul nu bănuia că ea avea să-i deschidă calea spre o adevărată comoară de documente istorice care vor adăuga cunoștințelor noastre despre primul genocid al secolului al XX-lea „aspecte noi importante, ba chiar decisive“.

Această comoară consta în cele 600 de pagini descoperite de Hesemann printre documentele secretariatului de stat papal din perioada Primului Război Mondial, apoi în alte 1200 de pagini extrase din arhiva pontificatului lui Benedict al XV-lea, la care se mai adăugau o serie de documente în problema armenilor din arhivele nunțiaturilor din München și Viena – în total în jur de 2000 de pagini încă necunoscute cercetării istorice.

„Genocidul comis asupra armenilor este – spune istoricul într-un interviu (din 2. 03. 2015, apărut în „kath.net“, interviu din care voi mai cita pe parcurs) – o realitate istorică îngrozitoare;în această privință nu mai există nicio îndoială, chiar dacă Turcia modernă tocmai asta contestă, încercând să treacă sub tăcere această realitate. (…) 1,5 milioane de creștini armeni au murit în împrejurările cele mai cumplite sub ochii preoților și episcopilor lor (cel mai adesea omorâți și ei) și ai misionarilorstrăini complet neputincioși.“

Negaționiștii susțin că a fost vorba despre niște simple „măsuri de strămutare impuse de război“; și că, în plus, a existat o colaborare a armenilor cu dușmanul, cu rușii, adică, și au izbucnit mai multe răzvrătiri. În fine, aceeași mai afirmă că cifra de 1,5 milioane e o născocire și că – din cauză de boli și deficiențe în aprovizionare – ar fi murit doar 300.000 de armeni. Istoricul Hesemann numește acestea „trei minciuni turcești“, pe care în cartea sa le demontează pe baza documentelor incontestabile descoperite în arhivele Vaticanului. (Un alt neadevăr de dată foarte recentă, la care din această cauză Hesemann nici nu avea cum să se refere în carte, este că ar fi fost vorba de un război civil care a costat viața a 300.000 până la 500.000 de armeni și a tot atâtor turci.)

Mai întâi, „afirmația că armenii și-ar fi procurat arme și că plănuiau o revoltă este pură calomnie“, se spune în raportul trimis în toamna lui 1915 de patriarhatul armeano-catolic la Vatican, și confirmat de martori de la fața locului, de consuli și misionari germani. Adevărul este acesta: au existat armeni care în urma masacrelor au fugit în Armenia rusească și care în cele din urmă au ajuns să lupte de parte rusească. Alții au dezertat din armată și iarăși alții au opus rezistență atunci când au fost ordonate masacrele – fapt este că „n-a existat nicio răzvrătire plănuită și niciun  complot cu Imperiul țarist!“.

În al doilea rând, dacă ar fi fost evacuați doar armenii din regiunile de front, s-ar mai fi putut crede că e vorba de „măsuri de strămutare impuse de război“. Realitatea este însă că au fost deportați atât armenii din provinciile Alep sau Diyarbakir din sud estul extrem al Turciei cât și armenii din Angora – Ankara de mai târziu – din centrul țării. „Înainte de a se pune în mișcare convoaiele de deportați, au fost de regulă uciși toți bărbații armeni între 17 și 70 de ani care încă nu fuseseră concentrați; marșurile morții, care au durat săptămâni în șir, erau formate numai din femei, copii și bătrâni. Convoaiele au fost mânate prin țară în lung și-n lat, până ce o mare parte a nefericiților au murit de epuizare, de boli sau în urma abuzurilor jandarmilor turci. Iar pe cei puțini care au supraviețuit vicisitudinilor nu-i aștepta niciun viitor, ci numai lagărele de concentrare din deșertul sirian, unde – cu hrană cu totul insuficientă și lipsiți de îngrijiri medicale – aveau să moară sub cerul liber în căldura toridă sau în ger, sau peste alte câteva săptămâni aveau să fie mânați încă și mai în inima deșertului, și deseori masacrați atunci când nu-și dădeau osteneala să moară suficient de rapid.Delegatul apostolic, monseniorul Dolci, scria în data de 20 august 1915 către Vatican: «Întreaga populație armeană e alungată din orașe și sate sistematic și în modul cel mai brutal, și deportată în locuri necunoscute… multe caravane au fost masacrate de călăuzele lor de îndată ce ajungeau în ținuturi pustii.» Asta nu mai avea nimic de-a face cu o strămutare, ci era un genocid planificat. Sau, în cuvintele patriarhului armeano-catolic, acesta era «proiectul nimicirii poporului armean din Turcia.»“

În al treilea rând, mai constată istoricul, nici măcar nu era vorba de armenii ortodocși, care erau acuzați oficial de colaborarea cu dușmanul, ci în fapt „de «epurarea» țării de elementele sale neislamice conform cu ideologia islamofascistă, «panturcică» a Junilor Turci și a ideologilor lor.“ Într-un raport adresat Vaticanului, superiorul capucin Norbert Hofer conchidea că îndărătul deportărilor se ascundea intenția „nimicirii nepedepsite a tuturor elementelor creștine din țară“. Și nu numai creștine, se poate adăuga: coloniștii evrei din Palestina (aflată sub dominație otomană) au fost la un pas să îndure o soartă asemănătoare. Demersurile întreprinse de papa Benedict, printre care cele două scrisori către sultan și diversele petiții înaintate de Delegatul apostolic (ca de altfel și intervențiile pe lângă aliații Turciei în război), n-au dus la niciun rezultat. „În afara unor promisiuni mincinoase ale turcilor, ca de pildă aceea că-i vor cruța pe armenii catolici sau, mai mult, că-i vor lăsa pe cei deportați să se reîntoarcă în ținuturile natale, nu s-a obținut nimic“, spune istoricul Michael Hesemann.

În ce privește numărul victimelor, autorul precizează că într-un document al Vaticanului din 20. 12. 1915 Delegatul apostolic, Monseniorul AngeloDolci,  vorbește încă de pe-atunci despre 1,1 milioane de morți – asta într-un moment când încă nici nu începuse moartea în masă și masacrarea deportaților armeni în deșertul sirian. Iar pe 30. 09. 1917, adică după acele masacre, părintele capucin Michael Liebl constata: „Din cei 2,3 milioane de armeni care trăiau în Turcia au fost exterminați de către turci un milion și jumătate de armeni.“Cartea prezintă o serie de documente din care reiese o dată în plus că această cifră de 1,5 milioane de armeni uciși este întru totul realistă și că, mai mult, în cursul prigoanelor din anii 1915 – 1922 au fost omorâți în total chiar 2,5 milioane de creștini. Funcționarii fanatici ai așa-numitului „Comitet al Unității și Progresului“, transformat în partid politic odată cu venirea la putere a Junilor Turci, au considerat încă de la început că Imperiul Otoman multietnic este slab; țintind la un stat național turc omogen,„epurat“ de „elemente străine“, ei s-au folosit de prilejul oferit de războiul mondial pentru a-și pune în aplicare planurile.Așa încât, mai spune Hesemann, „documentele Vaticanului infirmă fără putință de tăgadă versiunea oficială turcă despre istoria acestei perioade[așa-zisele„măsuri de strămutare de populație impuse de război“ – n. n.], și furnizează dovezi că a fost un genocid planificat.“

„… ucigându-i mai întâi pe armenii cu care a fost prieten“

            De altfel, istoria Imperiului Otoman de la sfârșitul secolului al XIX-lea nu era lipsită de antecedente pregătitoare. Sub sultanul Abdul-Hamid al II-lea avuseseră loc între 1894 – 1896 când într-o provincie, când într-alta un șir de masacre cu caracter genocidal, care aveau să coste viața a 200.000 până la 300.000 de armeni. „Există acum dovezi – scria în 19. 11. 1895 Delegatul apostolic Bonetti către secretariatul de stat al Vaticanului – că masacrele de la Trapezunt, Erzurum și Diyarbakir… au fost ordonate personal de sultan.“ Guvernatorii primiseră dispoziții clare de la Abdul-Hamid să nu intervină în „baia de sânge îngrozitoare care se desfășura“ (A. S. V., Segr. Stato, QA, BS[2] 174, Costantinopoli, 19. 11. 1895, Bonetti către secretarul de stat cardinal Rampolla), ba mai mult, s-o sprijine. Iată ce era scris pe o înștiințare expusă public înaintea unuia din masacrele ce avea să aibă loc în orașul Arapkir timp de zece zile, în noiembrie 1895:

„Toți copiii lui Mahomed trebuie să-și îndeplinească îndatorirea de a-i ucide pe armeni până la ultimul om, de a le lua avutul și a da foc caselor lor. Nimeni nu trebuie cruțat – aceasta-i porunca sultanului. Cine nu-i dă ascultare va fi socotit drept armean și va fi ucis. Fiecare musulman va trebui, prin urmare, să-și dovedească ascultarea față de prescripțiile guvernului, ucigându-i mai întâi pe acei armeni cu care a fost prieten.“ (Cit. de M. H. după W. Gust, DerVölkermord an den Armeniern, München/Wien 1993, p. 107) Muezinii, și ei, din minaretele lor îi chemau pe musulmani să-i ucidă pe creștini.

Dar revenind la anul 1915, voi prezenta în continuare câteva documente extrase din cartea lui Hesemann, capitolul XIII, „Topografia morții“. Ceea ce scria Delegatul apostolic, Monseniorul AngeloDolci, în telegrama sa din 20 august 1915 către Vatican (citată mai sus în acest text) nu făcea decât să informeze despre lucruri deja știute la Roma. Vaticanul primise din partea Ministerului de Externe italian încă din iulie un scurt raport al consulului general din Trapezunt, Giacomo Guerrini:

„1. Decretul guvernului otoman din 27 mai 1915 prevede internarea într-un loc necunoscut a aproape tuturor armenilor din Turcia, în special a celor trăind în vilaietele [diviziune teritorial-administrativă, provincie otomană – n. n.] din Asia turcă.

2. În vilaietele armene ordinul de internare a fost executat imediat și în cel mai barbar mod cu putință, fiind aplicat și femeilor, copiilor, bătrânilor și bolnavilor. Doar foarte puțini au scăpat de masacre.
3. În celelalte vilaiete ordinul a fost executat pe baza listelor de persoane întocmite de autorități. Dar și acolo armenii au fost supravegheați îndeaproape și amenințați.
4. Armenii catolici au fost tratați cu încă mai mare brutalitate ca toți ceilalți. Ei au fost amăgiți fiind mai întâi liniștiți, dar în cele din urmă arestați în mod foarte brutal. I-am primit pe câțiva dintre ei la mine și am intervenind spre a le apăra drepturile, dar din păcate fără rezultat. Ordinul li s-a aplicat tuturor armenilor fără nicio excepție, la fel și femeilor, copiilor, bătrânilor și bolnavilor. (…)
5. Pentru a-i ajuta pe armeni ar trebui revocat ordinul de internare și garantată siguranța tuturor armenilor încă în viață, permițându-li-se totodată să părăsească în libertate Turcia. Ar fi un gest de omenie și milă să primim o parte din acești refugiați la noi în Italia.
6. Mulți armeni au fost provocați să se lepede de religia lor creștină și mulți au fost forțați să devină musulmani.“ [A. S. V., Segr. Stato, Guerra (1914 – 1918), rubr. 244, fasc. 110, pp. 165-66 ]

Toate acestea fiind confirmate și de părintele austriac Norbert Hofer, superiorul mânăstirii capucine din Erzurum, care relata Sfântului Scaun următoarele:

„Cuvântul «deportare» înseamnă: 1. Separarea absolută a bărbaților de soțiile lor și a mamelor de copiii lor. 2. Amenințări și măguliri ale trimișilor turci cu scopul de a-i forța pe toți să se lepede de religia lor. Cei care au făcut-o – și au fost mulți – au fost de îndată trimiși în sate exclusiv musulmane de unde nu s-au mai întors. 3. Luarea cu sila a femeilor: ele sunt mai întâi împărțite după calitățile lor fizice iar apoi fie vândute în haremuri, fie silite să satisfacă nevoile infame ale funcționarilor turci sau ale soldaților de pază. 4. Fetițele sunt repartizate ca servitoare în gospodăriile turcești, care se obligă să le educe în religia musulmană. Unele dintre ele au fost trimise până la Constantinopol. Prin alte părți toți băieții creștini sunt circumciși și repartizați în case turcești. (…) După încheierea procesului de selecție, supraviețuitorii sunt siliți să predea tot avutul lor, case și bani și să plece în interiorul țării. Sunt însoțiți de jandarmi brutali și trebuie să meargă fără oprire dintr-un sat în altul, înspre o țintă necunoscută. Cu desăvârșire demoralizați de suferință și de despărțirea bruscă de cei dragi, adeseori nu mai sunt în stare să reziste fizic condițiilor atmosferice și altor vicisitudini, astfel încât mulți dintre ei mor pe drum. Iar alții sunt masacrați.“ [Ibid. ca mai sus, pp. 245-46]

Monseniorul Dolci, ca Delegat apostolic al Sfântului Scaun, n-a obținut niciun fel de rezultate cu demersurile întreprinse pe lângă Înalta Poartă, la fel de puțin ca și ambasadorul american, Henry Morgenthau. Cât despre ambasadorul german von Wangenheim, cel mai influent diplomat străin la Constantinopol, acesta reprezenta linia politică a Reich-ului constând în „neamestecul în treburile interne ale Turciei“ cu referire explicită la problema armenească. Dar armenii, scrie Hesemann, aveau totuși în Imperiul German măcar un susținător al lor în persoana fostului pastor Dr. Johannes Lepsius, care fondase imediat după masacrele comise asupra armenilor în 1894 – 96 Misiunea Germană pentru Orient întreținând mai multe puncte de refugiu în Turcia (dar și în Bulgaria și Persia) pentru creștinii a căror viață era în pericol. În urma veștilor îngrijorătoare, Lepsius a sosit la sfârșitul lui iulie 1915 la Constantinopol pentru a-și face o idee la fața locului și a priceput repede că era vorba despre „nimicirea sistematică a poporului armean“. Convorbirea avută cu generalisimul Enver Pașa, unul din liderii Junilor Turci, a fost relatată de Lepsius însuși (dar și de scriitorul Franz Werfel, care a discutat amănunțit cu acesta înainte de a scrie capodopera sa Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh).Lămurindu-se cât de radicală era poziția lui Enver Pașa, Lepsius l-a mai întrebat: „Excelență, vreți să întemeiați un nou imperiu. Dar sub zidurile sale de fundație va fi îngropat leșul poporului armean. Credeți că asta aduce noroc? Nu s-ar mai putea găsi și acum o cale pașnică?“ La care generalul turc a făcut o grimasă și a răspuns cu o privire ca de gheață: „Între om și bacilul ciumei nu există pace.“[cit. de Hesemann după prefața la Dr. Johannes Lepsius, DerTodesgang des armenischenVolkes, Potsdam 1919]

Raport asupra situației poporului armean în Turcia, cartea tipărită de Lepsius în 1916, permitea încă de pe-atunci unui public german restrâns să-și formeze o imagine cuprinzătoare despre cele ce se petreceau în Imperiul Otoman. Această imagine a fost continuu întregită până în ziua de azi de rapoartele diplomatice ale USA, Germaniei, Franței și Italiei publicateîntre timp. În acest șir al documentelor deja cunoscute, Hesemann la rândul său caută să integreze prin cartea sa documentele încă nepublicate ale Vaticanului„ca pe niște instantaneeîntr-o imagine diferențiată ce redă proporțiile ororilor petrecute“ în vilaietele otomane Adana, Trapezunt, Erzurum, Sivas, Mamuretul-Aziz/Harput, Diyarbakir…

„Arhaic și barbar“

Reproduc mai jos încă o relatare conținută în carte, cea a părintelui Joseph Kiera, care în timpul primului război mondial a petrecut în Turcia doi ani și jumătate ca preot de divizie al Armatei a șasea germano-turce; pe drumul său spre Mossul – care poate trecedrept „epicentrul genocidului“ – el este martor ocular al grozăviilor îndurate de armeni, pe care le descrie în cuvinte mișcătoare:

„Când am trecut peste munții Taurus și Amanus, cortina care ascundea această… dramă a celei mai mari barbarii… a început să se ridice. În marginea drumului montan prăfuit, sub soarele arzător,stăteau gârboviți în lungi șiruri bărbați și tineri armeni istoviți de munca grea și cu ochii tulburi, care se străduiau să mărunțească piatra. (…) De la autoritățile militare turce nu primeau decât o bucată de pâine; dar cu-atât mai necruțător erau loviți peste piept și spinare cu cnutul și patul puștii de jandarmi și de askari [soldații indigeni din trupele germane de-atunci – n. n.]. Oare câți până acum din poporul armean, mânați dinspre coastele Mării Negre, nu se perindaseră de-a lungul acestui drum pentru a muri în cele din urmă de tifos exantematic și dizenterie, de foame și frig în lagărele de concentrare din Ras el Ain, Meskene, Rakka, Sadinda [Sheddede] și Deir el-Zor? Și mulți din aceste coloane de muncă forțată zăceau chiar aici, de ambele părți ale drumului de caravane, în prăpăstiile în care jandarmii turci îi împingeau pe cei sleiți de puteri care nu se mai puteau deplasa. (…) Și-au găsit aici moartea și copii plăpânzi, și femei distinse din înaltele cercuri ale societății din Sinope șiTrapezunt, din Angora [Ankara] și Konia; bătrâni, mame și fete din aceeași familie putrezesc într-o cumplită devălmășie în munții Taurus, în timp ce mulți dintre bărbați și tineri au fost scoși din caravanele morții și masacrați la câțiva kilometri de oraș, fiind apoi lăsați să le fie hrană păsărilor și fiarelor din munți. (…)

Când drumul prin munți s-a sfârșit, șesul din jurul orașului Alep ne-a oferit aceleași imagini ale distrugerii în localitățile de aici. Dumnezeu singur știe câte armence au căzut victimă în acei ani urii și răzbunării barbare a guvernului turc precum și «Comitetului pentru unitate și progres» –comitetul revoluționar al Junilor Turci –, fie sfârșind în cea mai groaznică robie în haremurile turcești, fie pierind de foame și istovire în marșurile prin deșert, ori fiind pur și simplu masacrate.(…)

Apogeul cumplitei tragedii, care s-a încheiat cu nimicirea unuia din cele mai inteligente popoare ale Orientului, l-am văzut în deșert, în lagărele de concentrare din Meskene, Rakka și Deir el-Zor. (…) Drumul m-a dus prin așa-zisele cantonamente ale acestor mulțimi înghesuite aici și care temporar numărau între 20.000 și 30.000 de asemenea nefericiți. Ce priveliște cumplită! Unii zac pe jos, pe pământul rece și umed al deșertului în așteptarea morții izbăvitoare; alții, niște arătări scheletice, întind spre noi mâini rugătoare atunci când se cred neobservați de jandarmi; iarăși alții le aduc un ultim serviciu celor ce tocmai au sfârșit să mai pătimească; cei de colo, îngenunchiați, smulg din pământ rarele firicele de iarbă ca să-și amăgească foamea cumplită. Unii scurmă gropi în pământul moale de pe malul Eufratului, care curge maiestuos prin acest ținut al groazei, ca să se adăpostească barem noaptea de frigul cumplit – căci paie sau pături sau altele de acest fel nu există pe-aici. Niște moșnegi numai piele și os, în ochii cărora lucește nebunia, împreună cu niște copilași pe jumătate goi duc la gură grăunții de orz nedigerați pe care i-au extras din balega de cal.Ceva mai departe zac pe jos la vreo patru sute de oameni bolnavi de dizenterie, care fiind lipsiți de orice îngrijire vor fi morți în doar câteva zile; nu departe de ei se ridică niște movile întunecate de pământ, care acoperă multe sute din acei fericiți nefericiți… , care în urmă cu patru sau opt săptămâni și-au încheiat în acest loc periplul lor, în timp ce tovarășii lor de drum rămași în viață încă se mai chinuie, fiind mânați mai departe până ce se vor prăpădi și ei. Căci e nesfârșit acest convoi al morții al poporului armean, care se târăște peste munții Taurus; dar și cei de-aici, după o cumplită călătorie de câteva săptămâni, sunt înaintea ultimului lor popas de la Meskene. Peste întreg șesul se întinde mirosul morții, o groaznică duhoare pestilențială de putrefacție, care cu miasmele ei ar ajunge chiar numai ea să otrăvească oamenii sănătoși (…), movilele de pământ de la Meskene sunt ultimul adăpost a 60.000 de armeni care și-au încheiat viața aici. (…)

După o călătorie de opt zile, ne oprim într-un al doilea lagăr de concentrare, la Deir el-Zor. Este Sâmbăta Mare din 1916. (…) Deir el-Zor este poate punctul culminant al tragediei exterminării unui întreg popor; din acest lagăr au fost duși mai multe săptămâni în șir, zi de zi,câte patru sute de bărbați preț de câțiva kilometri în deșert, la malurile Haburului, a unui afluent al fluviului Eufrat. Se bănuia, desigur, ce s-a întâmplat cu acești oameni, dar mai apoi, prin soldați și ofițeri germani, aveam s-o aflăm întocmai și fără putință de tăgadă: bărbații astfel selectați au fost căsăpiți pe malurile Haburului – lungi porțiuni de mal erau acoperite cu leșurile lor.“ [cit. de M. H. după P. Joseph Kiera, Ins Land des Euphrat und Tigris, Breslau 1935]

Cu deportările, cu marșurile morții și cu lagărele sale de concentrare primul genocid al secolului al XX-lea a fost, firește, totodată și „modelul“istoric pentru Holocaust. Printre primii „tovarăși de luptă“ ai lui Hitler se numărau câțiva martori oculari ai acestui genocid iar unul din fondatorii DAP (Partidul Muncitoresc German) – partid căruia îi aparținea și Hitler și din care mai târziu avea să se nască NSDAP, partidul nazist – activase și el înainte de primul război mondial în cercurile Junilor Turci. Hitler însuși avea să se refere în mod explicit la acest genocid-model atunci când în data de 22 august 1939 le dezvăluia generalilor săi într-o întrunire secretă că hotărâse invadarea Poloniei, „îmbărbătându-i“să se arate fără milă: „… Am dat ordin unităților mele SS «Cap-de-mort» să omoare necruțător tot ce-i bărbat, femeie și copil de origine și limbă poloneză. Numai astfel vom dobândi spațiul vital necesar. Cine mai vorbește azi despre nimicirea armenilor?“[Cf. însemnărilor amiralului Wilhelm Canaris, șeful Abwehr-ului, prezent la întrunire; cit. de M. Hesemann – n. n.]

Genocidul comis asupra armenilor, mai spune Michael Hesemann, a fost „arhaic și barbar, în timp ce shoah a perfecționat, ba chiar industrializat genocidul, ucigând de patru ori mai mulți oameni în adevărate fabrici ale morții.“ Dar aceste diferențe nu schimbă cu nimic esența crimei: „În fața tribunalelor nu există genociduri de ordinul unu și de ordinul doi – adică genociduri pe care nu e voie să le negi, și altele pe care să le poți contesta împotriva oricărei evidențe. Orice negare a genocidului comis asupra armenilor este inacceptabilă. Fiindcă ea batjocorește victimele a căror existență o neagă, sau le calomniază, atunci când le declară vinovate pe acestea. Dar mai cu seamă îi apără pe criminali și le promite impunitate în fața Istoriei celor ce ar mai comite azi un genocid.“

Alexandru  Al Șahighian

(*) Aparut in http://www.observatorcultural.ro

[1]Despre papa Francisc mai trebuie spus că și înaintea slujbei ținute în aprilie a. c. în Basilica Sf. Petru el a cerut Turciei încă din 2006, în vremea când mai era cardinalul Bergoglio, arhiepiscop de Buenos Aires, să recunoască Genocidul, declarând că acesta era „o gravă crimă a Turciei otomane împotriva poporului armean și a umanității, în general“. (N. n.)

[2]Câteva prescurtări folosite de autor pentru precizarea surselor sale: A. S. V. (ArchivioSegretoVaticano), Segr. Stato (Secretariatul pontifical de stat), QA (QuestioneArmena), BS (Busta Separata). (N. n.)

by Mihai Stepan Cazazian