Mihai Stepan Cazazian

“România literară” nr. 8 (22 februarie 2019) / „SAGA ARMENILOR DE LA ARARAT LA CARPAŢI”

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

„SAGA  ARMENILOR  DE  LA  ARARAT  LA  CARPAŢI”

            Născut
în familia lui Zareh Mutafian, un cunoscut pictor armean, matematicianul şi
istoricul Claude Mutafian din Franţa este profesor universitar de matematică.
El a predat  la Universitatea Paris XIII
şi în universităţi din străinătate. După ce a publicat mai multe cărţi dedicate
algebrei, începând din 1980, s-a consacrat istoriei, cu deosebire relaţiilor
Armeniei cu diverşii ei vecini de-a lungul timpului. Doctor în istorie, el este
autor al mai multor lucrări consacrate acestei ţări.Este membru din străinătate
al Academiei Naţionale de Ştiinţe din Armenia. A făcut mai multe călătorii de
cercetare şi documentare în România şi în câteva ţări învecinate, în vederea
organizării la Bucureşti a unei expoziţii în legătură cu armenii din această
zonă. Ideea aceasta fusese acceptată la Bucureşti printr-o înţelegere dintre
directorul Muzeului Naţional de Istorie a României şi ambasada acestei ţări.
Ambasadorul din vremea aceea cunoştea competenţele lui Claude Mutafian şi i-a
propus să fie comisarul expoziţiei. Ideea a prins contur, ţinând cont de
necesitatea abordării întregului spaţiu carpatin al Europei. Numai că, după ce
Claude Mutafian a lucrat câţiva ani la subiectul amintit, proiectul a fost
abandonat la Bucureşti din motive pe care nu le cunoştem (?), drept care i s-a
părut logic să folosească întreaga documentaţie obţinută la valorificarea
acestei teme bogate într-o carte-album. Astfel, a rezultat o lucrare  de o calitate excepţională, ea constituind o
adevărată premieră.

            Volumul
„La Saga des Arméniens de l’Ararat aux Carpates”  a apărut în 2018 la editura pariziană „Les
Belles Lettres”, cu generoasa contribuţie a Fundaţiei Calouste Gulbenkian din
Lisabona. Lucrarea cuprinde cincisprezece capitole şi, în afara  numeroaselor hărţi de mici dimensiuni, la
sfârşit prezintă un Atlas cu nouă hărţi ale prezenţei armenilor în zonele
abordate de tematica volumului, iar fotograful Hrair Hawk Khachaterian din
Canada şi-a pus întregul talent şi sprijin în asigurarea miilor de fotografii
cu reproduceri ale unor monumente, fresce, inscripţii, monede, miniaturi,
hărţi, statui, gravuri, picturi, acuarele, 
legate de prezenţa armenilor în Europa Răsăriteană, dând viaţă unui număr
imens de pagini de manuscrise rare, totul fotografiat în biblioteci, muzee,
arhive şi colecţii din Armenia, Belgia, China, Franţa, Germania, Iran, Israel,
Italia, Liban, Marea Britanie, Polonia, România, Rusia, Spania, Ucraina,
Ungaria şi Vatican.

            Autorul
a ţinut cont de faptul că cele două diaspore armene din răsăritul Europei au
urmat traiectorii diferite, astfel încât la sud de Dunăre, imperiile bizantin
şi ulterior otoman au modelat o Europă balcanică, în vreme ce la nord de
Dunăre, influenţa celor două imperii a fost indirectă, deoarece Imperiul
Austriac şi Regatul Poloniei domneau conform legilor lor. Aşa se explică Europa
carpatică – cadrul actualei lucrări. Această Europă cuprindea actualele
teritorii ale României, Republicii Moldova, Ucrainei de vest, Poloniei şi
Ungariei de răsărit

            Astfel,
autorul ne asigură, în lunga sa „Introducere”, că „această carte încearcă să
răspundă la mai multe întrebări: de ce şi când au sosit armenii în această
regiune, ce itinerare au urmat, ce relaţii au avut cu autorităţile locale, care
a fost aportul lor social, politic şi cultural, gradul lor de integrare?”

            Din
capul locului este evident că emigraţia armeană în Europa carpatică a început
în Crimeea, iar centrul lor istoric a fost oraşul Lvov (azi oraşul ucrainean
Lviv),

            Relatările
unor călători prin Europa Orientală dau seamă de prezenţa armenilor în această
parte a continentului, precum citatul următor din notele din 1808 ale lui
Simeon Lehaţi, adică Simeon Polonezul (1584-cca.1636): „De la Moldova la
Stambul, din toată Rumelia până la marea Veneţie, nu există vreun oraş, vreun
sat sau vreo fermă, în care să nu locuiască un armean.” După două secole,
abatele Minas Pjşkianţ (1777-1851), de la Congregaţia armeană a mekhitariştilor
din Veneţia, a lăsat în 1830 o lucrare fundamentală, bogată în informaţii –
„Călătorie în Polonia şi în alte ţinuturi populate de armeni, descendenţi din
oraşul Ani”. Mărturiile celor doi călători, coroborate cu o bogată documentaţie
a prezenţei armenilor şi a culturii lor în Europa de est, se referă la
teritoriile actuale despre care am amintit mai sus, existând o mare diferenţă
între zona balcanică la sud de Dunăre (Bulgaria actuală) şi bazinul Carpaţilor,
la nord de fluviu. Aceşti armeni au ajuns pe meleagurile amintite după căderea,
în 1045, a Regatului Armean de la Ani. Dar, după căderea Bulgariei sub jugul
otoman, în 1396, se pare că ţările creştine din nord-estul Dunării ar fi
constituit un refugiu pentru armeni, însă nu există dovezi concrete. De sub
jugul otoman au rămas celebre două nume de armeni: Amirdovlat din Amasya, fost
medic al lui Mahomed Cuceritorul, care a redactat una din lucrările sale
medicale la începutul celei de-a doua jumătăţi a sec. al XV-lea. Iar la Rusciuk
(azi Ruse), în 1760, s-a  născut Emanuel
Mirzayan, bogatul negustor şi diplomat armean care s-a instalat în Tările
Române şi a devenit cunoscut ca Manuc Bei (al cărui nume îl poartă până azi
cunoscutul han bucureştean).

            Pătrunderea
armenilor la sfârşitul sec. al X-lea în Ungaria (conform unor documente
ungureşti) i se pare puţin probabilă lui Claude Mutafian, căci în vremea accea
exista încă Regatul bagratid al Armeniei.

            Numai
că, după fondarea, în 1198, a unui nou Regat al Armeniei în Cilicia, veche
provinvcie bizantină pe drumul dintre Constantinopol şi Ierusalim, regele
Andrei II al Ungariei, a participat la cea de-a V-a Cruciadă şi, la întoarcerea
sa din 1218, a trecut prin Armenia Ciliciană, fiind întâmpinat cu onoruri de
către regele Leon I. Cei doi suverani au pus la cale proiectul căsătoriei lui
Andrei, fiul cel unic al regelui ungar, cu Zabel, fiica cea mică a lui Leon,
moştenitoarea coroanei. Proiectul acesta nu a prins viaţă, iar Zabel s-a
căsătorit cu un prinţ armean, devenit regele Hetum I. Primul document cu
privire la existenţa armenilor în Ungaria este un decret al regelui Bela IV, prin
care se recunoşteau privilegiile armenilor din capitala epocii – Strigonie
(Estergomul de azi), ceea ce „presupune o populare anterioară”, după părerea
lui C. Mutafian. Dar numărul armenilor 
s-a diminuat în 1280, posibil de teama revenirii invaziei mongole. Se
crede că unii s-au îndreptat spre Lvov, care avea deja o importantă colonie
armeană, sau spre Transilvania, unde mai târziu avea să apară o mare comunitate
armeană.

            În
ceea ce priveşte nord-estul Dunării, în actuaele teritorii ale României, Poloniei
şi Ucrainei, este sigură mişcare migratoare a armenilor după căderea Regatului
bagratid de la Ani. În plus, aceste teritorii n-au fost marcate în mod durabil
de amprenta bizantină. Acest flux al armenilor din Ani către regiunile din nord
le-a conferit cumva un aer nobiliar, ca descendenţi direcţi ai regatului lor.
Numeroase scrieri din sec. al XVII-lea sunt mărturie a aşezării armenilor în
Crimeea (la Caffa şi Surkhat), în Polonia şi la Akkerman, unde se pare că mai
există şi azi descendenţi. Autorul abordează numeroase dovezi ale prezenţei
armene în această zonă. Astfel, cea mai veche inscripţie, cunoscută în Crimeea,
este gravată pe un khacikar (cruce tradiţională armeană, sculptată în
piatră), păstrată în oraşul Feodosia, cu data de 1301. Două evanghelii, copiate
la Surkhat în 1346 şi 1354, se păstrează la Arhivele din Cluj-Napoca, ele
provenind de la biblioteca Catedralei Armene din Gherla.

            Autorul
găseşte că este considerabilă contribuţia Crimeei la cultura armeană până la
sfârşitul sec. al XIX-lea, amintind aici de compozitorul Alexandr Spendiarian
şi de pictorul Ivan Aivazovsky.

            Prezenţa
armeană la Kiev a fost şi ea importantă. C. Mutafian ne aminteşte, între
altele, că în 1913 s-a găsit acolo un tezaur, alcătuit din cca. 3000 de piese
de argint, printre care şi monede abaside, bătute în sec.al VIII-lea, cu
menţiunea „Arminia”. Un alt document interesant este traducerea în armeană a
„Vieţii sfinţilor Boris şi Gleb”, datând de la mijlocul sec. al XIII-lea.

            Primele
colonii armene, instalate în Polonia, au fost încă dinainte de sec. al XIV-lea,
Lvovul fiind metropola armenilor din Europa Orientală, un oraş în care s-au
copiat numeroase manuscrise. Iar dacă tiparul armean a luat fiinţă în 1512 la
Veneţia, urmat în 1567 de Constantinopol şi în 1584  de Roma, cel de-al patrulea loc a fost Lvovul
în 1616.

            Ne
bucurăm să semnalăm că patru capitole ale lucrării sunt consacrate instalării
şi răspândirii armenilor la est de Carpaţi, respectiv în principatul Moldovei,
cu importantele sale centre armene Suceava (cu episcopia sa din 1401, trei
biserici şi două mănăstiri Zamca şi Hagigadar, existente şi azi), apoi
Botoşani, Siret, Iaşi, Roman, Târgu Ocna, Akkerman, a căror existenţă este
prezentă în inscripţii, colofoane ale unor manuscrise miniate şi bule catolicosale.

            O
pagină întunecată din istoria acestor colonii armene din Moldova o reprezintă
persecutarea lor de către domnitorul Ştefan Rareş în 1551, oglindită în „Cântec
de jălanie asupra armenilor din Ţara Vlahilor”, creaţie a diaconului Minas din
Tokat. În schimb, este semnalată prezenţa în fruntea principatului a unui
domnitor precum Ion Vodă Viteazul sau Cel Cumplit, cum i se mai spunea,
remarcat prin lupta sa împotriva turcilor sau a unor nedreptăţi sociale.

            Persecuţiile
din Moldova şi prozelitismul catolic, început în rândurile coloniilor ortodoxe
armene din Polonia şi Crimeea, au antrenat emigrarea  lor spre vest de Carpaţi, unde în 1700, în
Transilvania, armenii aveau să construiască oraşul Armenopolis (Gherla de azi),
după care s-au dezvoltat şi Ebesfalva-Elisabethopolis (Dumbrăveniul de azi),
Szépvis (Frumoasa de azi) ş.a., cu personalităţile lor marcante şi cu
catedralele lor impunătoare, lăsând dovezi ale prezenţei armene până la
începutul sec. al XX-lea .

            Nu
sunt uitaţi nici armenii din Bucovina şi Basarabia, apoi cei de la sud de
Carpaţi, cu principalele lor centre – Bucureşti, Focşani, Brăila, Galaţi,
Constanţa etc.

            Pagini
bine ilustrate evocă începuturile şi evoluţia tiparului şi a presei armene în
România , până în zilele noastre, precum şi prezentare unor personalităţi de
primă mărime – oameni politici, , de ştiinţă, scriitori, artişti plastici,
colecţionari, orientalişti ş.a.

            Valoroasa
lucrare a lui Claude Mutafian onorează contribuţia, de-a lungul timpului, a
armenilor de pe aceste meleaguri la dezvoltarea politică, economică, socială şi
culturală.

            Să
mai adăugăm că recent, publicaţia pariziană „Nouvelles d’Arménie Magazine” i-a
decernat lui Claude Mutafian unul dintre trofeele sale literare, alături de
Bernard-Henri Levi, Valérie Manteau (despre al cărei roman „Brazda” s-a scris
şi în România literară), şi Ersim Karabulut.

 Madeleine KARACAȘIAN