Redactor

MEMORII | PELERINAJE  LA  VĂLENI

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share
Vălenii de Munte 1939 Iorga, Siruni și Trancu Iași și un grup de armeni

Hagop Djololian-Siruni, în volumul său de memorii „Cu Nicolae Iorga” apărut la Beirut în 1972 relatează  despre vizitele făcute de el și grupul de armeni însoțitor la Vălenii de Munte adăugând reflecțiile sale asupra acestui monumental loc datorat lui Nicolae Iorga.

Prima noastră vizită la vatra gândirii

          Iorga nu a fost de față la închiderea Expoziției Artei Armene. Plecase la Văleni, misiunea sa de vară. Ne-am gândit sa mergem acolo să ne exprimăm mulțumirile pentru sprijinul acordat nouă în realizarea expoziției. Era și un frumos prilej să cunoaștem Vălenii.

          Pe data de 4 august 1930, am pornit la drum cu autobuzul. Oficial, delegația era compusă din mine, Kevork Hagi-Artinian, Hrant Avakian si Artașes Tovmasian. Dar din București și Ploiesti ni s-au alăturat și un grup de prieteni făcând-o mai împunatoare delegația noastră.

          Bucuria lui Iorga a fost nemărginită când ne-a văzut. El și-a manifestat bucuria pentru succesul strălucit pe care l-am avut cu expoziția noastră. A zis că  despre asta i-a vorbit cu apreciere Suveranul, cu prilejul unei vizite făcute la Văleni cu ceva zile înainte. Apoi ne-a plimbat pe noi toți prin tot Văleniul, bucurându-se ca un copil, care prezintă înaintea musafirului comorile sale.

          Și într-adevăr, trebuia să vii la Văleni, ca să-l cunoști pe Iorga. La Bucuresti nu putea fi perceput. Efortul său, fuga cu sufletul la gură, fuga lui de mulțime, ascund ceva oamenilor, învăluie omul, căruia îi place veghea, și se opintește cu plăcere, precum omul care înlăuntrul său e legat de ceva. Trebuie mers la Văleni să descoperi Apostolul, să-l cunoști pe Iorga.

          Abia la nouăzeci de kilometrii de Capitală pe malul stâng al Teleajenului, Vălenii e un mic orășel. Numele său se regăsește în cronicile vechi. Acolo Mihai Viteazul a ridicat o cetate, și de acolo a pornit asupra Brașovului.

                                                ***

          Acum un sfert de veac Vălenii practic aproape nu existau. Un oraș provincial, pașnic, liniștit și părăsit.

          1907 e anul în care Iorga intră  în Văleni. Mișcările țărănești, care au turburat pentru o vreme Capitala, îl atrag aici spre a găsi adăpost în acest colț uitat de lume. Aici se și termină răscoala și se liniștește Bucureștiul.

          Dar Vălenii l-au vrăjit pe Iorga, cu clima și poziția sa. Bucurestiul trece pe planul doi.

          Si anul următor e din nou acolo, ca să rămână acolo, sa vină verile la odihnă, si să ridice acolo o vatră.

          Vălenii, de fapt e creat de el. Și l-a creat de la zero. L-a creat cu sufletul său, punând acolo ceva din sufletul său. Venind la odihnă acolo și muncind, molipsindu-i și pe alții.

          Modestul oraș provincial de ieri, acum era o vatră de cultură. Un izvor la care se vine de pe tot cuprinsul României. Un fel de leagăn al gândirii, unde sufletele veneau să se întremeze o clipă spre a se întoarce să lupte din nou cu viața.

          Vălenii de azi ne arată cum se creează si crește un oraș. Cum lumina se revarsă asupra unui oraș. Cum un oraș înflorește singur, picătură cu picătură.

                                                ***

          Și iată dăm o raită prin Văleni. O după amiază de vară, când soarele pârjolește omul.

          Însuși Iorga conduce oaspeții armeni cu o vădită plăcere.

          Ne plimbă prin tot orașul, cu drag, ca un tată care-și arată copiii, și ca un copil care ne dezvăluie lucrurile sale cele mai de preț.

          Nu e un oraș mare Vălenii. În două ore îl poți cunoaște în întregime, să-l cunoști din exterior cu tot ce are atrăgător și să-i cunoști inima care bate în adâncul său.

          O, și bunătatea, înainte de toate, care plutește pretutindeni în sat!…

          Toate fețele întâlnite pe stradă, respiră bunătate. Toate chipurile par să emane mir, copii sau bătrâni, femeia vârstnică sau fată. Ochii sunt lipsiți de patimă, invidie, dușmănie…

          Ați fugit vreodată din vâltoarea respingătoare a orașului mare, spre un sat? Ați alergat în mijlocul naturii fugind de privirile rele ale oamenilor? Și ați simțit în inimile voastre o stare plăcută de fericire –pacea!…

          Vălenii oferă această beatitudine; el e oraș și sat; oraș unde acum apar construcții frumoase, se lărgesc străzile, și sat unde natura mai respiră încă suav…

          Ați auzit în zilele noastre de un negustor onest care nu înșală și-și respectă cuvântul? Dar așa sunt negustorii din Văleni. Toți spun că ei nu se înșală între ei. Își țin cuvântul. Și nu-și dau chitanțe. Cuvântul dat ajunge. Nu-mi vine să cred! Poate fi oare onest  un negustor într-o lume unde fratele nu are încredere în fratele său, unde tatăl dă chitanță fiului și soțul soției…

          Și nu credeți că această noblețe a sufletelor datoreazaă ceva acelui suflet plin de bunătate, care de un sfert de veac domnește aici?…

                                                          ***

          Străzile, afară de vreo două trei, sunt drumuri modeste de țară, unde pașnic e așezată pulberea. O briză mică vine să se așterne la picioare, uneori chiar îți mângâie fața.

          Nu-i nimic! Într-o zi o să dispară și praful, ne spune el.

          Da, într-o zi va dispare și praful, e destul să crezi în asta. Prin credință s-au realizat toate acestea. Cu credință dispare un munte și vine altul în loc….

          Pe străzi se zbenguie câinele. Câinele îndrăzneț de la țară, care se revarsă deodată pe stradă venind din curți sau livezi, când aude pașii. Mai ales când simte mirosul de străin.

          El nu se teme de noi: începe sa latre, să alerge, să ne sperie. De parcă am fi dușmani, care am venit sa furăm Vălenii.

          Iorga e jenat și el: O, la Văleni câinele nu e necesar…

          De ce e necesar câinele de vreme ce nu există dușmani?

          Nu, lui nu-i plac câinii,,,

          Chiar se teme puțin de ei.

          Câinii sunt încă departe dar el ridică piatra.

          E bine sa fii prudent, – zice – Nu-i nici o plăcere să fii sfâșiat de colții unui animal, mai bine este să eviți accidentul, pentru că pericolul e orb, nu are rațiune…Nu-i nici o vitejie să ieși în fața pericolului…

                                                ***

          Cu toții se descoperă la trecerea noastră.

          În sate, salutul se acordă tuturor. Țăranul salută. Chiar dacă e cineva necunoscut, cel care îl întâlnește. Ła oraș însă chiar cunoscuții evită uneori să salute chiar pe cei cunoscuți, vai!…

          Dar își pleacă puțin capul atunci când cel care trece este Iorga, părintele satului…Și în acest respect este ceva cald, – duioșie și dragoste. Și asta vine dinlăuntru, din inimă.

          Iată o femeie ce ne iese în cale; se grăbește undeva: pare că se jeneaza că tăticul a văzut-o așa cu un pachet la subțioară.

          – Ce duci acolo sub braț,?- întreabă Iorga zâmbind cu bunătate.

          – Un purcel,- răspunde femeia rușinată…

         –Să trăiască, să-ți trăiască purcelul !…

          Și țăranca trece îmbujorată, mândră și fericită, pentru urarea cea bună, primită de la tăticu.

          Vizităm pe rând tot ce au Vălenii mai deosebit.

          Iorga însuși ne plimbă prin toate locurile care alcătuiesc Văleniul propriu zis, leagănul gândirii.

          Iată Universitatea de Vară. O sală spațioasă și o scenă modestă. Asta e tot. Dimineața am fost puțin acolo, când vorbea chiar Iorga, în fața unei numeroase mulțimi, care umpluse toată sala, coridoarele, chiar strada, sub ferestre, în căldura toridă a verii.

          Acum el e cel care ne aduce aici. Sala e pustie. Sunt doar câțiva studenți care pregătesc o serată. Lecțiile sunt doar dimineața; după amiaza, la Văleni, este dedicată excursiilor în împrejurimi sau în locuri mai îndepărtate, unde acești tineri, adunați de prin toate colțurile României se duc să se împrospăteze, iar seara se adună iarăși împreună să se reconforteze cu cântece și dansuri populare.

          Universitatea de Vară, pe care o frecventează astfel în fiecare an 300-400 intelectuali din cele patru colțuri ai țării, respiră începând din 1908, afară de anii de război, când însăși Iorga plecase și se adăpostise la Iași.

          Aici nu se organizează prelegeri pedagogice științifice, o lună pe an, din 1908 încoace, nici prilejuri de întâlniri unde intelectualii vin să se odihnească trupește, învățători sau studenți. Iorga a înființat aceste cursuri nu pentru a strânge verile curioși ori ca să omoare canicula. Ei au venit ca înfrățiți să oțelească generația de mâine, să cheme românul care a gemut sub jugul Austro-Ungar, ca el să vină și să cunoască inima fratelui său și pentru o clipă să potolească dorul la frământările patriei mamă.

          Pe atunci nu pricepeau de ce omul acesta s-a dus în munți să predice și spune povestea neamului românesc prietenilor veniți din afară. Și de ce acești oaspeți naivi veniți din Ardeal sosesc să vadă patria, să o atingă…

          Iorga, însă, asculta pașii timpului. El simțea că va veni ziua. Trebuia ca frații aflați în suferință să vină să-și spună durerea și să plece cu speranța în inima lor, pentru ca ziua ce urma să vină. Ea trebuia chemată…

          Ce dacă oamenii ironizau eforturile sale, râdeau de naivitatea sa. Ce dacă guvernul nu-l ajuta și așternea pietre în drumul său iar presa chicotea tăcută. Iorga, neclintit, anual, timp de o lună inunda Vălenii cu vizitatori și le transmitea povestea neamului românesc, literatura și geografia, el împreuna cu un grup de intelectuali entuziaști.

          Arunca semințe în sufletele lor, așteptând să vină ziua…

          Și ziua aceea a venit.

          Și acum, când patria este întregită, și nu mai există români chinuiți de juguri străine, din nou se adună tinerimea din Transilvania, Dobrogea, Bucovina, Basarabia, din toate colțurile României, pentru ca sufletele să se împărtășească reciproc, să apară o adevărată frăție. Granițele au dispărut, s-au sfărâmat jugurile, patria s-a întregit, dar mai persistă parcă ceva străin; sufletele par înstrăinate…și Vălenii trebuie să mai rămână…Trebuie să rămână pentru ca să explice acestor tineri însetați grijile zilei, noile cuceriri ale minții omenești, cuvântul științei, și pentru ca sufletul neamului să se oțelească încă odata,  o dată pe an…

          Nici unul nu vine aici pentru distracție, nici să ceară ceva. Conferențiarii aleargă, vin cu drag, îndeplinind o datorie de conștiință, chiar cu sacrificii. Răsplata lor e lăuntrică, pentru că nu exista o mulțumire mai mare decât îndeplinirea unei datorii, din inimă și voluntar, decât simțământul că ai pus ceva în inima altuia.

          Ascultătorii nici ei nu au un câștig. Universitatea Populară nu le dă diplome, nici  mijloc de a obține venituri. Dar și ei vin cu drag, adesea de la mari depărtări, consimțind să-și sacrifice vacanța aici la Văleni, renunțând la alte distracții.

          E o familie care se formează aici în fiecare an. Acolo se înfrățesc toate provinciile, se înfrățesc conferențiar și învătător, cu toții.

          Conferențiarii devin apoi și ei auditori, și ei ascultă cu drag unul pe celălalt. Într-o familie nu există mic sau mare atunci când este dragoste.

          Și apoi, afară se amestecă cu toții, se contopesc. Se cunosc reciproc, se înțeleg și e greu ca cineva să-i despartă.

          Si apoi când se vor despărți vor duce cu ei, unul pe celălalt, în sufletele lor.

          La Văleni este aluatul care crește…

                                       ***

          Iată și Școala Apostolițelor.

          Vreo douăzeci de fete vin în întâmpinare. Vesele, zâmbitoare. Zâmbetul e pe toate fețele atunci când îl văd pe Tăticul, care lăsând un grup de străini în față vine să arate clădirea.

          Curățenia strălucește pretutindeni. O încăpere albă, cu multe pătucuri, curate, cochete, unde se simte grija, o sală de clasă simplă, unde surâde o bibliotecă bogată, și în sfârșit sala de mese si bucătăria, unde fetele învață gospodăria.

          -Clădirea noastră e curată ca o casă de armean, – glumește Iorga.

          Apoi ne arată o grădină cu atracțiile ei.

          Ne surâd pomii si florile, mai ales când Iorga te însoțeste. Ele par a cunoaste zâmbetul lui cald pe care le adresează el.

           Iată și grădina cu legume. Fetele aduc apa aici și învață îngrijirea plantelor. Învață să iubească natura și să vorbească cu ea.

          În școala apostolițelor domnește dragostea de natură. Este înființată din 1922.

          O, nimeni nu a înțeles dece se înființează aceasta. Și s-au mirat:de ce Iorga a creeat în acest colț al Vălenilor, șî strânge acolo, odată pe an, un grup de fete din toate colțurile țării. Și de ce apoi le trimite înapoi. Đece nu le întreabă la sosire ce știu iar la plecare nu le dă nici un act de absolvire.

          Pe atunci nu înțelegeau că Iorga a ceeat această școală ca aceste fete modeste și bune la suflet să nu omoare,  intre pereții inospitalieri ai școlii, sufletul lor, umbrind de dragul câtorva cunoștințe seci prospețimea lor. Să nu fie constrânse să tocească papagalicește spusa cârților, povestind în temele lor eforturile lor sterile ca să arate ceea ce nu știu la examene. El a dorit să elibereze  aceste suflete pure si naive de robia manualelor, să le apropie de natură și să le insufle încredere în forțele lor proprii, să le dea secretul frumos al bucuriei vieții, să deschidaă sufletelor lor noi orizonturi, unde străluceste însăși lumina.

          Iorga le strânge ca să le transmită suflul său.

                                                ***

          E o altă fundație aceasta și care poartă numele „Regele Ferdinand”.

          E fondată în 1924, și iarăși prin eforturile lui Iorga. Suveranul, presa, guvernul, l-au sprijinit,  dar a lui a fost inițiativa, a lui au fost grijile.

          Este și asta o școală, unde copii minorităților vin anual să învețe limba si literatura română și să se obișnuiască cu mentalitatea si regulile țării.

          România s-a mărit si mai multe neamuri au intrat în sânul ei.  Ei urăsc noua patrie, pentru că încă se simt străini. E greu să faci pe ungur, pe bulgar, pe sas si pe rus să iubeasca pe român. Până ce durerea îi macină, până când răzbunarea colcăie în piepturile lor românul e resimțit ca un străin.

          E drept, cu încetul se împacă cu noile legi. Încep să se acomodeze cu stapânirea poporului român. Ba chiar, treptat, par sa devină cetățeni fideli în noua lor patrie. Dar e un sentiment în adâncul inimilor ce nu se va stinge ușor.

          Neamurile iubesc cu greu unul pe celălalt, mai ales când secolele au săpat o breșă, sau când rănile nu s-au cicatrizat încă.

          E necesar ca sufeltele sa fie îndelung altoite, ca să nu se privească ranchiunos unul la altul, anii să treacă, rănile sa se cicatrizeze. Pentru a stinge un sentiment este nevoie să vină un nou sentiment.

          Este necesară o îndelungă cunoaștere reciprocă, pentru a nu se respinge reciproc. A căuta, a găsi în cel din fața ta ceva ce poate fi simpatizat, o valoare, ceva frumos.

          Neamurile se înfrățesc numai atunci când se cunosc reciproc în cultura lor, arta lor, când descoperă că și în cel din fața sa se găsește ceva bun.

          Iorga știe asta. El știe că dacă patria română vrea să-și apropie noile elemente ea trebuie mai întâi să arate ce are frumos si dulce în adâncul sufletului său. Săle facă cunoscut cultura română în cele mai atractive trăsături ale sale, să facă literarura și cântul românesc cunoscut.

          El a înființat așezământul „ Regele Ferdinand”, ca elementele străine să vină acolo și să cunoscă românitatea, țara, limba si istoria, și să afle că și ea a suferit odată. Și poate să nu mai pară străini unul altuia.

          El la Văleni pregătea liantul…

                                                ***

          Iată și un alt așezământ: „Principesa Elena”, situat într-un alt colț al orașului, retrasă într-o grădină o clădire mică unde vin să-și vadă de sănătate fete dela alte așezâminte care au nevoie de odihnă.

          Iorga ne aduce aici, cu un fel de emoție. Și el vine în vizită să vadă fetele lui bolnave.

          Poate fi oare mai cald un zâmbet patern? Și mai consolatoare o privire însorită?

          Fetele, si ele, îi zâmbesc pentru o clipă. Sunt cuprinse de un fel de bucurie.

          Și aici sunt mai multe etnii. Etnii care, afară,  incă nu se iubesc. Dar aici, deacuma, nu se mai urăsc.

          Și întradevăr, aici sufletele se înfrățesc și dispare neîncrederea, dușmănia.Alături de fata româncă o fată maghiară, ori bulgară sau rusoaică. Cu toate  au venit să soarbă razele soarelui.

          Cuprinse de boală le vine mai lesne sufletelor să se înfrățească. Mai cu seamă când si natura surâde afară.

          –Vați certat vreodată între voi  ? Întreabă Iorga…

          –Ceartă? Dar dece să ne certăm? Răspunde o fată surâzătoare.

          Și in acel surâs mai este și altceva…

                                                ***

          Asta e biserica. Iorga aduce grupul aici.

          Acum este în reparație. A venit un pictor să refacă pereții exteriori păstrând stilul dinlăuntru.

          Nu, Iorga nu ar permite ca să fie schimbat stilul unui lăcaș. Trebuie să-și ducă secolul mai departe. Fie ca secolul să dureze cât va dura și lăcașul.

          Iată și muzeul, în curtea bisericii.Și pe acesta l-a făcut Iorga, încetul cu încetul.

          Și acolo, cu grijă și afecțiune sunt însirate vechi icoane, lespezi tombale, veșminte bisericești, manuscrise, tipărituri vechi. Sub pacea secolelor s-au odihnit acolo si acum dorm în pace.

          Și acesta, într-o zi se va îmbelșuga, căci Iorga și-a pus în gând să aduca aici tot ce găsește de pretutindeni. Și așază la rând secolele, artele, obiceiurile, ca si ele sa se înfrâțească.

          Iată acum venim spre mănăstire.

          Đeodată Iorga încruntă sprâncenele, bunătatea dispare de pe chipul său: a zărit pe unu’ în grădina manastirii, pe iarbă.

          O, asprimea sa e teribilă. Mânia îl răscoleste. Și în mânia sa se simte ceva mușcător.

          – Ce treabă ai aici?!

          Baiatul, e zăpăcit, pentru că muștruluiala e amară și chipul lui Iorga  sever. Abia poate îngăima câteva vorbe. Ah, dece nu s-a gândit dinainte, că e infracțiune să calci și să te culci pe iarbă , în curtea unei mănăstiri, cu vesta scoasă. Ah, de ce nu a știut că  în Văleni nu e voie să tulburi pacea și frumusețea!

          Trecem mai departe. Zâmbetul revine din nou pe chipul lui Iorga atunci când ne introduce în mănăstire.

          Mănăstirea, un muzeu frumos în sine,a fost  ridicată în secolul ԺԸ (18). Un pictor maestru, la timpul său, a împodobit pereții și pridvorul cu o artă admirabilă, dar apoi, cine știe ce ageamiu le-a tencuit și a înșirat altele.

          Iorga povesteste cât s-a chinuit să îndepărteze aceste zugrăveli, să curețe, pentru ca vechile picturi să se vadă din nou, și vechii sfinți să-și arate iarăși fețele lor pline de bunătate.

                                                          ***

          Și iată tipografia.

          Ea trebuia să existe.

          Aici,în leagănul gândirii, alături de Universitatea Populară.

          Ea trebuia să existe, pentru ca pe oamenii dinafară să le ducă mintea ce se forjează aici, în tăcere și pace, și cuvântul cel bun de care oamenii au atâta nevoie.

          O tpografie modernă, aici, în munții Vălenilor. Munca fierbe aici, muncitorii se străduiesc iar mașinile se învârt.

          E mândru și Iorga, când vede fețele noastre mirate în fața unui efort care a venit să izvorască lumina la Văleni în mijlocul munților. Cine nu se minunează când dă de o oază în mijlocul desertului, sau când dă de o  floare de colț pe înâlțimea unui munte .

          Da! Vălenii se pot mândri cu tipografia sa. Și ea e fondată în 1908. Inițial a fost o tipografie modestă , unde Iorga și-a tiparit ziarul „Neamul Românesc”, numeroasele sale lucrări și volumele de istorie, dar și ale altora. În timpul războiului tipografia pleacă la Iași, iar după încetarea focului Iorga își tipărește ziarul si operele la București. Đar de opt ani încoace, din nou  a adus bateria sa la Văleni. Acolo se tipăresc aproape toate lucrările sale, care necesită o mare tipografie.

          Ca pe vremea lui Mihai Viteazul, Vălenii sunt o cetate. Aici Gutemberg neobosit huruie aici  Iorga însusi conduce batălia. Este necesar ca mașina să se învârtă iar literele să se înșire peste hârtia cea albă. Bateria trebuia să lucreze și Vălenii să repurteze victoria. În fiecare casă să intre câte o carte.

          In fața atacului minții cetățile se năruie.

                                                ***

          Și în sfârșit  casa, casa lui.

          Ne duce acolo să ne odihnim. Două ore ne-a făcut să umblăm obosindu-ne picioarele, dar el? El nu obosește!

          Acum ne duce să ne risipim oboseala.

          Dar nu! Mai trebuie să-i vedem și casa, această locuință în stilul vechi românesc, în care fiecare colț are povestea sa. Și el, desigur, e cel ce ne duce și ne arată povestind. Ne spune în ce stare a găsit casa și cum a restaurat-o. Da, a restaurat-o, ca sa nu se atingă de stilul ei originar. O, nu se cade să te atingi de stil, adică de zâmbetul veacului, să amestecăm cu el secolul nostru. Să întinăm originile.

          Iată mai întâi grădina. El a sădit totul, pomii si florile. Când le atinge, pare că simte în fiecare din ele bătăile inimii sale.

          –Uite, uite! Ce frumos e prunul acesta, a crescut sub ochii mei.

          Rupe o crenguță plină de prune, și ne-o dă nouă, dar pare că a rupt-o din inimă, îi vine greu sa rupă o creangă din pomul său…

          –Și nu e frumos trandafirul acesta?

          Desigur e frumos,dar doar el simte frumusețea întreagă pentru că el l-a sădit, l-a îngrijit,a simțit fiecare mișcare a lui…Cum să nu-l adore dacă el e cel care l-a apărat de frig și de arșiță, l-a ferit de omizile cele rele.

          O, omizile nu trebuie să intre în grădini!

          Și ne povesteste câte eforturi depune ca să împiedice omizile să vină.

          Omizile respingatoare de care nu mai scapi odata ce intră!…

          Se teme de omizi. Ele sunt cele care distrg floarea si doboară pomul. Ele sunt cele care poluează lumea și o fac una cu pământul.

          Vai celui care deschide poarta grădinii sale omizilor! Vai si de cel care deschide inima sa omizilor…

          Nu! Vălenii trebuie să-și păstreze puritatea, omizile nu trebuie să se atingă de el…

          Și el nu permite ca acolo sa intre orașul, cu moravurile lui respingătoare, cu distracțiile lui grotești, cu zgomotul…

          Cât a s-a ostenit până a alungat orașul! Mulți își mai aduc aminte de un parc unde soldații și orchestra nu-l lăsau să doarmă, tulburând orașul și supărându-l pe Iorga. Douzeci de ani a suportat acest zgomot dezgustător, până ce norocul i-a surâs și acum parcul nu mai e. În locul său se ridică acum o vatră a  gândirii, – o ofrandă ziarului „Cuvântul”.

          Orasul întră cu greu acum, pentru ca Iorga stă de veghe ca un părinte bun.

          El se apleacă cu duioșie asupra Vălenilor  ca un părinte bun, se ocupă de orice părticică a lui.Vai de cel ce încearcă sa se atingă de Văleni, vai dacă nu-ți place de Văleni!

          –Nu e minunat aerul nostru de aici?…

          Și așteaptă ca si tu să șimți alături de el aceasta minune. Și tu să simți viața, care îți umple plămânii și umple cu sănatate sufletul.

          __Cum v-au placut munții noștri?

          Și tu trebuie să vezi viața care pogoară din munți, să simți că în ei sălășluiește cu adevărat ceva măreț.

          Apoi el ne arată animalele sale. Și ele fac parte din această mare familie.Și ele au parte de grija lui. Acolo se întregește natura,își află rostul ei.

          Iată găinile, fel de fel, care îl cunosc.

          Iată și iepurii de casă, care se uită temător și fug în cuștile lor.

          Și el se  ingrijește de toți!

          El se îngrijește de fiecare părticică de pământ, de fiecare piatră, de fiecare fir de iarbă, de fiecare fir de praf…

          Vălenii sunt o părticică din inima sa , deoarece el e cel care l-a creat.

          Acum suntem sus, în casă.

          –Uitați, ce frumos cântă!

          E un canar, micuț, frumos. L-a pus în biroul său, ca să-l asculte uneori. Ce plăcut e să lucrezi ascultând cântecul unei păsări!

          –Ascultați, cântă armenește!

Armenește? Canarul?

          –Nu înțelegeți? L-am adus din „Armenia”.

          Apoi aflăm că e din San Lazzaro, mănăstirea Măhitariștilor. Armenii venețieni i-au făcut cadou când i-a vizitat odată. Iar acum,atârnat în camera sa ascultă suferința neamului nostru, pe care canarul o povestește lui, ascultă cântul eforturilor noastre seculare, și recunoștința neamului nostru față de cei care ne iubesc…

          Iorga, ah, de-ar  ști câte îi spune acel canar…

                                                ***

          Acum ne odihnim.

          Am cunoscut tot Văleniul.

          Orașul cu pacea lui, zâmbetul ce creste în sufletele oamenilor, și domnește pretutindeni în oameni și lucruri.

          Și frățietatea ce leagă totul, oameni și obiecte, copilele cu ochii dulci si florile, care surâd, munții care stau de veghe de departe și verdeată care acoperă câmpurile, râul care  improspătează malurile, și soarele care își revarsă dogoarea.

          Iată, el însusi e așezat lângă noi. El mai povesteste încă.

          El nu vorbește despre strădaniile lui, care ale lui au fost până ce a izbutit să le creeze pe toate. Nu vrea să le spună oamenilor despre asta, pentru ca oamenii să nu-i fure mulțumirea dulce pe  care strădania o revarsă în inima sa.

          O! fericirea strădaniei.Pe ea puțini o cunosc. Sunt cei care de unul singur rostogolesc stânca, șunt cei care creeaza ceva prin forța inimii lor, disprețuind ironiile oamenilor în clipa eforturilor lor ca și admirația în momentul când văd victoria…Ce frumos este să desconsideri batjocura și lauda…

          Și el acum povestește despre poporul nostru. Se simte ceva parcă se frământă în el, când pronunță numele neamului nostru, o duioșie pe care anii au țesut-o acolo, întrucât a cunoscut efortul pe care l-a făcut neamul nostru pentru a rezista secolelor și să le zmulgă lumina, întrucât a cunoscut suferința noastră ruga noastră ca să nu pierdem lumina…

          Ne rușinăm când laudă neamul nostru. Când amintește pe oamenii mari pe care i-au dat strămosii noștrii, lăcașurile noastre de cult si cântecele noastre, și frumusețile ce s-au păstrat în manuscrisele noastre.Ne rusșinăm, deoarece acestea nu sunt ale noastre. Ele aparțin trecutului, secolelor vechi…

          –Armenii sunt altfel: ei au un trecut minunat și știu să se mândrească cu el…

          O! el nu știa că armenii știu doar să se mândrească cu trecutul lor…Nu știa că noi doar rumegâm trecutul nostru și nu ne pasă că nu lăsăm nimic după noi pentru ziua de mâine…Că noi doar ne mândrim mereu și ne risipim tezaurul…

                                                ***

          Și acum trebuie să plecăm.

          Simțim că este o crimă să-i furăm orele. Ne înspăimântă  teancul de lucrări care așteaptă să fie cercetate ,pe masa lui de lucru. Iată sunt schițele unei noi cărți, care va apare curând. Iată teancul de scrisori, ziare, pe care va trebui sa le cerceteze.Ma trebuie sa studieze izvoarele pentru o nouă lucrare, a cărui cuprins, iată e pa masă. Și mai trebuie sa trimită editorialul pentru ziar. Și mai trebuie sa aibe grijă de Văleni, trebuie sa fie atent la fiecare bătaie de inima a Vălenilor, sa vegheze peste o mare familie…

          Nu, acum trebuie să plecăm, oricât de grea ar fi plecarea.Să plecăm cu inima plină de bunătate pe care ne-a dăruit-o această zi.

          Și câte impresii ducem cu noi acum!…

          Ducem cu noi un lucru minunat: pacea din sufletele noastre. Înțelegem că, departe de vâltoarea marelui oraș, departe de micile patimi ale oamenilor, adversități, grijilor mărunte, într-un oraș mic, unde mai respiră satul cu puritatea lui, cu bunătatea lui, da, are loc un legământ…

          Că acolo este un om, care lipsit de gloria orașului, onorurile pe care lumea i le oferă cu generozitate, a venit să se adăpostească în sânul naturii, să se scuture de praful unui an, să-și împrospăteze sufletul, să adune material pentru noi eforturi, dar și, departe de ochii lumii, să insufle  băieților și fetelor spiritul său. Să creeze o lume nouă…o lume nouă nu cu puterea unei invenții, unei baghete magice, ci prin efort, strădanie, cheltuind ceva din lăuntrul său…

          O! Acum știm că munca mută munții…Că munca e cea care a creeat lumea…Da! Acum chiar înțelegem că din nimic se creează o lume.

          O! Este deajuns să existe credință și stânca se va prabuși. E deajuns să nu ne sperie munca.

          Da! Trebuia sa venim la Văleni spre a vedea ce poate face un om, de unul singur, prin forța credinței și muncii sale.

          Acum știm dece Iorga, iarna duminicile fuge aici din Bucuresti.

          El vine să așeze în inima elevilor săi acel alt lucru pe care invațătorii salariați nu -l puteau da , ceva ce nu exista în cărți…

          Și de ce toata vara nu pune piciorul în București.

          El vrea să uite vâltoarea orașului, să absoarbă cu plămânii săi dulceața naturii, dragostea, taina, ca să creeze omul în liniste.

          Acum desoperim copilul care sălășluiește în inima savantului.Rectorul aspru din Universitatea din Bucuresti, care uneori prin observațiile sale stânjenește sălile de curs, ades are ceva de copil în sinea sa. Naivitatea unui copil e frumoasă atunci când își deschide floarea deodată în sufletul unui savant, făcându-l fericit pe acesta pentru o clipă. Copilul e cel care îl face să uite micimile lumii și-l face să tindă spre noi viziuni, noi eforturi. Artistul nu poate să -și deschidă inima   către frumos dacă deodată copilul din lăuntrul său nu se va trezi și savantul nu va putea să creeze o lume nouă, dacă nu vine copilul și cu zâmbetul său plin de bunătate nu va revărsa în inima lui magia…

          La Văleni acest copil miraculos există…

          Și când automobilul ne răpește din Văleni, ne simțim și noi ușurați, că si în sufletele noastre a poposit si s-a strecurat ceva.

          Iar noi, acum, la rândul nostru ducem un suflet cu noi.

                                      ***

          Noi, cei 14 oameni am petrecut clipe minunate în această prima zi. Și Iorga a fost bucuros alături de noi.

          În ziua aceea cu noi a fost P. Horen Clemesean. Când Iorga ne conducea prin grădini P.Horen a luat de jos o nuia, spunând că ne va arăta unde se află apa ascunsă sub pamânt. P Horen a început într-adevăr să miște nuiaua și mergând în urma ei vardapetul ne spunea pe unde trece apa dedesupt.

          Iorga, care privea cu mirare, ne-a dus în colțul grădinii, unde într-adevăr el știa că e un izvor. Nuiaua P. Horen l-a descoperit și ea. Uimirea lui Iorga era nemărginită, și el chemă soția să iasă să vadă minunea:

          –Vino să vezi, Catinca, armenii au găsit calea apei…

          Iorga în ziua aceea ne arătase, cu mândrie, porcii pe care le creștea el.

          Apoi, s-a întors spre noi și ne-a spus:

          –Da, eu sunt cel care îi cresc pe ăștia aici. Și la Bucuresti cresc porci. Dar în timp ce cei crescuți de mine la București mă mânăcă pe mine când cresc, cei de aici când vor crește îi voi mânca eu însumi…

          Iorga făcea aluzie la unii din fostii săi studenți, care se hrănesc ani de zile cu spiritul său, ca apoi să-i întoarca spatele. Datorită lui ajung să ocupe poziții, după care încep să-l 

șicaneze și lovească.

          În ziua aceea venise și Dro[1]cu noi, de la Ploiești. Când ne luam rămas bun de la Iorga el a spus:

          „Stimate Domnule Profesor, suntem doar 14 persoane, dar fiecare dintre noi vine din câte o altă  provincie din cele 14 ale Armeniei. Astfel este risipit poporul armean în diferitele părți ale lumii, nu pentru că el a fost înfrânt, ci pentru ca așa au vrut calculele ascunse ale mai marilor lumii. Am venit să ne exprimam recunoștința Domniei  Voastre deoarece đumneavoastră ați fost unul din cei puțini care au recunoscut că poporul armean nu este înfrânt și că el trăieste prin cultura sa, pentru care a suferit și a făcut sacrificii secole la rând. Dumneavoastră ați fost unul din cei puțini  care ne-ați iubit, pentru că ați gășit ceva în poporul nostru care merita iubit, și ne-ați făcut cunoscuți, și nu numai aici în România ci și în afară, în țări străine, unde suntem prea puțin cunoscuți. Cândva ne vom întoarce în patria noastră, și vom purta în sufletele noastre ceva cu duioșie: numele Iorga.”

          Iorga ne-a răspuns:

          „ Armenii nu sunt străini pe acest pământ: ei au trăit de secole pe acest pamânt și au împărțit tristețile si bucuriile, au împărțit cu noi grijile și munca. Și dacă eu îi iubesc, este pentru că eu am cunoscut valoarea lor, și simt durerile lor. Și eu aparțin unui popor care a suferit, la fel ca poporul vostru,și prin urmare necazurile lui nu mi-sunt străine.Să trăiască poporul vostru!”

CU PRILEJUL ANIVERSĂRI  SALE DE 60 DE ANI

          Am relatat, într-o secțiune precedentă vizita noastră festivă la Văleni, în 19 iulie 1931, cu un grup de 60 de persoane, cu prilejul celei de a 60-a aniversări a lui, spre a saluta pe Iorga în reședinta  gândirii sale.

          În acele zile, serbarea  noastră armenească a rămas multă vreme în amintirile Vălenilor, și numele de armean a rămas ca o amintire dragă acolo. După această reprezentatție cei din Văleni au cerut mereu să-i vizităm iarăși cu cântecele și dansurile noastre carei i-au vrăjit prima dată. Și în schimb, și armenilor le-a devenit drag Vălenii și l-au socotit și ei un colț armenesc pe acest pământ, și noi venam uneori să ne ușurăm sufletul, în sinceritatea dragostei sale.

          În același an, în septembrie, trebuia să vin din nou la Valeni. De asta dată aduc cu mine și pe Aracinortul eparhiei, ca să exprime recunostința față de Primul Ministru Iorga, pentru că ne-a dăruit o eparhie. Iorga se bucură de vizita noastră, și ne pune la dispoziție automobilul său ca să cutreiere prea sfântul oaspete prin Valeni și împejurimi.

          –Tu știi acum ce trebuie sa arăți oaspetelui, spuse Iorga.

                             ASPECTE UMORISTICE

          Nu era unul care să nu știe că Iorga iubea armenii. Mai mult, el  în ciuda tuturor, era un apărător al armenilor.

          Când în 1931, iulie 19, am făcut o vizită la Văleni, atât pentru a-l felicita cu prilejul împlinii vârstei de 60 de ani, cât și pentru a oferi o seară armenească, acolo, în sala Universității, din întâmplare, numărul nostru era de 60. ceace a prilejuit remarci  amuzante în presa românească. Mai ales săptămânalul umoristic „Incontro” care apărea pe timpul când Iorga era prim ministru, și care făcea mereu glume pe seama lui, a făcut un cal de bătaie numarul nostru de 60.

          Ca să arate faptul fenomenal ca Iorga aborda simultan numeroase lucrări, și într-o singură zi putea fi activ pe mai multe planuri, „Incontro” scria sub tilul „ 24 de ore din viața unui prim ministru:

          „Valenii de Munte, 2 august – Dl.N. Iorga, a plecat în dimineața asta la Bucuresti. Înainte de a pleca Dl.Prim Ministru a primit o delegație de 60 de armeni, care l-a felicitat pentru cei 60 de ani a săi  și a pronunțat 60 de discursuri. Dl. Iorga, mișcat, le-a răspuns în 60 de cuvinte, declarând că Armenia poate fi liniștită pentru că el va scoate o lege la Erzerum, pentru înființarea unei școli românești.

          Ploiesti, 2. – În coloana care se deplasa de la Văleni la Bucuresti a avut loc un scurt Consiliu de Miniștri …

          Bucuresti, 2. – La ora 11.30 Dl Iorga, a primit o delegație armeană după care a plecat la Ministerul de Externe…

          Comana, 2. – În coloana Bucuresti-Giurgiu, Dl.Iorga a primit pe corespondentul ziarului „Paris-BonSoir”

          Giurgiu, 2. – Dl Iorga a ajuns aici după amiaza. Dela gară s-a dus direct la Primărie unde s-a întâlnit cu o delegație aremeană…Dl Iorga a ținut o conferință având ca subiect „ Armenia din punct de vedere artistic si  social” declarând totodată că guvernul actual va rămâne la putere patru ani, și că agitațiile național-țărăniste vor fi aspu pedepsite.

           Bucuresti, 2. – Seara la ora 7, Dl. Iorga, a vorbit la radio având ca temă„ Giurgiul, din puct de vedere istoric, economic, și cultural ”

           Valenii  de Munte, 2. – La miezul nopții, Primul Ministru N.Iorga, a sosit aici. A declarat că din  această călătorie cu o foarte bună impresie, și cu două piese de teatru noi, una scrisă în tren iar celalată în automobil. Mâine dimineața Dl Iorga va Intâlni o delegație armeană, după care va continua călătoria sa analitică în cursul căreia va vizita Brașovul, Cernăuții, Tighina, Bazargic, Arad și Roșiorii de Vede.”(Încontro, 2 august, 1931)

          Vizita noastră din iulie 19 la Valeni, din nou a fost ținta umorului publicației „Incontro”, care după o saptămâna scrie sub titlul „Ariciul și…Primul Ministru”:

          „Delegația armeană, acea celebră delegație, care se înfățișează la Dl. Iorga cu orice ocazie pe care o serbează el, era cât pe ce să fie nevoită sa rămână câteva zile în urmă fără să-l vadă pe Primul Ministru al  nostru. Întradevăr, când s-a înfățișat delegația armeană la locuința Dl.Iorga, a fost întâmpinată la ușă de o tânară servitoare :

          –Dl Prim Ministru nu este acasă…

          –Atunci, vom aștepta…

          –Degeaba, -spune servitoarea-chiar dacă vine nu cred că vă primește. E foarte supărat.

          –Contra Armeniei? -întreabă delegații dezamăgiți, care în groaza lor zăresc fulgerele Jupiterului nostru care pogorau mortal pe cei câțiva armeni salvați din măcelurile turcesti.

          –Ah, nu, -spune servitoarea- e suparăt că a fugit …broasca lui țestoasă.

          Armenii au crezut că e o glumă și începură să se retragă amărați neputând să-l felicite pe Dl Iorga cu prilejul aniversarii sale de 60 de ani. Însă pe drum l-au întâlnit chiar pe Iorga în carne si oase, vesel si fericit, vorbăreț ca un copil: Primul Ministru prinsese o broască țestoasă !

          –Am găsit-o, am găsit! Acum veniți, putem vorbi…

          Și armenii au venit în casa Dl Iorga, cântând osanalele lor , iar Dl Iorga le-a mulțumit și a mărturisit, atunci când ei plecau:

          –Ei bine, să știți, nu am numai o broască țestoasă, mai am și un arici, și ce bine se înțeleg amândoi cu mine!…

          Și apoi, aproape confidențial:

          –Pentru că, nu stiu cum să spun, cu țestoasa și ariciul m-am împrietenit după o lună, …Dar cu țara asta tot încerc de trei luni și până acum nimic!”  (Încontro, 9 august, 1931).

                   Și din nou „Incontro” era cel care notând evenimentele anului 1931 se referea și la legătura noastra cu Iorga:

          „ Mai 30. – Pe scena își fac apariția armenii. Ziarul armean din Cairo „Husaper” consacră un număr festiv cu prilejul jubileului de 60 de ani a Dl.Iorga.

          Iunie 12. – Comunitatea armeană din Galați, în persoana Dl. Ipranosian, serbează cei 60 de ani a đl.Iorga.

          Iunie 17. – Comunitatea armeană din Bucuresti serbează cei 60 de ani a Dl.Iorga

          Iulie 24. – Fundația Culturală Armeană vizitează pe Dl Iorga la Vălenii de Munte.(„Incontro” 10 ianuarie 1932)”

          „Încontro”, într-un alt articol umoristic dedicat lui Iorga, în care descria dorința lui Iorga de a fi în sânul naturii și nehotârărea sa de a găsi un loc potrivit, continuă:

          „ Și iată, exact atunci când mare era disperarea, a sosit salvarea în persoana unei delegații armene. Știți, acea delegație celebră de 60 de persoane, care apare cu prilejul marilor evenimente– când împlinește Dl Iorga 60 de ani, când este serbată D-na Smara, când se deschid cursurile la Văleni, când este declarat Doctor Honoris Causa al Europei de Mijloc Dl Iorga, sau Director de onoare al ziarului „Basarabia” din Chișinău. Au fost de față poeți armeni, preoți, mitropoliți armeni din Egipt și Australia, câțiva armeni din Brăila, și alți câțîva din Calea Moșilor, care l-au rugat pe Dl Iorga să se întoarcă în Armenia, dacă dorește să se întoarcă în sânul naturii. Acolo, Dl Totomianț va conferenția despre poezia armeană iar Dl Iorga va conferenția despre „o țară vinovată” căreia el a vrut să-i provoace „un pic de bine” dar care, nerecunoscătoare a cerut prea mult”  (Incontro, 10 ianuarie 1932)

          Din nou „Încontro” era cel care scria sub titlul „Armenii pleacă” în decembrie 1932, când Iorga nu mai era Prim Ministru:

          „Da, armenii,celebrii armeni, care îl distrau pe Dl Iorga când acesta era Prim Ministru, în curând vor pleca, spre a se duce în alte țări,poate mai puțin primitoare, și cu siguranță lipsite de „tehnicieni”. Poate vă aduceți aminte cum la toate adunările, nunțile, botezurile, serbările, onomasticile, necesare să imortalizeze chipul apostolului dela Văleni, brusc ieșea la iveală, ca un leit-motiv muzical, veșnica delegație armeană ca să aducă cadouri si temenele, pentru Dl N.  Iorga. Deci, acești ultimi admiratori, în țara cărora Dl Iorga era gata să pregătească un decret de…cetățenie, astăzi pleacă.

          Un ziar ne anunță că reprezentantul armean pe lângă Liga Națiunilor, Dl Șahverdean, după o conferință ținută la Constanța, a întocmit o listă cu acei armeni care doresc sa plece în patrie. Numai din Constanță vor să plece peste 300 de familii.

          Aceasta, se zice, că a prilejuit o mare durere profesorului nostru, care se vede lipsit astfel de singurii si cei mai constanți prieteni ai săi. Doar d-lui Munteanu Râmnic, locțiitorul Dl Iorga, acesta i-a spus discret – după cum se vorbește :…s-a bucurat nespus, – de acum am scăpat…de teama de a fi mâncat. („Incontro”, dec.1932)

          „Incontro” în numărul său din februarie 1933, publica o caricatură cu titlul „Ultima dorință”unde Iorga e prezentat că este încoronat prinț și cu legenda:

          „N.Iorga. – Și acum, când va învinge idealul armean, și veți avea nevoie de un Prim Ministru, sunt gata să fac puțin bine și vouă”

                             CAMPAREA NOASTRĂ LA VĂLENI

          În anul când Iorga era Prim Ministru eram președintele Direcției Regionale a HMĂM și am decis ca în anul acela cercetașii noștrii să-și facă tabăra la Văleni. În acest fel ei s-ar fi fortificat grație aerului curat de la Văleni, și s-ar fi fortificat și sufletește în acel mediu binefacător.

          La 1 august 1931 a început camparea și a durat circa 10 zile. Participau circa 30 de cercetași armeni, din partea filialelor HMĂM Bucuresti și Constanța. ( HMĂM=Uniunea Sportivă Generală Armeană).

          Am fost și eu câteva zile săptămâna aceea la Valeni, seara petrecând-o cu copiii, iar ziua în preajma lui Iorga. I-am spus,cu acest prilej, că au venit la Văleni cercetașii[2] armeni  stau în corturi și l-am rugat să le facă o vizită. Iorga promite pe 3 august, într-o zi de luni, seara la ora 6, să viziteze campingul, în ciuda agendei sale încărcate, și a numeroșilor vizitatori, care asteptau la rând la el acasă.Copii se pun pe treabă să primească cum se cuvine înaltul oaspete. Repetă cântece, exerciții de gimnastică, piramide. La ora 4 o ploaie năpraznică îi gonește pe toți în corturi, și locul se transforma intro suită de bălți și pâraie. La ora 6 cerul se deschide și pâraele încep să scadă.

          Și iată, exact la timp, plecăm împreună cu Primul Ministru dela locuința sa dar suntem obligați să oprim automobilul mai departe, deoarece noroaiele nu ne mai dau voie sa înaintăm, și continuăm drumul cu cu o căruță cu care ajungem. Dăm un ocol corturilor și ne oprim puțin fără să coborâm din căruță. Iorga își exprimă mulțumirea pentru ordinea si curățenia din tabără și răpunde cu un zânbet salutului „Pentru Onor!” al copiilor.

          Cercetașii cântă marșul cercetașilor români iar apoi „Araci Nahadag”[3] Nu mai e posibil executarea exercițiilor de gimnastica și piramidele, terenul este prea ud.

          –Copii dorm în corturi? ,-întreabă profesorul.

          –Da, domnule Prim Ministru! –răspunde comandatul nostru de grupă, Kegham Hașhașian.

          –Chiar când plouă?

          –Copii noștrii nu se  tem de ploaie, grație aerului sănătos din Văleni.

          –Voi vă pregătiti mâncarea?

          –Da, domnule Prim Ministru!

          –Desigur bucătarul vostru e plinuț, devreme ce el mânăncă cel mai mult.

          –Eu sunt, D-le Prim Ministru!,intervine un băiat plinuț care era bucătarul zilei.

          Când e să plecăm copiii aduc cartea lor de aur.

           În cartea de aur a constănțenilor Iorga notează:

          „Văzând camparea exemplară a cercetașilor armeni, călduroase urări lor si poporului lor”

          Iar în cartea de aur a bucureștenilor scrie următoarele:

          „Din campingul cercetașilor armeni dela Văleni calde urări pentru viitorul lor”

          Apoi plecăm în timp ce cercetașii prezinta „onorul” lor. În timp ce plecăm îsi exprimă caldele sale mulțumiri promițând că va mai repeta vizita de data asta aducând și alți oaspeți.

          În ziua următoare sosesc în vizită la Valeni înalți oaspeți străini. Ei vor veni și în sala mare a Universitătii. Îmediat Iorga anunță cercetasii să vina la intrarea în sală si aliniati să dea onorul invitațlor. Și întradevăr cercetașii noștri vin și se aliniază în fața întrării .

          Iorga surâde mulțumit.

          –Din nou armenii au venit ca să ieșim cu fața curată, –mi-a spus el mai târziu.

                ȘIRUL  ZILELOR  ARMENE

          Șirul zilelor armene îl vom relua în 1936, la 9 august, și apoi am făcut din asta o tradiție. Fundația Culturală Armeană, care s-a ocupat de aceasta își făcuse din această preocupare un fel de datorie de onoare, și anume să vină în fiecare an la Iorga să-l salute în vatra lui spirituală și acolo să organizeze o zi armenească.

          Și întradevăr, un prilej mai favorabil și un loc mai potrivit nu puteam găsi pentru a propaga valorile spirituale ale poporului armean decât Valenii de Munte, acest leagăn al culturii creeat de savantul român, unde în fiecare an,din 15 iulie și până 15 august se adunau sute de intelectuali, învățători, studenți etc, din toate părțile țării spre a urma cursurile Universității Populare. Dacă la serbările date de noi la București sau în altă parte, participau mai ales intelectuali ce cunoșteau ,în parte, viața si trecutul nostru, la Vălenii de Munte marea parte a intelectualilor strânși aici nu aveau nici cea mai mică idee despre noi și a le da ocazia să cunoască valorile sprituale armene însemna să propagăm sentimentul de simpatie față de poporul armean în colțurile cele mai îndepărtate, acolo unde mâine se va întoarve această intelectualitate.

          Pe de altă parte orice celebrare sau manifestare de mulțumire care veneau din partea armenilor  pentru profesorul armenofil nu puteau să impresioneze mai mult decât acele vizite periodice pe care Fundația Culturală Armeană le organiza pentru Vălenii de Munte ca să-l salute pe Nicolae Iorga în vatra spirituală creeată chiar de el, unde totul îi aducea o deosebită bucurie, și unde îi era plăcut să vadă vizitele admiratorilor și prietenilor veniți din afară, și interferența lor cu acele fundații spirituale pe care picătură cu picătură le-a creeat el dealungul a treizeci de ani.

          Grupul din 1936 era de circa 50 de persoane, majoritatea membrii corului „Komitas”, erau și membrii Uniunii Armenilor veniți cu noi, și din partea Comitetului Eparhial, precum și un grup de conaționali.

          Vizita la profesor, vizita la locurile importante din Văleni, masa comună a cursanților universității, iar dupaă amiaza serbarea noastra în sala universității, care la acea ora era arhiplină, până în stradă. Mai întâi Vahan Ghemigian citește studiul nostru care analizează contribuția lui Iorga cu privire la problemele armenologiei. Apoi corul „Komitas” cu corurile sale si recitările în limba armeană a Setei Saruni. Programul e terminat ,însă publicul nu vrea să plece, Iorga și el dorește să prelungim programul. Așa încât cortina se ridică iarăși și de data asta Vahan Ghemigian lecturează câteva fragmente din traducerile lui Iorga din autorii armeni, iar corul a mai cântat câteva cântece. Acest program improvizat se încheie și el  cu aplauze entuziaste și din partea Universității Populare se urcă pe scenă Anton Balotă.El exprimă mulțumiri călduroase oaspeților armeni adăugând că această zi va rămâne ca o zi istorică în cronologia Vălenilor și va alcătui un nou liant pentru înfrățirea celor două popoare.

          În acea zi Iorga m-a dus la masă la el acasă, împreună cu literatul Adrian Maniu. Din toate mesele la care am participat, masa lui Iorga a fost cea mai plăcută. Masa era singura clipă în care Iorga era relaxat și se simțea despovărat de grijile sale. Singurele momente în care vorbea neîncetat asezonând discuția cu spirite și anecdote. Și în acea zi Iorga exulta. El ne-a zugrăvit oamenii zilei prin laturile lor comice.

                                                          ***

          Anul urmator, la 8 august 1937, am prezentat din nou ziua armenească la Văleni. Nu se poate acum, și încă după ani de zile, să descriem entuziasmul care a domnit în ziua aceea. Trebuia să fi fost chiar acolo ca să simți însuflețirea pe care am trăit-o cu toții și să percepem valoarea morală a impresiei lăsate de noi. La serbările organizate de noi la București sau alte orașe niciodată nu am avut parte de o atât de numeroasă prezență a publicului român ca în ziua aceea la Vălenii de Munte cu prilejul zilei armene organizate de noi, care cu adevărat s-a transformat într-o manifestare fierbinte a prieteniei dintre armeni și români o ocazie unică de cunoaștere a valorilor culturale armene totdată. Și acea întelectualitate de sute de persoane, în majoritate învățători și studenți, care apoi se răspândea în toate colțurile țării, desigur a dus cu sine frumoase impresii despre poporul armean și contribuțiile sale pe aceste meleaguri.

          Dimineața am fost cu toții prezenți, la Universitatea Populară, la prelegerea prof. Vlad Bănățeanu, care era fixată pentru ziua aceea.Tema ei era: „Comunitatea armeană si aportul său țării românești”. A prezentat aspecte din trecutul comunității, în final subliniind nu numai domeniul comercial și economic, ci și asupra voevozilor de origine armeană, diplomați, oameni din domeniul culturii, prezentând personalitățile respective. Atunci când a menționat originea armeană atribuită lui Eminescu, un cleric român din rândurile ascultătorilor a început să mormăie:

         –Acum și pe noi ne va scoate armeni.

Ziua s-a încheiat cu o masă comună și promenade prin localitate. Seara artistică armeană era la ora 21.Din nou sala era plină și înăutru și afară. Iorga,era bolnav la pat, în Bucuresști, nu putea să participe, dar a trimis salutul său comunicând totdată regretul că nu putea să beneficieze de plăcerea de a fi prezent în această zi.În schimb intelectualii români erau în număr mare; erau și străini, din Italia Dr. Mariano Baffi,  profesor la Universitatea din Napoli, Mario Ruffini, profesor la Universitatea din Torino, Dr. Ana Colombo Rieti, profesor la Universitatea din Genova, și studenți dela universitățile din Florența, Napoli, Perugia, Roma și altii.

          De puține ori programul serbarilor artisitice fusese fără cusur, și de puține ori a stârnit o insuflețire atât de mare în rândurile străinilor ca în seara aceea. Un val de însuflețire cuprindea sala dela un capăt la altul după fiecare număr. La început a vorbit Zambaccian, având ca temă legăturile etnice, sufletesti si culturale dintre popoarele armean și român. G.Balgean- Vehaparul nostru de astăzi-și Seta Saruni, au recitat, Arax Săvagian a cântat, iar corul „Komitas” a oferit un florilegiu de cântece  populare românești și armenesti.Entuziasmul serii a fost adus pe culmi de un grup de opt fete care au executat dansuri armenesti. Prof.Anton Balotă ne-a mulțumit, de pe scenă, și a propus ca din partea Fundației Culturale Armene si din parte cursanților Universității Popular sa trimitem o telegramă de mulțumire lui Iorga propunere primită cu aplauze unanime. Când plecam din curtea Universității populare cu automobilele si autobuzele noastre, sute de tinere si tineri români, adunați în jurul nostru au făcut o manifestație de prietenie urându-ne drum bun cu cântecele lor.

                             UN AN  DE  ÎNSUFLEȚIRE  EXCEPȚIONALĂ

          Anul 1938 era anul nostru cel mai însuflețit. În acel an am facut vizita noastra tradițională la Văleni pe 7 august. Acea duminică va rămâne cu adevărat în cronologia comunității noastre ca una memorabilă, când o fârămă din acest popor exilat pe meleaguri străine mergea să arate câteva părticele din nou, poporului care l-a adăpostit, și înfățișeze vraja frumuseților necunoscute. Această vizită mai era și un prilej de a exprima recunoștința față de marele său prieten salutându-l în chiar leagănul spirutual creeat de dânsul, cu prilejul împlinirii a 30 de ani a acestui apostolat, căruia Iorga s-a dăruit cu atâta evlavie și credință. Transformând Vălenii într-o citatdelă spirituală și creind acolo aluatul unirii sufletești a poporului român. Și trebuie spus că și Iorga a trăit clipele sale cele mai entuziaste văzându-se înconjurat de atâta dragoste și căldură.

          Numeroasă era si caravana din anul acela.Participau, pe lângă conducătorii Fundației Culturale Armene si organizatorii grupului, membrii Consiliului Eparhial, a Uniunii Armenilor, Consiliului Parohial, un număr de negustori armeni importanți, întregul ansamblu coral „Komitas”, fetele armence ce alcătuiau ansamblul de dans etc.

          Cu prilejul aniversarii a 30 de ani a universitătii Populare doream să mai facem o surpriză  lui Iorga. Am comandat să se confecționeze o cortină frumoasă de catifea culoare roșu închis și cu ciucuri frumosi, pentru sala Universității Populare. Cortina a fost atârnată fără știrea lui Iorga iar el urma să o vadă numai la serbarea de seară. Trebuia  să-ți imaginezi bucuria sa în acel moment, mai ales când a citit într-un colț brodat cu litere de aur:„Amintire din partea Fundației Culturale Armene”.

          De altfel Vălenii erau într-o fierbere extrordinară în ziua aceea. Pe malul Teleajenului, într-o vale frumoasă, trebuia sa aibă loc inaugurarea unui teatru în aer liber, și cu acest prilej au început să se adune un mare număr de curioși din Bucuresti, Ploiești și din satele învecinate, prefăcând ziua aceea de  duminică 7 august într-o sărbătoare.

          Dimineața la Universitatea Populară a conferențiat Krikor Zambaccian despre pictorul român Grigorescu. În acele momente Iorga m-a dus la teatrul în aer liber unde aveau loc repetițiile. Se repeta, sub a lui supraveghere, una din piesele sale:„Răzbunarea Pământului”, ce urma sa fie jucată în după amiaza zilei, iar apoi veneau fetele noastre cu cântece si dansuri.

          Armenii și-au organizat o masă comună într-o grădină.

          La ora 5, împreuna cu K.Zambaccian și H.Panichian, l-am vizitat pe Iorga și puțin după aceea Iorga ni s-a alăturat la școala „Artelor uitate” , unde era organizată o expoziție în acele zile, de articole ceramice si icoane executate chiar în școală.

          Apoi ne-am îndreptat spre reprezentația în aer liber.

          Seara artistică armeană era la ora 21 si trebuia să înceapă în sala Universității Populare.Dar încă înainte de începere sala și strada erau pline cu o mulțime compactă iar printre ei sărea în ochi un grup,compact de clerici, militari, intelectuali și studenți, în mare parte cursanți ai Universității Populare. Puțin după a sosit și Iorga, cu soția si cu alți învitați. Sala a izbucnit în aplauze răsunatoare și festivitatea a început cu discursul lui Krikor Zambaccian din partea Fundației Culturale Armene. Apoi Artașes Tomasian a dat citire scrisorii trimise de Patriarhul Ierusalimului Torgom. (Kușaghian Torgom 1874-1939, Partiarh, filolog, traducător, teolog, a tradus din G.Naregați, Boileau, Flaubert, a condus revista „Sion”) adresată lui Nicolae Iorga. După aceea a început derularea programului artistic. Seta Saruni a recitat în armeană și română, Ghirag Sakzlian a cântat solo, corul „Komitas” a oferit un concert festiv de muzică armenească și românească.Entuziasmul stârnit de cântece nu se potolise încă în sală când au apărut pe scenă vreo zece fetițe armence cu costume naționale multicolore cu ulcioare pe umeri în pași de dans și cântând „ Ջուր կու գայ վերէն սարէն”. ( Vine apa de pe munte). Trebuia să vezi însuflețirea care a cuprins sala în acele momente. După un dans solo executat de domnișoara Sona Svagian, au urmat opt dansuri de grup, care s-au încheiat în mijlocul unor aplauze dezlănțuite.

          Era de nedescris si entuziasmul lui Iorga în seara aceea. După fiecare dans striga la cei din jurul sau:

         –Aplaudați tare, ca să mai repete!…

          Și când s-au terminat dansurile, Iorga a dispus ca fetele care au dansat să păstreze ca amintire ulcioarele ce fuseseră aduse special pentru dansuri dela „Scoala Artelor Uitate”.

          Oaspeții armeni au plecat din Valeni noaptea la ora 11, înconjurați de calde manifestări de prietenie.

          Ziarele românești au consemnat cu admirație ziua Armeană. „Neamul Românesc”, ziarul lui Iorga, care a consacrat patru coloane acelei zile scria:„ Era o manifestare impresionantă a spiritului artistic armean, care a emoționat profund pe cei prezenți, vrăjindu-i cu o particulară încântare a cântecelor și dansurilor armenesști ce au fost prezentate cu măiastră completitudine.

                                      „ȘI A  FETELOR NAIRIENE”…  [4]

          Nu se poate vorbi de Văleni fără a detalia spectacolele în aer liber, care au avut loc acolo în anul 1938. După cum am spus, aceasta era tot o idee a lui Iorga. El s-a gândit să transforme delușorul de pe valea Teleajenului și larga poiana adiacentă într-un teatru in aer liber, și acolo să dea reprezentații în mijlocul naturii așa cum era   odinioară la Atena și Roma. Când Iorga avea o idee, ea trebuia să se întrupeze. Întemeiat pe autoritatea sa el a dispus să se niveleze terenul, a organizat o trupă pe care a școlit-o chiar el, conducând toate repetițiile, a pus în mișcare  grupe mobile  pentru ca să ajungă spectatori din împrejurimi, până ăi din Ploiești și Bucuresști. Și întradevăr el a izbutit și a realizat revelația anului. Din toate părțile s-au grăbit să vină, popor și intelectuali, zeci de mii. Cătunul cel pașnic se umplea de o mulțime de oameni în zilele când aveau loc reprezentații.

          Una din atracțiile acelor reprezentații erau și fetele noastre. Iorga a rugat ca fetele noastre să participe și ele la punerea în scenă a piesei sale „Răzbunarea pământului” ce urma să se reprezinte în aer liber. Ele apăreau împreună cu oastea păgână când năvalea aceasta și dansau cu costumele armenești. Nu puteai să-l refuzi pe Iorga și m-am străduit ca fetele noastre să se achite onorabil de rolul lor. Și într-adevăr ele au constituit clou-ul piesei. Când ele avansau dansând și cântând în poiană mulțimea aplauda înebunită. Zeci de mii de oameni strigau „Bravo” aclamând fetele armence. Iorga și el exulta de fericire.

          De patru ori au participat ele la această piesa, la 7, 14, și 21 august și apoi la 4 septembrie.

          Dar Iorga trăia mereu sub vraja cântului și dansului armenesc.

          În toamna aceluiași an, într-o duminică, am făcut o vizită unui prieten. Deodată un automobil se oprește la ușă. E Ion Fatcaș care a pornit să mă caute din casă în casă. Vine din partea lui Iorga care mă roagă să găsesc degrabă fetele armence și să le aduc la Liga Culturală, unde vor sosi oaspeți străini. Iorga si-a exprimat dorința ca ele să vină și să danseze în prezența oaspeților străini. Era desigur imposibil să le aduni într-o zi de dumnică și Farcaș a plecat să-l anunțe pe Iorga că nu m-a putut găsi.

          În schimb, fetele noastre, la rugămintea lui Iorga, au participat cu dansurile lor, de câteva ori, la premiera „Sakuntalei” la Liga Culturală .

          Iorga era atât de entuziasmat de dansul fetițelor armence încât în 22 august 1938, luni seara, când vorbea la radio despre teatrul românesc, cu care ocazia relata experiența sa cu teatrul în aer liber de la Văleni, se referea și asupra dansului fetelor armence spunând: „ Elevele școlii armene din Bucuresti, au participat la reprezentație, cu cântecele lor atât de frumoase și cu dansurile atât de grațioase, imbrăcte cu port minunat și m-au fermecat și au entuziasmat publicul spectator.”

          Afară de asta, el a dorit ca aceste dansuri să fie filmate ba chiar la unul din spectacolele dela Liga Culturala l-a adus pe regizorul Ion Șahighian, și pe Pușcaru dela Ministerul Propagandei, ca să vadă și ei , de aproape, și să gândeasca asupra aspectelor tehnice. Acest proiect însă nu s-a realizat, în așteptarea realizării unui studio adecvat.

          În anul 1937 i-am dus un memoriu în favoarea rumanahayilor. Delegația era alcatuită din Kricor Zambaccian, care pe atunci era președintele comitetului  parohial din Bucuresti, biroul Uniunii Armenilor din România, Aris Fesgian și Lanis Șahazizian, și din partea conducerii Fundației Culturale Armene. L-am rugat pe Iorga să intervină personal pe lângă Primul ministru Tătărescu, prezentându-i memoriul întocmit de noi, și să pledeze personal cauza noastră. Pentru a ușura  dificultătile legislative ale exilaților armeni, având în vedere măsurile restrictive adoptate.

          Iorga a promis să facă intervențiile necesare, iar apoi a adăugat:

  • Orice ar fi, să nu uitați Armenia.”

Din volumul „Cu Nicolae Iorga” de H.Dj.Siruni apărut la Beirut 1972

Selecție și traducere din limba armeană de SAHAG A.

Ne oprim aici, cititorul s-a convins cum Iorga decenii de-a rândul lucra neobosit la construirea unui neam îndelung separat de un destin istoric nemilos. Sub Carol I, iar apoi sub Ferdinand I și mai departe Iorga a adunat tradițiile românesti de pretutindeni pentru a le reda iarăși în toate colțurile patriei reîntregite. Iorga asculta glasul pământului care, aici la Valeni, vorbea netulburat de vâltoarea marelui oraș, vorbea ca o ființă vie din adâncul istoriei. Rolul marelui savant în consolidarea culturală a identitatții unui popor care nu mai era risipit ci se adunase în fruntariile sale naturale a fost imens.

Nu toți știu însă că flacăra de la Valeni nu s-a stins. Vălenii continuă si astăzi să palpite ca o inimă ce pune în mișcare, neobosită, tradițiile culturale identitare.

Brazda trasată de Iorga care a dat roade, poate fi paradigmatică pentru cei care cred, greșit, că un om singur nu poate să cultive și să propage idei roditoare pentru cei care au nevoie de aceasta.

 Arpiar Sahaghian.


[1]     Dro (Drastamat Kanaian) fost membru în guvernul Primei Republici Armene

[2]) Cercetășia completează, în educaţia tânărului, familia și școala și dezvoltă cunoașterea de sine, necesitatea de a participa, de a explora, de a descoperi, de a ajuta. Cercetăşia vizează dezvoltarea sentimentului apartenenţei la comunitate, a preocupării faţă de ceilalţi si față de sine. Ca cercetaş înveţi să trăieşti cu ceilalţi şi să ai o contribuţie activă la schimbările din comunitatea ta locală, naţională sau internaţională. In România, primele formațuni de cercetași au apărut in anul 1912, la București, Blaj si Brașov, din inițiativa și sub conducerea colonelului Grigore Berindey. (NT)

[3]) Marșul cercetașilor armeni (Text K.Garvarentz-1882-1946, muzica Parseh Ganacian 1885-1967) NT

[4]     Trimitere la poemul „Yes im anoosh Hayastani”,de Eghishe Charentz, (1897-1937) strofa 1 versul 4 unde se referă la dansul fetelor„nairian” .Nairy fiind una din părțile alcătuitoare ale regatului antic Urartu. (NT)