Memorii / Elize Zarughian(Gocian) și familia sa în cumplitul Axor din Erzerum, 1915 (partea a II-a)

citește  prima parte  aici

II

Pregătiri de plecare. Calvarul drumului

– În sfârșit, a venit dimineața de care ne temeam. Un jandarm turc cu o față mohorâtă a venit la noi foarte nervos că nu eram încă gata de plecare. A spus că ne va da afară din casa noastră dar, până atunci, să-i predăm cheile. Tocmai atunci au venit de la țară patru căruțe pe care urma să le încărcăm și să plecăm. Chiar dacă durerea noastră era copleșitoare, lângă câinele acela de om, nu voiam să vărsăm nici o lacrimă(nici copiii, nici cei mari). Turcul ne-a luat cheile și a plecat. După plecarea lui o imagine dureroasă apăru în fața ochilor noștri: se adunaseră vecinii și prietenii; plângeam, noi care plecam și cei care încă rămâneau. Noi, copiii, eram foarte triști, emoționați, ascultători…

A doua zi, o altă întâmplare dureroasă: Pe fratele meu Pailak l-au luat la muncă pentru constructia sau repararea drumurilor. Săracul de el, era timid, respectuos și ascultător. Învăța foarte bine la Colegiul American din Istambul, unde studiase și tata. Pailak avea 17 ani; încă nu era pentru armată dar au fost luați la ”drumuri” toți băieții între 17-20 de ani. Pailak nu știa să fumeze, să înjure, sa mintă; respecta bătrânii, părinții, vecinii….ce să mai spun? Plecarea lui ne-a lăsat în doliu mare…

Din toată familia eu îl cunoșteam cel mai bine pe Pailak; nu era ca alții, isteț, descurcăreț sau nerușinat ca să scape cu viață din zilele acelea grele. Mă temeam ca nu cumva să se îmbolnăvească și nu ar fi fost cine să-l îngrijească. Pailak era unica speranță a mamei mele. El trebuia să conducă familia noastră, el era moștenitorul familiei noastre.

Nu-mi puteam stăpâni plânsul. Eu plângeam în casă, ploaia plângea afară, iar cerul fulgera și tuna; parcă și natura îl plângea pe dragul meu frățior…..

Dupa ce vremea s-a mai îndreptat au venit la noi, chemați de mama, un vecin turc, cu soția lui, prieteni buni cu noi. Mama le-a încredințat două cufere cu lucruri ale casei noastre, printre care cărțile tatei. Îmi aduc bine aminte de patru dicționare( folosite de Pailak și de mine), din armeană în franceză, engleză, germană și turcă precum și Romeo si Julieta. Când aveam 12-13 ani o ceream tatei pe ultima, să o citesc, dar tata îmi spunea, că sunt prea mică ca să o pot înțelege. Familia de turci au luat cuferele și au plecat.

În noaptea aceleiași zile la ușa noastră a bătut, încet, cineva. Se părea că și cel care bătea la ușă era speriat. Intră în casa fratele mamei, Chacio. Și acum am în fața ochilor, figura sa cu trăsăturile nespus de triste. Venise din satul Ciflic și era îmbrăcat ca o turcoaică. Urma să plece a doua zi dimineață și se temea să nu fie recunoscut ca armean. Venise din partea bunicii mele și ne-a spus că pe ei îi scoseseră din sat. Săraca bunica se gândise la mama, cum se va descurca cu cei patru copiii. Cel mai mic(Șaram)murise când avea un an și, acum, eram patru. Trimisese mamei, prin unchiul meu, o punguță cu douăzeci de monede de aur, pentru ca mama să se ajute în timpul exilului. Mama a cusut banii la poalele fustei sale. A doua zi, dimineața,unchiul a plecat ca să-i ajungă pe drum pe ai săi, iar noi am pornit-o in Acsor.

AXORUL

Căruțele noastre înaintau, parcă, fără voie. Încă eram în Erzerum, când o turcoaică, cu fața aoperită, s-a apropiat de căruțele noastre și ne-a spus ”Veniți să vă ajutăm noi, suntem din familia H, vă putem salva, ne cunoaștea bine bilider(fratele) Aristaches! Lăsați mândria deoparte, vă jur, că dacă plecați, veți fi  cu toții omorâți”.

Cineva, dintre ai mei, a ripostat că, nu-i nimic. ”Dacă atâția armeni au murit și încă mor, dacă murim și noi, atunci murim cu toții”. Și am pornit mai departe….

Erzerumul avea patru patru porți. Am ajuns la una din porți: Poarta Erzânga sau Poarta Bolis. Toată lumea a coborât din căruțe. Bagajele au fost date jos pentru control. Femeile și copiii erau duși într-o  cameră separată, pentru control, iar bărbații, pentru același motiv, într-o altă cameră.

În final, după o jumătate de zi de control am ajuns in satul Ghez unde l-am găsit pe fratele meu Pailak lucrând la drumuri.

Din Bolis se dăduse un ordin, ca să meargă fiecare să-și ia copilul. Săraca mama s-a bucurat nespus; ne-a luat pe mine și pe fratele meu mai mic(Haigaz), care avea 10 ani, și ne-am dus la șeful lor, să-l luăm pe Pailak. Șeful s-a uitat la mama și a spus: ”Doamnă,eu vă sfătuiesc să nu-l luați pe Pailak să-l duceți cu voi. Eu l-am îndrăgit,mi-a plăcut foarte mult de el. Este un băiat disciplinat și are inimă bună; știe să se roage în turcă, să scrie și să citească în turcă. Plecați voi și, dacă, într-o zi, vă veți întoarce, pe Pailak o să-l luați de la mine.”

Mama l-a refuzat spunându-i că nu poate pleca fără Pailak. Atunci șeful i-a replicat: ”Doamnă mai am încă o propunre, de dragul lui Pailak. Vino și trăiește cu toți copiii tăi aici, în satul acesta,iar eu o să-ți dau o casă și tot ce-ți trebuie, iar băiatul tău mă poate ajuta la scripte. Trăiți aici până se va termina războiul.”

Mama, din nou l-a respins spunându-i că noi suntem o familie numeroasăși nu puteam să ne despărțim unii de alții….

În final, șeful l-a chemat pe Pailak și,cu tristețe și regret, ne-a urat drum bun…

Am plecat din nou la drum. Mama a început să povestească cu ce îndrăzneală l-a respins pe șeful turc, adaugând că ”acel câine de turc a pus, probabil, ochii ori pe ea ori pe fata”. Dar, ”câinele de turc” era sincer. Pailak ne povestea că se purta foarte frumos cu el, îl iubea și totdeauna îl sfătuia de bine…

A doua zi , spre Iligea. Acolo ne-au ținut câteva zile, cine știe pentru ce? Probabil curățau drumurile de cei care trecuseră înaintea noastră și făceau loc pentru noi…

Aici se opreau caravanele spre Constantinopol.

Am ajuns la muntele Copa.Tata îmi povestea despre muntele Capa, când pleca sau venea din Bolis la Erzerum, cum din acest munte se vedea Erzerumul. Cei mai mari ne spuneau că ultima dată mai vedeam Erzerumul.Și asa a fost! După ce am trecut muntele, nu am mai văzut locurile natale. Cu presimțirea în suflete, ne întorceam și ne uitam după Erzerum, triști și fără să ne vorbim. Orașul se mai vedea, din depărtare,în ceață și încetul cu încetul a dispărut cu totul..

După 15 zile am ajuns la poalele muntelui Surp Grigor(Sfântul Grigor). Ah! Niciodată nu am uitat imaginea barbară care am văzut-o atunci. Un bărbat, tânăr, căsătorit, bătea cu cruzime o femeie în vârstă, iar lângă el stătea o femeie tânără care nu spunea nimic. Lumea, supărată și revoltată, o întreba pe tânără de ce ticălosul acela o bătea pe bătrână? Care era cauza? Tânăra a răspuns cu indiferență că femeia vârstnică este mama ei, dar că, soțul ei nu o ”iubea” pe aceasta și din cauza asta o bate…. Atunci, am plâns toată ziua de mila sărmanei soacre. Și acum încă mă întreb , dacă mai sunt și alți gineri-călăi sau fete nesimțite și fără inimă?

Dis-de-dimineață am început să urcăm muntele. Începuse să se întunece când am ajuns în vârf. Oamenii încă mergeau înainte. Se auzea, că după ce vom trece, de partea cealaltă a muntelui Surp Grigor vom fi în Erzânga și acolo vom rămâne. În final, noaptea târziu, am ajuns la marginea orașului Erzânga. Ne-am odihnit lângă căsuțe răcoritoare. Când s-a făcut dimineață am aflat că lumea din Erzerum, care fusese înaintea noastră, în partea cealaltă a orașului, plecase… Și pe noi ne-au dus acolo. Trecând prin oraș, și prin centrul său, se vedea că fusese locuit de armeni. Citeam: ”Parc – Cefenea armenească”, ”Club armenesc” etc. Am ajuns în partea cealaltă a orașului. Noi ne-am cazat mai departe, dar păstrasem legătura cu ceilalți,mergeam unii la alții, ne vizitam… Cunoștințele noastre auziseră că, în ziua aceea, în cortul lui Terazarian era o întrunire. Un ofițer turc venise să o ceară în căsătorie pe fata lui Terazarian și spusese că, dacă nu vor să i-o dea, după trei zile vor muri cu toții…

Terazarian invitase câteva persoane mai importante din familie, ca să hotărască asupra răspunsului așteptat de ofițerul turc. După-amiază, răspunsul a fost negativ…..

………………………………………………………………………………………………………………………..                 Prima caravană stătuse în Erzânga 8 zile. Nu știam pe ce drum au plecat….

Noi am stat, la fel, 8 zile în Erzânga;apoi, jandarmii ne-au spus că urmează sa plecăm spre Kemah.

Drumul spre Kemah era foarte îngust; nu mai puteam merge în căruțe ci numai pe animale. Ce puteam lua cu noi? Ce să lăsăm și cu ce să plecăm? Oamenii au intrat în panică….Desfăceau așternuturile pentru a scoate pernele și lâna, aruncau unele vechituri, împătureau unele învelitori sau covorașe(pe cele mari le aruncau). Până la urmă am lăsat căruțele și mai toate bagajele, pe câmp, luînd cu noi ce puteau duce animalele și spinarea noastră. Ne gândeam că până la Erzânga am ajuns cu bine (în căruțele noastre în care mergeau bunica și unchii mei, în corturile în care noaptea ne odihneam corpurile obosite în așternuturi…), dar, după Erzânga, nu pot găsi cuvinte potrivite pentru suferințele noastre și chinurile îndurate. După Erzânga! Acum începea adevăratul AXOR…

by Mihai Stepan Cazazian