Memorii / Elize Zarughian(Gocian) și familia sa în cumplitul Axor¹ din Erzerum, 1915 (partea a V-a)

V

Calvarul sclaviei(continuare)

Zorii speranței

Din nou toamnă. Am venit în oraș¹; m-au luat și pe mine cu ei. Am stat o săptămână. Până atunci nu-mi mai fusese fața acoperită; dar acum m-au îmbrăcat cu o cămasă lungă iar fața mi-au acoperit-o cu o batistă albă, lungă. Când am intrat în oraș  batista mă sufoca, nu puteam să respir; o dădeam într-o parte ca să respir, dar kurzii mă certau pentru gestul meu…

După o săptămână ne-am întors acasă pentru că Latifé-hanum urma să nască. Când am ajuns, au apucat-o durerile. Femeile casei nu se așteptau la venirea noastră, și erau, toate, plecate. Latifé-hanum era o femeie puternică, nu s-a alarmat; a cerut băieților să-i aducă o moașă sau o altă femeie de la câmp, s-a dezbrăcat de haine, mi-a zâmbit, atunci când nu era crispată de durere și m-a privit prelung. Eu înțepenisem; nu mai asistasem la asemenea  momente, care erau considerate, pe atunci, un sacramentum, o taină, iar pentru copii era ”amote”² chiar să se vorbească în fața lor de ele… Nu știam cum să o ajut…Continuând să-mi zâmbească mi-a spus ce să fac, iar ca să mă liniștească, m-a prins de mână și mi-a spus cu o blândețe nemaipomenită până atunci: ”Nu te teme fata mea că vom naște amândouă,împreună”. Evenimentul a trecut cu bine. Miracolul se produsese! Aproape mi-a căzut în mâini, iar eu am executat cu grijă tot ce îmi spunea ea, până i-au pus fetița în brațe. Nici moașa și nici o altă femeie nu apăruseră încă. Eu eram tare mulțumită și mândră de această nouă experientă a mea, iar, mai târziu, le spuneam celor întâlniți, într-o formulare incorectă , in limba arabă, că ”eu născusem împreună cu Latifé-hanum o fetiță frumoasă”. Cei întâlniți râdeau dar eu nu-mi înțelegeam, până nu am fost lămurită, greșeala…

Latifé-hanum nu s-a simțit bine cu sănătatea și nu accepta pe nimeni să o îngrijească, înafară de mine, atât pe ea, cât și pe copilă… Avea mare încredere în mine, se atașase de mine. Într-o zi mi-a spus: ”A avut dreptate Fahmi, tu înflorești o casă. Eu sunt foarte mulțumită de tine și-ți rămân îndatorată. Te voi ajuta și eu când vei naște.” Am mulțumit pentru vorbe bune dar făcându-mi o cruce, în gând, mi-am spus:”Doamne ferește!”…

Toamna aceea a fost foarte îmbelșugată și eu am  muncit cu puteri sporite: conserve de legume și dulcețuri de la fructele grădinii (în special cele din caise și faimosul ”pistil”). Multă muncă și bătaie de cap mi-a dat grâul pentru bulgur, care se fierbea, se usca, se bătea, se vântura de coajă, după care se trimitea la moară, pentru a fi râșnit în mărimile de care aveai nevoie(de la bobul căt orezul, până la finețea celor de griș). La treaba aceasta mă ajutau mult Suleiman și Zechii.

Noaptea, cădeam frântă de oboseală, dar nu puteam dormi. Îmi veneau în minte imaginile a lor mei, în special bunica, mama, tata, Pailag… Mi-l amintesc pe tata la Istambul, în casa noastră minunată de acolo,și de o discuție cu tata sub un chiparos. Era vorba despre sclavia la greci și la romani. Eram foarte mirată cum la ei existau scalvi filozofi, poeți, scriitori, constructori, ba chiar și foști regi³…

Dar mă întrebam eu, existau oare la ei, sclavi care să facă doar de unul singur, munci diverse, ca mine(până să și nască împreună cu Latifé-hanum)4

În 1917, din nou în oraș. M-au luat și pe mine. Acolo, într-o noapte, am vizitat-o pe Nectar – fata vândută de Latifé. Ea mi-a spus că în apropiere de ei locuiește o fată din Erzerum. Era foarte ”cultă”, făcuse școala în Bolis. M-am bucurat nespus că provine din Erzerum. Mi-am adus aminte, că din Erzerum, numai verișoara mea cea mică(fiica fratelui tatălui meu) își făcuse studiile în Bolis. Am rugat-o pe Nectar să meargă și să o aducă… Mi-a spus că era prea târziudar, a doua zi, o va aduce. A doua zi au venit două femei cu fețele acoperite. Când s-au descoperit am văzut că era verișoara mea Bergiuhi. Ne-am îmbrățișat,am plîns, ne-am întrebat ce mai știam sau nu știam despre dragii noștri…Momente de speranță că existam măcar noi. Poate ne vom întâlni și cu ceilalți, despre care încă nu avem vești…

Într-o zi Latifé m-a dus la baie. Amândouă ne-am dezbrăcat și acoperite de un peștimal(cearșaf de baie), am intrat înăuntru, ea înainte, eu după ea.Defodată, am simțit că cineva mă trăgea de poale. M-am întors și l-am văzut pe frățiorul meu Haik, care avea șaptea ani, obrăznicuț și vesel. De bucurie am țipat și l-am luat în brațe. Latifé, supărată de țipătul meu, m-a întrebat ce s-a întâmplat. Eu i-am răspuns că l-am găsit pe fratele meu. Ea mi-a replicat că, ce-i atâta bucurie pentru un ghiaur. Haik mi-a spus că trăiește la un șeik și că, adusese, acum, bocceaua doamnei șeik. Până la șeik el a fost vândut de câteva ori…

În Mardin începuse foametea… Mulți copii armeni erau alungați de stăpânii lor. Străzile erau pline de copii armeni care cerșeau, dormeau lângă ziduri, mureau pe străzi de frig și foame. Când trecea pe lângă ei cineva mai bine îmbrăcat, se adunau lângă el și-i spuneau în limba arabă: ”În numele lui Dumnezeu, dați-mi și mie o bucată de pâine, că mor de foame, vă rog foarte mult”… Și Haik ajunge în stradă.

După ce mulți copii au murit pe stradă, în oraș s-a deschis un orfelinat. I-au adunta pe toți copiii(și pe Haik) și i-au dus în orfelinat. Apoi am auzit ca și Diran era în orfelinat… Haik îl vede dar nu îndrăznește să se apropie de el(sau poate nu era incă sigur ca era el). Atunci, trimite pe un băiat la Diran să-l întrebe dacă îl cheamă Diran. Diran, săracul, se temea să-și spună numele, care era armenesc, și-i răspunde că se numește Helil. Haik, când aude răspunul, se duce la Diran și-i spune: ”Ce, Helil, tu ești Diran iar eu sunt Haik, nu te teme, vino cu mine”…

Orfelinatul nu a ținut mult. Nu mai aveau fonduri, nu le mai dădeau mâncare, copiii erau obraznici și au fugit. Diran și Haik fug și ei în stradă.

Veneau lamine. Ai mei se certau și cu mine și cu ei. Mergeau la Bergiuhi, de care ascultau mai mult decît de mine. Bergiuhi, când îi vedea goi, fără adăpost și înfometați îi ajuta, cum putea, și ca să le potolească foamea, când nu avea ce să le dea, îi ducea în afara orașului și le arăta ce rădăcinini de plante erau comestibile și le puteau mânca, fără frică, pentru a-și potoli foamea. Ei îmi puneau, când veneau la mine, râzând, că, Berghiuhi -cuirig îi duce la păscut.

Când au venit englezii, armenii au început să respire puțin. Englezii au deschis spitalele și orfelinatele care au fost închise în timpul războiului. Într-o zi Diran a venit din nou la mine. Latifé-hanum m-a certat dar eu nu mai aveam răbdare și i-am răspuns: ”Eu lucrez pentru voi din zori și până în noapte și nu am nici o răsplată. Eu muncesc ca o roabă și voi nu vreți să-i dați fratelui meu o bucată de pâine!” Ea s-a aruncat asupra lui Diran să-l dea afară. Atunci eu i-am spus lui Diran să meargă la ”Saray”(Primărie, Tribunal). Acolo venise un oficial armean însărcinat cu supravegherea aplicării unui ordin al autorităților turce care îi privea pe armeni. Acesta prevedea faptul că armenii care nu voiau să rămână la arabi, turci, kurzi, unt liberi să meargă unde vor: la englezi, la nemți, la orfelinatele lor. I-am spus lui Diran să-l anunțe pe domnul armean că are o soră  dar arabii nu vor ă o lase să vină la orfelinat. Latifé nu m-a băgat în seamă, deși era de față când am spus toate acestea.

Peste câteva zile, m-au chemat la ”Saray”. Latifé a bănuit că Diran s-a dus la ”Saray”, dar eu nu credeam că un copil de opt ani va reuși să ajungă până acolo și să le spună tot ce l-am rugat eu. Când au venit după mine, kurzii i-au spu că nu unt acasă, ci sunt în grădină la țară. După aceea am auzit că Bergiuhi cu băieții  au intrat în orfelinat. Domnul armean cu o echipă adunau pe toți orfanii armeni aflați pe străzi. El locuia tot în orfelinat. Acolo a cunoscut-o pe Bergiuhi. Auzise că stăpânii mei nu mă lăsau să plec la orfelinat. Atunci, printr-o invitație oficială, m-a invitat în oraș,la Saray. A doua zi împreună cu Latifé am ajuns în oraș. Acolo, ea îl chemase pe fratele său, călăul Ferha-ceauș și pe un alt frate, care venise în vizită la Mardin.

Au încercat să mă convingă că ei s-au învățat cu mine, că mă iubesc foarte mult, că vor să mă mărite cu un băiat bun și bogat. Răspunsul meu era: Nu! Ei s-au supărat și au început să țipe și să mă amenințe că, în următoarea zi, vor veni și ei la Saray să vadă și ei cine este ghiaurul care îndrăznește să mă ia de la ei:”Îl vom găsi și-i vom zdrobi capul”.

M-am speriat. Nu voiam ca pentru mine să moară sau să pățească ceva vreun armean. M-am frământat cum să procedez, m-am hotărât și le-am spus că au dreptate,  că trei ani m-au ținut în casa lor, și nu-i frumos din partea mea să fac așa ceva, adică să plec la orfelinat, că ei sunt acum ca și părinții mei…

A doua zi Latifé mi-a dat în brațe copilul lui Hanimé, mi-au spus să declar că sunt căsătorită, am un copil și nu pot pleca…Așa am făcut. Cu mine au venit Ferha-ceauș și Suleiman(băiatul din Erzerum care s-a dovedit a fi trădător), care trebuia să le spună lor tot ce voi vorbi cu ei în limba armeană…

Când l-am văzut pe domnul armean, era îmbrăcat în stil rusesc, cu cizme și cu beretă pe cap. Avea 40-45 de ani. S-a apropiat de mine și m-a întrebat: ”Tu ești Eliza?” I-am răspuns că da. Apoi a continuat. ”Eu am auzit că tu nu ai copii, nu ești căsătorită, așa e?” Eu i-am răspuns că nu sunt căsătorită și nici copii nu am. Apoi, cu vocea coborâtă(să nu înțeleagă Suleiman), am continuat: ”Eu atăzi, domnule, o să vă refuz când o să mă întrebați dacă vreau să plec sau nu, dar vă promit, pe cuvânt de onoare de armeancă, că voi fugi.” Apoi am intrat cu toții într-o cameră unde ne așteptau un preot creștin și un hogea. Hogea m-a întrebat care religie o aleg. Eu i-am răspuns că pe cea musulmană. Bucuros, Hogea ne-a spus că putem merge acasă.

Am plecat acasă, întristată și îngândurată. Ideea fugii persista în mintea meași deveni dominantă. Mai încercasem odată să fug și m-au bătut. Îmi reproșam că nu trebuia să mă las intimidată.Până într-o zi, când l-am trimis pe Gemil la Bergiuhi,la orfelinat, să vină să mă ia…

Gemil nu a mai venit. Scăpase de ei, intrase în orfelinat, fără să-i spună nimic lui Bergiuhi. Eu nu mai suportam această stare de lucruri. Vina mea față de stăpâni s-a dublat din cauza fugii lui Gemil. Pe mine m-au trimis, din nou, la grădină. După două săptămâni am aflat că Bergiuhi  împreună cu băieții plecaseră la Halep. Durerea, disperarea mea nu o pot descrie…

Rămăsesem cu totul singură. Lumea era neagră pentru mine. Nu mai dormeam deloc. Nici noaptea, nici ziua… Nopțile mă plimbam prin grădină,mă suiam în pod, plângeam, mă uitam la cer cu lacrimi în ochi, discutam cu luna și cu Dumnezeu și le spuneam: ”Aici, oamenii sunt răi. Fără Dumnezeu nu voi căpăta libertatea. Tu, Doamne, care ești lumină curată și vezi chinurile mele, de ce nu mă scapi?”

Într-o zi, a venit o veste: Kurzii s-au certat între ei și au venit la Latifé-hanum ca să-i judece. Mi-au cerut să frig o oaie și să fac un pilaf, pentru ca după judecată să-i poftim la masă. Spre seară i-am trimis pe Suleiman împreună cu un kurd să ducă la moară grâul de bulgur. M-am gândit că era momentul să fug din nou. Mai fugisem si a doua oară, altă dată, după plecarea lui Bergiuhi dar scăpasem mai ușor, fiind lăsată doar cu apă și pâine în întuneric timp de două săptămâni.  Dar,acum momentul fugii era mult mai bine ales. Am intrat în casă, mi-am luat o fustă, am ieșit prin vie, pe un alt drum și am pornit-o spre oraș… Făcusem jumătate din drum, când am auzit tropote de cai în urma mea. M-am uitat în spatele meu și i-am văzut pe kurd și pe trădătorul Suleiman ”erzerumtiul”5. Mă văzuseră cum fug și alergau după mine…Am fot bătută crunt. Măna dreaptă nu o mai puteam mișca, picioarele mi-au fost legate cu lanțuri și m-au lăsat pe jos într-o magazie…Aveam dureri inimaginabile. Nu mă puteam întoarce de pe o parte pe alta. Când s-au ivit zorii zilei, mi-am zis, că nu mai  am altă viață și va trebui să-mi accept soarta așa cum este ea. Când a intrat Suleiman s-a speriat de  cum arătam. Atunci l-am rugat să-i ceară iertare lui Latifé, din partea mea.Voi jura pe Coran, că nu voi mai fugi. După plecarea lui Suleiman, m-am uitat la corpul meu și m-am îngrozit cum se inegrise din cauza loviturilor primite cu o funie udă, mai mult mă  îngrijora încheietura mâinii drepte care era neagră și se umflase.

După scurt timp a intrat Latifé care îngrijorată m-a întrebat dacă mi-au intrat mințile în cap,și  m-a dezlegat. Drept mulțumire i-am sărutat mâna.

Am ieșit din magazie, Latifé a chemat pe Hogea cu al său Coran, pentru a jura că nu voi mai fugi. Din ziua aceea m-am îmbolnavit. Mă durea tot corpul care devenise uniform de negru. Mâna dreaptă mă îngrijora cel mai mult; era umflată, neagră și abia o mișcam. Nu mai eram buna de muncă… Atunci am rugat-o pe Latifé să mă trimită la spital pentru a mă însănătoși și a mă reîntoarce cu forțe proaspete să lucrez ca de obicei, la toate treburile gospodărești. A fost de acord. A doua zi, împreună cu ea am plecat la spital.Doctorul ne era cunoscut. Ne-a spus că voi fi îngrijită dar că voi sta mai mult în spital din cauza mâinii mele. Latifé cu însoțitorii kurzi a plecat. Doctorul m-a consultat și m-a întrebat unde mă doare. Am început să plâng și să-i arăt vânătăile; i-am spus cum mă bătuseră pentru că am vrut să fug. M-a întrebat cum mă cheamă. Când a aflat că eu sunt Eliza, sora lui Bergiuhi, și de ce îl refuzasem pe domnul armean, s-a bucurat. După ce m-a consultat, a răsuflat ușurat, pentru că mâna mea nu fusese fracturată. Apoi m-a întrebat ce vreau să fac. I-am răspuns că vreau să fug, să ajung la Bergiuhi la Halep. Apus mâna pe telefon și a sunat-o pe Beriuhi și pe încă un oficial de acolo,  au vorbit în engleză.

În rezumat, nu după mult timp,am fost luată la orfelinat, mi-au dat 40 de ”guruși”(bani din argint),lenjerie, două perechi de ciorapi, două fuste, două cămăși,o pătură și un bilet de tren. Am coborât în gară. Până a doua zi nu era tren spre Halep. Erau mulți armeni în gară. Și ei fugeau… le-am povestit că fugeam și eu dar că îmi era frică să nu mă prindă kurzii care puteau veni călare. Săracii de ei, mă îmbrățisau ca niște frați, spunându-mi că sunt sora lor și vor avea grijă de mine… Ultima emoție am avut-o în trenul cu vagoane de marfă acoperite.Când trenul a pornit, s-a apropiat un grup de kurzi, călări, care au însoțit vagoanele uitându-se din înălțimea cailor, în vagoane. Erau kurzii mei. Simțind primejdia m-am ghemuit într-un colț al vagonului în care călătoream, iar peste mine au fost aruncate toate bagajele copiilor armeni.

Așa a început drumul meu spre libertate.

În Halep, armenii erau cazați în niște cazarme. Acolo am întrebat unde îi puteam găsi pe cei din Erzerum. Mi s-a spus că Bergiuhi lucrează într-o cazarmă, iar băieții sunt la orfelinat. O fată m-a dus la orfelinat. Bergiuhi era și ea acolo. Când ne-am revăzut, de bucurie am început să plâng și să râd. Bergiuhi mi-a povestit despre domnul armean. Era din Chatreț și se numea Gaspar Tatmanian. El continua să conducă echipele care aduna ”orfani” și acum aduna orfanii  din satele din Halep. O ceruse în căsătorie pe Bergiuhi, iar dânsa nu știa ce să facă. A trecut o săptămână. Eu încă eram în cazarmă. S-a auzit că a venit domnul Gaspar. Când a intrat,eu mi-am ascuns fața,dar el m-a văzut, s-a apropiat de mine, mă recunoscuse. În ochi mi s-au adunat lacrimi. El m-a luat de mână și a spus: ”Asta e fata care a promis și mi-a jurat că va fugi?” Eu, de rușine, nu știam ce să spun. Apoi, ca un tată, m-a întrebat cum am fugit. I-am povestit totul…

În Halep, domnul Gaspar s-a logodit cu Bergiuhi. Acum avea funcția de a-i duce pe orfanii din Halep la Bolis. M-a luat și pe mine la Bolis, pentru a mă înscrie la o școală de fete să reînvăț limba armeană pe care o uitasem. A doua oară, i-a adus la Bolis, pe Bergiuhi și pe băieți. În Bolis s-a căsătorit cu Bergiuhi. Eu m-am căsătorit cu un cinstit negustor, Senekerim Zaraghian. Ei au plecat în Rusia, iar noi am venit în România. În această privință, un rol hotărâtor l-au avut verișoara mea Marusia Thilinghiran din Lausanne, căsătorită cu arhitectul elvețian Paul Vaitoz. I-am adus pe Haik și Diran la mine în România. Haik s-a căsătorit și are o fată. Soția lui a murit iar pe fată am crescut-o eu. După ce fata a terminat primul an de facultate, s-a măritat. Diran încă nu s-a căsătorit și stă cu noi.

………………………………………………………………………………………………..

1.Mardin

2.Rușine

3.Dio Casius, ”Ab urbe condida”, cu privire la sfârșitul dramatic al lui Servius Tulius,    penultimul rege al ”epocii regilor”

4.În accepțiune de doamnă(boieroaică, stăpână)

5.Locuitor al Erzerumului

by Mihai Stepan Cazazian