MEMORII / Elize Zarughian(Gocian) și familia sa în cumplitul Axor din Erzerum 1915

Bunica la Erzerum (la 1900) cu nepoții în brațe (Eliza, fetița de un an) și Pailag (băiețelul de 3 ani)

 Paginile care urmează reprezintă – în sumar – narațiunea orală și scrisă în limba armeană de mama mea, Elize, revăzută de mine (Maria Dvoracek), precum și traducerea acestora în limba română. Ele au parcurs un drum sinuos începând din anul 1952, rezisând de-a lungul deceniilor până în prezent.

          Astfel, în anul 1952, din Paris, domnul Leon Mesrol îi adresase mamei mele o scrisoare în limba armeană, anunțând-o că se tipărește primul volum al ”Memoriilor din exil”, urmând ca memoriile mamei să fie cuprinse in volumul II, cu sublinierea conform căreia ”Nu este nevoie să trimiteți poze, nici copii. S-ar putea să se piardă și nu vreau să mă simt răspunzător pentru aceasta”. Memoriile s-au pierdut. Exemplarul original l-am păstrat,revăzut și-l transmit ca o datorie de onoare și credință față de memoria suferințelor chinuitoare ale ascendenților noștri in 1915.

                 MARIA  DVORACEK

x

          Părinții mei, Aristaches și Hericnaz Gocian proveneau din Erzerum. Eu însumi, in anul 1900,m-am născut in Erzerum. Ascendentii familiei noastre proveneau din satul Ciflig, în apropiere de Erzerum. În total număram 24 de membri. (1)

Dintre toți, cele mai vii amintiri le am despre părinții mei și despre trei frați(Pailag, Haic și Diran), din care ultimii doi, au fost singurii, care alături de mine,am scăpat cu viață…

Tatăl meu, Aristaches Gocian, absolvise Colegiul American din Istambul,apoi fusese acceptat ca asociat al Casei de Cerele Lepian-Aslanian, iar după câțiva ani fusese chemat la Bolis (2) unde lucrase la Banca Otomană.

Alături de frații săi Nigohos si Harutiun locuiam într-o veche reședință familială din Istambul, refăcută de tatăl meu, de unde drija și controla afacerile( cereale, cafea delicatese etc.), care se întindeau din Erzerum, Istanbul, Sofia,……, până departe în Europa. (3)

În urmă cu câteva zile trăsnetul unei vești cumplite se abătu din Istambul, până în casa familiei din Erzerum.

Tata se afla într-o situație gravă. Pailak și unchiul nostru Negohos ne chemau de urgență, pe mama si pe mine (4) la Istanbul.

Domnul Pastârmangian, directorul filialei Bancii Otomane din Erzerum, omologul tatei de la aceeasi banca din Istambul ne-a înlesnit formalitățile pentru urgentarea călătoriei. Vestea ne buimăcise pe toți:

În una din serile trecute, în momentul plecării tatei din clădirea Băncii s-a încercat un atentat  asupra tatei și domnului Aschididis – asociatul grec al tatei care fusese ușor rănit. Rana tatei fusese mai profundă….Mai profundă?! Adică, cum se traducea pentru noi acest cuvânt?

Nu-mi amintesc prin ce mijloace de transport, cu cine, când și cum am plecat spre Istanbul.

Ne-am trezit pe puntea unui vapor, înghesuite una în alta și parcă auzeam cuvintele dârze și pline de îndemn ale bunicii: ”Aveți grijă de voi și nu uitați cine sunteți! Nu vă lăsați pradă deznădejdii. Trimiteți cât mai repede vești!”

Vaporul urma să acosteze dar nu mai vedeam nimic din frumusețea peisajului, elegantele vile și case de vacanță. Navigând pe Bosfor, lăsam în urmă agitația orașului. Vocea hârâită a unui domn antipatic, cu musteață si baston ne înfiora prin

cuvintele-i de o duritate tenebroasă: ”Da, efendi, armenii și grecii ne copleșesc! Totul e în mâinile lor. Comerț, meserii, toată lumea afacerilor. Uite, doctorii, farmaciștii…învață la francezi și nemți…Si vor să ne conducă pe noi?! Devin periculoși, efendi! Mai ales armenii! Vor Armenia lor….le vom da noi Armenie! De la Ararat la Bolis pe toți îi vom rade… Nu mai e mult!!” Vorbe de rău augur.

Mama și cu mine ne-am strâns una în alta. Mama mă prinse de umeri dar eu nu-mi puteam stăpâni încordarea…

Cei doi însoțitori, care ne vegheau de la distanță se apropiară discret, gata sa intervina, dar răriră pașii la un consemn al celui de-al treilea (5), care se prelinse pe lângă noi șoptindu-ne: ”Dighiner (6), imediat vom acosta, urmați-mă fără frică! Vin din partea lui Antranic-Pașa (7) să vă conducem de la debarcader, cu ambarcațiunea nostră până acasă la dumneavoastră, unde vom intra prin canalul știut. Nu dați atenție nici cuvintelor nici prostului care le-a rostit.”

………………………………………………………

L-am condus pe tata, pe ultimul său drum, la cimitirul din Bolis. Eram frânte de durere…

A doua zi urma să plecăm spre Erzerum. Casa noastră din Bolis era cuprinsă de tăcerea și liniștea care urmează zbuciumului marilor dureri epuizante… Cineva cânta, vocea venea din casă, era acompaniată,în surdină, de un instrument. Era vocea mamei pe melodia ”Aha , modețan mahvan jamerâs”(8). O premoniție?

Lumina blândă a amurgului se întindea peste grădina luxuriantă, ale cărei alei terasate se înălțau dinspre mare, către colinele din jurul frumoasei nostre case străjuită de arbori bătrâni…

Începeam să mă maturizez, dar nu-mi imaginam căror încercări le va face față maturitatea mea. Mă întrebam, în sinea mea, dacă voi mai revedea acest Istanbul(9), lumina adolescenței mele  și începutul calvarului care a urmat….

*

Din Erzerum primeam vești alarmante. Am grăbit reîntoarcerea, cu acceași însoțitori.

Ne aflam în 1915, în luna mai.Locuitorii Erzerumului trăiau zile și ore între moarte și viață. Din toate cartierele, vecinii se adunau, unii la alții, fiecare spunând noutățile pe care le aflau: ”Astăzi l-am văzut pe sfântul părinte Sâmbat Sadatian când se întorcea seara acasă. Săracul era trist dar și bucuros.” În fiecare zi îl chemau la comandamentul turc pentru a-i sfătui pe erzurumți(10) să plece din oraș(temporar), fără a opune rezistență(pe motiv că acolo va fi teatru de război) și îl asigurau că, dacă plecau, ”nici măcar nasul vreunui armean nu va sângera”.

Turcii și turcoaicele se plimbau prin casele armenești ca să cumpere mobilă, veselă etc.(aproape pe nimic), spunând că după plecarea ghiaurilor  de armeni nu vor mai avea meșteri care să le lucreze sau să le facă ceva nou.

În acest timp, parcă nu era suficientă durerea noastră,prin loviturile turcilor, dar începuseră și între noi neîntelegerile. O problemă o constituia neînțelegerea între cele două partide Dașnak și Hânciag(11) cu privire la colegiul Mâgârdici Sanasarian. Nu-mi amintesc cauzele problemei, dar știam că cei din partea Dasnak voiau sa mute colegiul la Sâvaz, departe de Erzerum, departe de Rusia. Aflasem însă că, și în Sâvaz era mare tulburare. Colegiul Sanasarian reprezenta mândria erzurumțiilor, însemnul lor heraldic, era al nostru, al tuturor și al fiecăruia în parte. Pentru mutarea colegiului au fost multe certuri între cle două partide. În fine, partidul Dasnak a reușit să-l mute. Jale mare în Erzerum. Se părea, că și inima locuitorilor din Erzerum fusese frântă, mutată din locul ei…

Au câștigat tașnagțaganii.

În scurt timp, domnul Pastârmagian Setrac – din partidul hânciaghian –  director la Banca Otomană din Erzerum –  a fost asasinat.

Începeau deportările bărbaților pentru muncă…

Elize (Gocian) la Botoșani (1937)

Casa familiei Pastermagian nu era prea departe de casa noastră. În noaptea aceea nu am putut dormi, nici cei mari și nici cei mici, de frică și de durere. Bunica mea spunea: ”Câinele de turc știe ce face: la început omoară pe conducători, pe cei mari și învățați, pentru ca poporul să rămână fără cap și orfan.” Săraca familie Pastermaigian avusese, cu o lună în urmă, încă o pierdere, pe doamna P. care murise la naștere. Cei 5 sau 6 copii au rămas în grija bucătarului, fratele Avedis.

Într-una din zile, unchiul meu Zacar, fratele bunicii, ne aduse din Cillic o notiță în care se scria că un turc vrea să ne scape pe toți(și-a dat cuvântul de onoare), dar trebuia să primim credința turcă, până la sfârșitul războiului. Când cei din casă au aflat despre această propunere s-au supărat și l-au certat pe săracul unchi…

Toți au fost împotiva schimbării crednței noastre. Spuneau: ”mai bine murim cu demnitate decât să ne transformăm în turci”.

Atunci eu aveam 15 ani și nu puteam judeca pe nimeni.Dar acum, când mă gândesc, îi dau dreptate unchiului meu, pentru că prin schimbarea temporară a credinței, putea să cruțe viața a 24 de persoane, dintre care 10 erau copii între 1 și 17 ani.

Săracul meu unchi când a propus schimbarea credinței bănuia prin ce chinuri vom trece dacă nu acceptam. El era fratele mai mare și grija tuturor cădfea asupra lui, iar dânsul era trecut de 70 de ani, iar bunica(sora sa), avea 94 ani,iar clanul familial era numeros(fiice, nurori, copii). El, sărmanul, dorea să-i scape pe toți de sabia călăului turc, dar cei din casă nu l-au înteles……

Nimeni nu se uita la el și nimeni nu vorbea cu el, parcă era un criminal… Eu eram de partea lui și doream să le spun, a lor mei, că Zacar-amu, nu din dragoste pentru credința musulmană venise cu această propunere ci, ca să-și scape toată familia, să-i scape pe dragii săi copii. Eu însumi, copil fiind, așa ceva nu puteam spune, ași fi mâncat o bătaie bună.

Autoritățile turce anunțau, cu două zile în avans, care familii și cu ce caravană urmau să plece.

Prima caravană a plecat pe drumul CHARPERTULUI, cu toate familiile însemnate, din care nu a scăpat cu viată nimeni. Noi eram încă în Erzerum,când am aflat știrea despre omorârea lor. Dar, lumea nu credea în asemenea știri.

A doua carvană a plecat din nou cu oameni bine înstăriți.

A treia , era compusă din oameni cu stare materială bună, clasa mijlocie, din care făceam parte și noi.

Ah! Situația și starea celor din casă era jalnică. Râsul, săriturile și joaca băieților nu se mai auzeau. Se uitau la cei mari care păreau niște umbre ce se plimbau prin casă, una câte una, se uitau dezorientați prin toate părțile, nu știau ce să ia cu ei, ce să lase sau ce fel de pregătiri sa facă pentru drum…..

________________

1.Un adevărat clan,guvernat după cutumele timpului, în care tata deținea un rol hotărâtor.

2. Constantinopol.

3. Una din verișoarele mele, Marousia Thilinghirean, din Lausanne, care lucra la Liga Națiunilor (al cărei tată fusese înmormântat în Cimitirul Armenenesc din Botoșani) căsătorită Vitoz(soțul arhitect elvețian), îmi povestea cât de extinse erau aceste afaceri(Marisilia, Paris, Veneția, Londra, Lausanne) ale familiei noastre.

4. Eu urma să împlinesc 15 ani și tocmai terminasem clasa a cincea la Colegiul Sanasarian din Erzerum.

* După ani și ani(când mă stabilisem în România), și mă întâlneam cu diverși conaționali – hairenaghiț- unii, îmi spuneau cu mândrie nobilară ”sunt absolvent din Mâgârdici Sanasarian”.

* Recent, revista ”Ararat” a publicat un articol semnat de Sergiu Selian care mi-a produs o mare bucurie. Vizitând Turcia, în fosta Armenie, a vizitat și Erzerunul iar în una din fotografiile publicate se afla și o frumoasa și impunătoare construcție. Este si astăzi, Colegiul Mâgârdici Sanasarian. Cât de mult s-ar fi bucurat și mama mea, Doamna Elize Zarughian(M.D.)

5. Era unghiul Horen din familia de melici(tiltu nobiliar), despre care fratele Pailag ne povestea că era aghiotant al lui Antranic , despre a cărui neînfricare se dusese vestea….iar când se avânta în luptă, călărea într-un fel anume, pentru a evita gloanțele… Antranic, nume de legenda si de cântec, așa cum se va pomeni depre el…

6. Doamnelor.

7. Generalul Antranik, Comandantul Armatei de Voluntari Armeni in 1915

8. Ah, s-au apropiat ultimele ceasuri.

9. Orhan Pamuk, Istanbul. Editura Polirom.2011.(M.D.)

10. Locuitori ai Erzerumului.

11.Federația Revoluționară Armeană(Dașnakțiutun) și Hânciagnutiun(democrații)

by Mihai Stepan Cazazian