Memorii / Elize Zarughian (Gocian) și familia sa în cumplitul Axor¹ din Erzerum, 1915 (partea a III-a)

III

Calvarul drumului(continuare)

După Erzânga

După 15 zile de stat în Erzânga a început exodul. Noi mergeam pe jos, în afară de bunica mea, unchiul nostru(Nicoghos) și copiii mici. Pentru aceștia, unchiul Harutiun cumpărase 4 măgari și 4 catâri, ultimii închiriați de la doi turci. Nu îmi aduc bine aminte câte zile am făcut până la Kemah. Știu însă, că în fiecare zi auzeam împușcături și explozii. Când le auzeam, ne temeam… eram îngroziți. Mă uitam la fratele meu Pailak și mă durea inima când îi vedeam fața galbenă și speriată. În general, bărbații se temeau mai tare pentru că dacă începea giartul(măcelul), acesta începea cu ei….

Am ajuns în orașul Kemah. Mai încolo de oraș am trecut pe un pod, care se numea tot Kemah. După ce am trecut podul am intrat într-o prăpastie. Se părea că ne aflam într-o oală mare. De jur împrejur erau munți. Acolo ne-am cazat. A doua zi dimineața, jandarmii turci din regimentul de munca ”Amelia Tabur” au intrat în tabără și au început să-i aleagă pe tineri, motivând că au nevoie de ei la drumuri.

Toți tinerii stăteau îngroziți. Părinții, soțiile, surorile intraseră în panică. Doreau cu orice preț să-i scape pe dragii lor, dar totul era imposibil. Jandarmii i-au încolonat doi câte doi și i-au dus…..

Plânsul și strigătele noastre se auzeau parcă până la cer….În coloană a intrat și fratele meu Pailak(singura speranță a mamei), fratele mamei, Bedros Otopacian(care era căsătorit cu fata mijlocie a unchiului meu),fratele tatălui meu (Hautiun). Noi toți plângeam. Ne blestemam soarta. Îl blestemam chiar și pe Dumnezeu care asculta indiferent plânsul nostru desnădăjduit²…

Deodată s-au auzit niște împușcături. Ne-am uitat cu toții spre muntele de unde s-au auzit împușcăturile. Am văzut-o pe doamna Altanian care a vrut să evadeze dar jandarmii au împușcat-o imediat.

A doua zi, am început să înaintăm încet-încet, cu multă descurajare și tristețe.Drumul era atât de îngust încât două persoane nu puteau să treacă împreună. Din această cauză, o parte din noi a plecat în acea zi, iar cealaltă parte s-a adăpostit noaptea în munți, urmând să treacă a doua zi.

La nevoie, toată lumea a lăsat acolo o mare parte din lucruri pentru ca era imposibil să ducă cufere mari și alte lucruri voluminoase. Din familia noastră, o parte a plecat, iar cealaltă a rămas să înnopteze în munți. Îmi aintesc bine, că unchiul meu, Hautiun, rămăsese cu noi. Priveam cum jandarmii deschideau cuferele lăsate de noi, scoteau din ele ce le plăcea, iar restul erau aruncate.

Eu, împreună cu verișoarele mele ne-am apropiat de un cufăr pe care îl aruncase familia noastră. Printre lucrurile aruncate am găsit multe fotografii, îmbrăcăminte și o cutie cu pastă de caise, prelucrată sub forma unei foi groase și rulate, pe care noi o denumeam ”pistil”. Pentru copii era o delicatesă pe care o ronțăiam cu multă plăcere. Am început să deschidem cutia ca să scoatem pistilul și încă trei cutii asemănătoare.Noi am crezut că sunt pline cu bijuterii, dar nu era așa; într-una era un revolver, iar în celelalte două, gloanțe… Am înțepenit. Apoi, ne-am grăbit să le aruncăm în prăpastie, ca să nu ne vadă cu ele, cumva, jandarmii care nu erau prea departe de noi.

Noaptea cei doi turci s-au dus cu măgarii împreună, să-i pască. Dimineata nu  s-au mai întors. Luaseră cu ei si cei patru măgari ai noștri. Am lăsat și noi restul lucrurilor, am luat ce am putut în spate și am pornit la drum. Numai verișoara mea, Nazenik,fata unchiului Hautiun, fiind șchioapă, nu a putut lua nimic în spate. Pe drum, în spatele unei pitre, un băiețel plângea și țipa. Se părea că era ori aruncat ori pierdut.Nazenik l-a luat în brațe, l-a spălat, l-a făcut să tacă și mi-a spus:”Eliz, eu o să-l iau și o să-l duc pe acest băiat mamei lui.Probabil că l-a pierdut, pentru ca copilul abia are un an”.

Seara am ajuns la ai mei și la toată caravana. Tuturora ne ardeau sufletele pentru pierderile suferite dar, cel mai mult pentru Pailak și pentru fratele mamei Bedros Otapacian.

A doua zi dimineață l-am luat pe băiat și împreună cu Nazenik ne-am dus să întrebăm despre mama băiatului. Cineva ne-a spus ca este copilul lui Nâvart Paltanian, iar ea era, mai încolo lângă apă. Nazenik o cunoștea foarte bine pe Nâvart și ne-m aproiat de ea cu bucurie… Dar, indiferența lui Nâvart m-a supărat. L-a luat pe băiat din brațele lui Nazenik și a adăugat: ”Dragă Nazenik, gestul tău este de neprețuit; dar îmi pare rău pentru că mâine îl voi lăsa din nou și voi pleca, mi-am pierdut și sufletul și inima!…” Începuse nebunia…Și nu a fost singurul caz!

Din Kemah drumul nostru se îndrepta spre Eghin. Am poposit pe malul Eufratului lângă o moară care se numea moara lui Gomer. Satul situat lângă moară se numea tot Gomer. Era noapte, întuneric, când am poposit și noi acolo. Cu toții eram obosiți și triști. Se părea că și Eufratul plângea strigând trist și curgând repede ca să nu vadă toate astea…

Deodată, între oameni s-a produs o stare de panică. Întrebam, unii de alții, ce se întâmplă? Un preot bătrân, al cărui nume nu-l mai rețin, dar știu că era și preotul casei noastre, a fost omorât de turci… Până dimineață nimeni nu a mai dormit…..

Dimineața am pornit, din nou, la drum. Treceam prin satele armenești din Kemah.Erau cu toate goale. Se auzea numai glasul cocoșilor. Se vedea că nu de mult, satele au fost golite. După ce am trecut de Kemah am început a întâlni urmele măcelului: oameni morți pe drumuri și lângă râuri, înnegriți, imflați, spânzurați…Și ce duhoare!!!! În altă parte, urmele unui adevărat război: cai morți, oameni tăiați, înnegriți și umflați.Ah! Unde era Dumnezeul armenilor?!…

Un tânăr stătea pe o piatră cu o față tristă. L-am întrebat de ce stă aolo singur și nu merge mai departe? Mi-a arătat picioarele legate, spunându-mi că este condamnat la moarte și că așteaptă să vina jandarmii să-l omoare. Vorbea armenește cu accent rusesc. Apoi, ne-a povestit că înainte de a începe războiul, mama sa l-a trimis să-și vadă rudele: frații mamei ssale si bunica sa. Imediat a început războiul și nu s-a mai putut întoarce acasă….Își plângea neagra-i soartă dar nu vărsa nici o lacrimă…

………………………………………………………………………………………………………………………..

Mergând spre Eghin am ajuns la un pod care, din nou, fiind îngust, nu-l puteam trece cu toții în aceeași zi. Atunci, jandarmii luau câte un ghuruș((ban-aur) celor care voiau să-l treacă atunci. Doar jumătate dintre noi am trecut podul. Cealaltă jumătate a rămas pe loc, într-o depresiune muntoasă. Unchiul meu, Nicoghos, se simțea foarte rău. Soția lui cu cei doi copii mici(Haig și Sarchis) trecuseră podul.Haig avea șase ani, iar Sarchis patru ani.

Atunci, mama mea împreună cu fata cea mare a unchiului Nicoghos(căsătorită cu Sambat Serinkelian) și care avea o fetiță de trei ani(Deghtanig) și cu soția unchiului Harutiun , încercau să-l mențină în viață, dar zadarnic…Depresiunea în care ne aflam era pietroasă. Nu aveam cu ce să săpăm ca să-l putem îngropa. Noi, cei mai mici, plângeam într-una, cu fețele întoarse… Cei mai bătrâni l-au tras de haine până sub o stâncă și, cu mâinile scormonind, l-au acoperit cu nisip și pământ….

Am pornit-o din nou la drum.Rămăseserăm mult în urma celorlalti. Înainte de a ajunge in Eghin, în fața noastră a apărut un munte foarte înalt cu drumuri șerpuite.Trecând de fiecare colț curbat al drumului dădeam de un perete clădit parcă în stâncă și curbat. De la Erzerum până acolo nu mi s-a părut drumul atât de obositor și greu cum mi s-a părut pe muntele acela. Parcă noi toți eram condamnați la o crucificare și urcam spre Golgota, unul câte unul, spre moarte… Lipsa apei ne sleia și mai mult de puteri. Mă uitam la fața mult iubitei mele mame și simțeam cum se strângea de sete dar nu avea ce face…

În sfârșit, am ajuns în vârf. Nori negri s-au adunat, apoi a început sa tune și să fulgere. A început furtuna.Ploua, fulgera, tuna….. Nu aveam umbrele,pardesie, pelerine….Ne temeam, eram îngroziți și nu aveam unde a ne adăposti. Întunericul acoperise vârful muntelui. Pe o stâncă am văzut o fată căzută cu bagajul pe spate. Era moartă. M-am apropiat și am văzut că era verișoara mea(fata surorii mamei), Gaiané. Ne-am făcut cruce și am plecat mai departe. Se adunase apă de ploaie peste piatră. Săraca Gaiané! Cine știe care era cauza morții sale? Oare gîndea și plângea după fratele său, care fugise în Rusia ca să nu meargă în armata turcă? Nu știam dacă mai trăia el, Vartan Samarcian.

În sfârșit am ajuns la Eghin, orașul amiranilor(titlu de noblețe!). Era un oraș foarte frumos, civilizat.Înainte de a intra în oraș am traversat Eufratul pe un pod îngust. Podul era construit între doi munți pietroși. Pentru cel care se uita la această imagine i se deschidea o vedere care te cutremura: Un fluviu(Eufratul) atât de mare trecea printr-o albie atât de îngustă. Culoarea apei era schimbata(gri-închis). Când scăpa din albia îngust dintre cei doi munți apa se revărsa cu urlete și tunete mai departe. În fața orașului se lărgea, se deschidea la culoare și într-un curent mai liniștit își urma cursul….

Mai jos de Eghin se deschidea o imagine aopcaliptică: Cine știe din ce oraș au fost trimiși armenii acolo,lângă Eufrat, și i-au măcelărit. Pe câmp se vedeau capete tăiate, mâini și picioare ciopârțite. O duhoare îngrozitoare se simțea peste tot. Apoi, am văzut movile de oameni morți. Erau goi și maltratați. Probabil erau din Erzerum, satul Ciflic, fapt care se deducea din îmbrăcămintea regională care era aruncată în apropiere…Am rămas câteva zile în partea de jos a orașului Eghin. În fiecare zi mergeam în oraș să  cumpărăm de mâncare. Acum, că sunt mare, mă gândesc oare de unde avea atâția bani să cheltuiască și să ne hrănească pe toți, sărmanul meu unchi Nocoghos?…

Am trecut pe lângă orașul Arabgher. Nu era un oraș mare precum Erzeremul sau Erzenga. Câmpia care se vedea, semăna cu  o minge verde și întinsă. Era foarte frumoasă…

Noaptea am rămas în câmp – puțin mai departe de oraș – , dar până dimineața nimeni nu a putut dormi. Turcii – nu știu de la cine -adunaseră câțiva copii armeni, îî băgaseră într-o casă, căreia îî dăduseră foc.Săracii țipau, urlau și ardeau acolo, iar noi inspirăm viața pierdută a copiilor noștri… Vedeam totul. Plângeam, ne sufocam, oftam și blestemam sorta noastră dar nu aveam voie să ne plângem. Inimile noastre tânjeau după ei….UNDE ERA DUMNEZEUL ARMENILOR? DE CE?

După una sau două zile am ajuns, din nou, pe malul Eufratului. Pentru că, fluviul era acum prea lat și întins, turcii îl numeau lac sau mare. Ca astăzi,îmi amintesc cum soția unchiului meu Harutiun ne-a adunat pe noi, copiii și ne-a spus: ”Haideți, dragii mei să mergem mai sus la râu, unde nu sunt oameni, să faceți o baie în râu și apoi să vă odihniți corpurile voastre.” Noi, unii dezbrăcați, alții îmbrăcați, ne-am băgat în apă. Deodată dinspre caravană s-au auzit țipete, bocete, zvon de panică. Grăbiți, am alergat spre caravană.Până am ajuns, turcii deja îi adunaseră pe bărbați și îi băgaseră într-o casă.Săracii de noi, cu mic cu mare, îi rugam, le sărutam picioarele călăilor de jandarmi, ca să le dea drumul. Le promiteam orice, dar nici unuia nu i-au dat drumul. Noi, îl așteptam pe unchiul meu lângă casa aceea blestemată ca să-l vedem….Plângeam, ne ardeau sufletele. Deodată, am văzut venind spre noi niște turci voinici(așa îmi imaginam giganții). Înalți, grași, cu picioare mari și groase, parcă veneau la o nuntă, chiuind. Trăgeau din mulțime câte doi bărbați și îi legau unul de altul. Noi plângeam și mai tare, ne rugam de ei, ne tânguiam și urlam și mai tare,dar călăii turci stăteau nepăsători. Din imaginea aceea în mișcare l-am văzut pe unchiul meu, pe care l-au legat de un alt bărbat. Noi am început să țipăm.. Săracul și-a scos batista și și-a șters ochii… Apoi l-am văzut pe orbul Vahanvean Apacian care cânta la chemengea. El era cel mai recunoscut violonist din Erzerum. Pe el l-au legat cu vărul său, domnul Ohanes, și, imediat, pe amândoi i-au dus în partea cealaltă a unei movile mari… Nu i-am mai văzut niciodată. Cum rămăseserăm noi? Zdruncinați, pângând, jelindu-i pe dragii noștri, ca la o înmormântare. În noaptea aceea nu a mai dormit nimeni – inafară de copilași, care erau foarte obosiți….

A doua zi, a venit rândul nostru să treem Eufratul. De partea cealaltă trebuia să urcăm pe un munte foarte înalt. În vârful său ne aștepta o altă caravană care trecuse înaintea noastră. Și acolo îi omorâseră pe bărbați… Dis-de-dimineață un grup de turci aduceau morții goi , îi prindeau de mâini și de picioare, îi tăiau de câteva ori, apoi, cu forță, îi aruncau în Eufrat. Câteva zile a durat trecerea în întregime a caravanei….

Am ajuns la Merden. Am așteptat acolo până au venit cu toții. Puțin mai departe am găsit un grup de zece-douăsprezece femei în agonie…Starea lor nu poate fi descrisă…. Pe jumătate moarte, zăceau pe jos, una singură mai răspundea la chemări, dar era oarbă de ambii ochi…

Oare toate astea le vor rămâne călăilor turci? Mă intrebam eu, pe atunci, o adolescentă îmbătrânită la 15 ani…

Din Merden am trecut spre Charpert. Ne-am cazat două-trei zile într-un sat armenesc situat la 3-4km. Satul era gol; numai o familie de turci refugiați locuiau acolo. Străzile erau acoperite cu vie. Parcă treceam pe sub un covor verde. Biserica,care semăna cu o mănăstire,era închisă. Familia de turci trăia într-o casă cu fântână. Mult am îndrăgit satul acela trist. Noi nu mai aveam bani pentru a o întreține și o duce mai departe pe bunica mea;nu aveam nici un bărbat cu noi. Soțiile unchilor noștri au decis să o lăsăm pe bunica în satul acela. Am lăsat și așternuturile și ce am  mai putut, ca să reziste până la întoarcerea noastră. Credeam noi…

Săraca bunica mea nu s-a împotrivit. Avea 96 de ani. A rămas acolo singură. Noi am trecut, pe rând, să-i sărutăm mâna. Plângeam și noi, și ea. Ne ruga să nu o uităm. Soția unchiului meu căuta cuvinte de îmbărbătare ca să-i ușureze bunicii mele lovitura cea grea…

Spre Dyarbakir. Caravana mergea spre Dyarbakir. Pot spune că mergeam pe cadavre. Mai întâi inspiram o duhoare îngrozitoare, apoi întâlneam corpuri moarte,umflate și prăjite de soare. Mama începuse să-și piardă speranța și ”murea” de  sete. Eu mergeam în fața caravanei  ca să văd prima apă și să mă întorc să o conduc pe mama la apă sau sa-i aduc apă într-un vas de pământ. Mergeam împreuna cu frații mei mai mici(Haigaz,10 ani, Haic, 6 ani și Diran, 5ani. Ce bucuroasă mă simțeam când îi aduceam mamei apă. Ea venea cu mult în urma noastră și acest fapt mă îngrijora pentru că jandarmii turci îi loveau fară milă pe ultimii sau îi trăgeau mai deoparte, le luau tot ce aveau  și apoi îi omorau. Înainte de a ajunge la Dyarbakir, am trecut pe lângă un munte. Trebuia să mergem pe un drum îngust lângă vârful muntelui și să coborâm într-o prăpastie foarte adâncă.Se părea că prin prăpastie trecea un râu. Auzeam cântecul apei, din când în când. Ah!… Și acum mă îngrozesc când îmi amintesc acel drum: era foarte îngust. Mergeam unul câte unul și unul  după altul. După mine venea o femeie care duea în spate un copil de doi ani și o boccea. Deodată am simțit și văzut cum un kurd a tras-o de picior spre prăpastie și am vazut cum îi tăia femeii capul….Copilul plângea… Pe el, kurdul l-a înnecat. Ne-am speriat și am început să fugim înainte. Credeam că vom avea aceeași soartă. Barbarul de kurd mergea mândru și liniștit, parcă făcuse o faptă bună. Știu, că atunci, am aruncat un blestem asupra lui și asupra celor asemănători lui.

Am pornit mai departe. Pe drum am mai întâlnit o femeie omorâtă. Nu pot spune in ce hal arăta.. Ticăloșii și nesimțiții de turci… Încă un cumplit blestem am aruncat asupra lor. Mă obișnuisem cu blestemele. Erau armele mele cele mai la îndemână…

După două zile am ajuns la Dyarbakir și l-am trecut. După încă o zi am trecut pe lângă o peșteră foarte periculoasă pentru a ne adăposti. Pe înălțimile muntosae grupuri numeroase de kurzi, îmbrăcați în alb(îmbrăcămintea lor tradițională), cu pistoale, pumnale și săbii, stăteau gata de luptă. Îi vedeam, o Doamne! Și tare ne temeam! Noaptea ne-am adăpostit totuși în peșteră deși ne era tare frică acolo. Am găsit un loc mai larg în ea, dar până dimineață frica și panica ne cuprinsese pe toți. De sus trăgeau kurzii, iar de jos jandarmii turci care păreau că ne apără pe noi³. De frică mă refugiam în brațele mamei rugând-o să mă apere, pe mine, neînfricata de până atunci…

Dimineața kurzii s-au retras. Un ofițer de jandarmi ne-a ordonat să scoatem bijuteriile si să i le predăm lui pe timpul călătoriei noastre. Cine le va ascunde va fi împușcat în mijlocul nostru. Apoi, s-a așezat pe un covor luat tot de la noi, ne urmărea cum treceam prin fața lui și-i aruncam tot ce mai aveam. Ultima speranță pentru noi erau bijuteriile, cu ajutorul cărora mai puteam trăi 1-2 luni. Ne-au lăsat fără hrană. Turcul a strâns toate bijuteriile într-un sac, s-a suit pe un cal și a plecat. A doua zi ne-a dat câte opâine ca să-i fie de halal pentru tot ce ne-a furat…

Din zi în zi starea noastră era tot mai grea. Trecând pe lângă niște copaci am simțit alergând cineva după mine. Era un copil, cam de 15 ani.  M-am speriat și eu, dar l-am recunoscut pe Vahan, băiatul vecinilor noătri. L-am întrebat ce s-a întâmplat. Săracul de el! Până a fost în stare să vorbească a durat un timp…Cu foarte mare greutate mi-a spus că turcii i-u omorât cu o seară mai înainte pe toți ai lui(mama, tata și două surori), cu ciomegele și cu o imensă ”barbarie”³. În continuare mi-a spus că dacă îi omorau cu pistoalele stătea și el să moara, dar de moartea aceea s-a speriatși a fugit ăi s-a ascuns sub niște copaci mari. Apoi, a început să plângă și să spună pentru ce mai trăiește el, singur pe lume? L-am liniștit puțin. Două zile a stat cu noi. A treia zi, seara, a dispărut…

Săraca mea mamă mergea din ce în ce mai greu. Se schimbase foarte mult. Într-o seară eu am ajuns la capătul drumului pe care mergea caravana noastră. Am văzut-o venind dar fără frățiorul meu, Haigaz. Întrebând-o unde este Haigaz, mi-a răspuns că el nu mai putea să meargă și l-a lăsat în drum…Nu găsesc cuvinte pentru a descrie durerea inimii mele, cuvintele de reporș adresate mamei… S-a adunat toată familia…fiecare avea ceva de spus… O tăcere ne învăluise când am văzut venind spre noi un turc, cu un bou peste care, călare, în pielea goală, se afla Haigaz. În rezumat: Haigaz fusese prins de niște hoți(turci) care îi luaseră toate hainele, pregătindu-se să-l omoare. Un alt turc ”milos” l-a salvat, l-a urcat pe un bou, l-a adus la mama lui și acerut o răscumpărare…

Am reușit să-l liniștim și să-l îmbrăcăm pe Haigaz, iar a doua zi dimineata am pornit din nou la drum. Era o zi foarte călduroasă, drumul foarte uscat și pietros și nu aveam apă. Oamenii se sufocau, aproape nu mai puteam merge decât foarte încet.După-amiază a început să plouă dar nu știam cum să bem. Ridicam capetele și deschideam gurile dar ploaia nu intra în gurile noastre. Am încercat să bem din cea care se adunase în urmele de la animale… Am reușit, aruncând batistele peste apa din aceste urme, pe care le luam apoi în gură și le sugeam…Am pornit mai departe…Se însera…

Fiecare dorea să apuce a se odihni cu o secundă mai înainte. Eu, cu verișoara mea Versanic Otapasian, și alte 20-30 de persoane, rămăsesem în urmă. Deodată, un jandarm s-a apropiat de verișoara mea, care își ducea în brațe fetița(Cnarig) de 8 luni și a amenințat-o: ”Scoate ce ai și dă-mi mie! Dacă nu, te omor!”…Varsenic i-a dat ceasul soțului și a scăpat….

Mama era foarte demoralizată, abia putea să meargă… Eu aveam picioarele umflate, iar fieacare talpă semăna cu un săculeț plin cu apă. Trebuia să am grijă de băieți. Haigaz, care văzuse moartea cu ochii, mergea înainte, Haig era mai robust și rezista la mersul pe jos dar, săracul Diran avea doar cinci anișori și avea nevoie de ajutorul meu.Eu, cu picioarelemele, nu-l puteam duce în continuu în brațe sau în spate…Am căzut la o înțelegere: ”Diran, puiul meu, vezi piatra aceea? Mergi până acolo, apoi, din nou, o să te iau în brațe”.Săracul, mergea până la piatră, apoi din nou îi spuneam:”Diran, puiul meu, vezi copacul acela? Până acolo te iau în brațe. După copac o să mergi din nou, pe jos.” La toate spusele mele Diranig, fratele, dar de atunci, parcă și copilul meu, îmi răspundea prin: ”Aio,cuirig Eliz”5.

Așa am mers o săptămână…Pe tot parcursul drumului grupul nostru era urmărit de privirea atentă a unui ofițer turc. Părea mai omenos, dar nu îmi inspira încredere…În prezența lui și jandarmii parcă se sfiau…

După o săptămână am ajuns într-o parte a muntelui Mardin(Merdin). Caravana s-a adăpostit în niște grădini. Casele erau goale. De partea cealaltă a muntelui era orașul, dar nu se vedea. Nu știu cum s-a întâmplat dar mama cu băieții rîmîseseră în urmă. Eu, din nou, cu sora Azniv și cu fetița în brațele ei, îi așteptam pe drum. O parte din noi ajunseserăm, dar noi nu știam locul. Deodată, îl văd pe ofițerul care ne urmărea cu privirea. Era un tânăr bine făcut, iar pe cap purta o căciulă. S-a apropiat de mine și m-a întrebat dacă nu vreau să mă opresc câteva zile să mă refac, la casa familiei lor, aflată în apropiere. Eu i-am răspuns că nu… El din nou mi-a spus că a doua zi aveam mult de urcat pe munte, iar după cum arătau picioarele mele, eu nu voi răzbi…M-am uitat dârză la el, mi-am amintit cuvintele bunicii mele(”să nu te plângi”), și i-am răspuns: ”Am urcat eu munți mai înalți și am răzbit! Sunt obișnuită!”

………………………………………………………………………………………………………………………

Pentru mine se terminase calvarul drumului. Urma calvarul sclaviei.

_________________

¹refugiu, exil

²Pentru puritani – exegeți ai dogmei, să știe că blasfemia, sub toate aspectele, a fost frecvent utilizată în acele momente.

³Am reținut și redat cu exactitat numele și prenumele tuturor, precum și înrudirile, cu speranța revederii

4Nikolay Havhannisian, ”Genocidul armean”, Ararat, 2012, p.55-104

5”Da, surioară Eliz”. Din acele clipe sentimentele mele materne pentru Diran – în special – și Haig au persistat cu tărie toată viața mea.  Din toată familia, doar noi trei am mai rămas în viață.

by Mihai Stepan Cazazian