MĂRTURII / Revoluțiile și clopotele bisericii armene din București

            Au
trecut 30 de ani de la memorabila zi din decembrie ’89 și, la cei nu foarte
tineri, le este încă proaspăt în memorie acele zile și nopți, lungi, ale revoluției
decembriste. Și la mulți le răsună încă sunetele clopotelor Catedralei Armene
din București, sunete care vesteau libertatea și democrația pentru România,
sunete care deschideau o pagină nouă, luminoasă, în istoria poporului român.

             De ce oare clopotele libertății au sunat de la
Catedrala Armeană și nu de la altă biserică a Capitalei? Există oare, vre-o legătură
între clopotele Catedralei Armene din București și revoluțiile din România?
Punem această întrebare deorece revoluția din 1989 nu a fost singura revoluție
pentru care au vibrat clopotele bisericii armene. Clopotele bisericii armene
din București au răsunat și în timpul revoluției de la 1848, ca niște unde purtătoare
de speranță, unde care au trezit conștiința națională a poporul român.

_* ^* _*

            Deținem
două documente care arată că sunetele clopotelor care au răsunat în timpul
revoluției pașoptiste pentru libertatea României, s-au datorat lui Scarlat
Garabet Armeanul și sugerează că ele au fost trase din clopotnița
bisericii Armene din București.

Primul document,
un raport al Poliției Capitalei datat 11 octomvrie 1848, adresat
Departamentului trebilor din Lăuntru al Țeriǐ Românescǐ, cu privire la turburătorǐ
linișteǐ obștescǐ, încredințându-se că oare-cine puind pe preoțiǐ de la
bisericile Caimata, Sfințiǐ și Popa Rusu prin dare de parale, aǔ pus de aǔ tras
clopotele de la aceste bisericǐ Miercurǐ la 6 ale acesteia (octombrie)
pe la o vreme nepotrivită, adică pe la cincǐ ceasurǐ trecute evropienescǐ după
amiaḑă, și bănuind că aceasta poate să se fi făcut pentru vre-un scop rěǔ, a căutat
în tot chipul a se descoperi acel om, când și dovedind pe un Scarlat Garabet
Armeanul, l-a ridicat îndată la arest.

Al doilea
document, datat 25 noemvrie 1848, al Căimăcămieǐ
Prințipatuluǐ Țeriǐ Românescǐ către Cinstituluǐ Departament al trebilor din Lăuntru,
în care Generalul Lüdens încunoscințează că în vremea smotruluǐ (trecerii în
revistă) ce făcea Exelenția sa oștirilor, un Armean anume Carl
a pricinuit în oraș turburare prin tragere de clopote, și fiind-că acel Armean
turburător, carele se află sub arestul Polițieǐ, urmează a avé consorțǐ și prin
urmare trebue a fi supus obștesciǐ cercetărǐ, cere ca numitul să se predea de către
Poliție în primirea d-luǐ Comandant al Orașuluǐ, domnul General-Maior
Danilevski.

            Documentele
de mai sus, rapoarte ale șefului Agiei Capitalei, Andrei Anestinescu și
Caimacamului Constantin Cantacuzino, arată că un anume Scarlat Garabet-Carl
Armeanul, armean din Turcia, tălmaci al consulului otoman din București,
Nisit Pașa, fusese acela care mituise preoții bisericilor  Caimata, Sfinților (biserica cu Sibile) și
Popa Rusu ca să tragă, în acele zile istorice ale anului 1848, clopotele
bisericilor lor. Aceste biserici se aflau în centrul mahalalei locuite de armeni
și în vecinătatea bisericii Armene. Acest lucru ne face să credem că Scarlat
Garabet Armeanul a apelat, pentru tragerea clopotelor, în primul rând, la preoții
armeni, cu care era apropiat, cu care vorbea aceeași limbă, și că primele
sunete care veneau dinspre Caimata, Sfinților și Popa Rusu, erau de fapt
clopotele bisericii Armene. Dacă s-au tras clopote și de la celelalte biserici,
așa cum indică documentele, nu știm, dar bănuim că ele au fost trase, în primul
rând, de la biserica Armeană. Știm că în acea perioadă, în 1848, la biserica
Armeană slujeau patru preoți, și cunoaștem și numele a doi dintre ei Protopopul
Ohan Melic parohul bisericii și Preotul Stepanos, hirotonit în anul 1845. Protopopul
Ohan Melic era tatăl revoluționarului pașoptist arhitect Iacob Melic, așadar
apropiat de revoluționari și care, probabil, a fost acela care a permis sau închis
ochii pentru tragerea clopotelor.

_* ^* _*

            Să revenim la revoluția din decembrie 1989. La 21 decembrie, după discursul lui Nicolae Ceaușescu de la balconul Comitetului Central al Partidului Comunist, întrerupt de huiduieli și lozinci anti-ceaușiste, grupuri de revoluționari cutreieră străzile Capitalei, manifestând și strigând lozinci. După ce solicită bisericilor ortodoxe și bisericii catolice Bărăția să tragă, în solidaritate, clopotele bisericilor lor și sunt refuzați, revoluționarii ajung la biserica Armeană. Era ora 14-14:30. După relatările arhimandritului Zareh Baronian, el se afla în localul Epitropiei și este anunțat de epitropul Cristi Odabașian că un grup de 20 de revoluționari au intrat în curtea bisericii și încercă clanța intrării în biserică. Ușile bisericii erau închise, iar Arhimandritul Baronian și Cristi Odabașian rămân în clădirea Epitropiei. În acest timp, Arhiepiscopul Dirayr Mardighian, îmbrăcat în haine civile dar cu guler alb de cler, se plimba prin curtea bisericii. Revoluționarii se apropie de el, îl înconjoară, și-l întreabă cine are cheile bisericii. Arhiepiscopul răspunde, cu limbaj stricat românesc, că el este diacon și doar paznic și că cel care deține cheile nu este acolo și le spune să vină altă dată. Cu certitudine că și Arhiepiscopul și Arhimandritul erau speriați de ceea ce se petrecea în oraș, în țară, și nu știau ce poziție să ia. După plecarea tinerilor, Arhiepiscopul mai înțelept, mai precaut, sau mai temător, îl cheamă la el pe Baronian și-i spune – dacă mâine vin revoluționarii, nu poți să te opui lor și indiferent de ce oră este, fă slujbă în biserică și trage clopotele argumentând că trasul clopotelor în timpul liturghiei armene este parte din slujbă. A doua zi, după ce toată noaptea avuseseră loc împușcături în care fuseseră omorâți și rănți revoluționari, după demonstrația din piața Comitetului Central, un grup mare de răzvrătiți, încurajați de spusele, cu o zi înainte, de “paznicul” bisericii Armene, umplu curtea Catedralei. Era vineri dimineață, Arhimandritul Baronian se afla în biserică după ce efectuase slujba de dimineață când intră în biserică revoluționarii și-i cer să tragă clopotele. Arhimandritul Baronian urcă cu ei la clopotniță și trage primele clopote, după care, predă frânghiile revoluționarilor. Așadar la 22 decembrie 1989, ora 12.30, de la clopotnița Catedralei Armene au răsunat sunetele libertății, sunete care vesteau apusul comunismului și zile luminoase pentru România, clopote trase de Arhimandritul Zareh Baronian. Acel moment istoric a fost imortalizat printr-o fotografie realizată de tânărul Ara Ghemigian, fiul marelui patriot armean Vahan Ghemigian, cel care suferise mai mult decât oricine de pe urma comunismului.

            Comunitatea armeană din București nu a uitat acea zi memorabilă și dorind să imortalizeze momentul crucial din viața poporului român, cu ocazia celei de-a XX-a aniversări a Revoluției, a dezvelit o placă comemorativă, din marmură, montată pe peretele clopotniței Catedralei, placă care onorează sunetele care au izvorît din turnul ei, sunete care au vestit zorii României Noi. Inscripția, deși omitea numele celui care a tras primele clopote, a fost dezvelită la 20 decembrie 2009 de însuși Arhimandrit Zareh Baronian și, spre surprinderea membrilor comunității, a fost prezent la dezvelire și un apropiat al dictatorului Ceaușescu.

_* ^* _*

            Revoluția
Decembristă a fost opera întregului popor român, a fost răbufnirea acumulată în
cei 45 de ani de dictatură și opresiune comunistă. La realizarea acestei mărețe
opere și-a adus contribuția și etnia armeană, parte integrantă a poporului român.

            Să-i numim pe eroii de etnie armeană ai revoluției. În primul rând pe eroul martir Cristian Geantă Melconian (1962-1989), tânăr de 27 de ani, muncitor la întreprinderea Ventilatorul, împușcat pe data de 23 decembrie 1989 în fața sediului Comitetului Central, lasă după el o văduvă (Oana-Gilda) și un orfan (Laurențiu-Hrayr).

În afară de el, numeroși armeni au luat parte la revoluție, numele lor fiind înscrise pe listele participanților. Să-i numim: Constantin Alexandru Vrânceanu (n.1956 în București, numele mamei Sirarpi-Aznif), frații Bohos (n.1944) și Jorj-Kevork (n.1947) Alexandrian (născuți în Constanța, fiii lui Leon și Nâvart), Aram Ciancilian (n.1955 în București, fiul lui Aram și Elizabeta), Marian Ecmegian (n.1951 în Sulina, fiul lui Eduard și Zoia), Carnig Manuchian (n.1950 în Erevan-Armenia, fiul lui Măgărdici și Lucia), Maria Merdinian (n.1939 în Constanța, fiica lui Garbis și Magdalena), Artium Ovanez (n.1935 în Babadag, fiul lui Agop și Ștefania), Alexandru Stepanian (n.1956 în București, fiul lui Nicolae și Veronica), Armenia-Tatiana Tănase (n.1949 în Buzău, fiica lui Ștefan și Ana), Alexandra Tulbentgeanu (n.1953 în Tulcea, fiica lui Adrian și Liuba), Michael-Măgârdici Vartanesian (n.1937 în Constanța, fiul lui Levon și Maria). În afară de aceștia, pe listele participanților la revoluție întâlnim și nume de origine armeană cum ar fi: Ariton, Armeanca, Armeanu, Artin, Aslan, Bedros, Botușan, Cerchez, Ciolac, Ciomag, Ciomartan, Magearu, Serafim, Tăbăcaru, Vartic.

            Am
lăsat la urmă numele unui participant la revoluție, nume bine cunoscut în
comunitatea armeană, din România, nume care de mult a trecut granițele țării.
Este vorba de Varujan Vosganian, om politic liberal, ministru în mai multe
cabinete, senator, scriitor, președintele Uniunii Armenilor din România. În
timpul revoluției Varujan Vosganian era un tânăr de 30 de ani cu vederi
anticomuniste, adept al democrației și libertății în România. Deși participant
activ la revoluție, Vosganian nu a fost prezent nici la mitingul din 21
decembrie 1989 din Piața Palatului, și nici la demonstrațiile din zilele următoare,
motivul – arestul lui de mâna securității ceușiste și întemnițarea în închisoarea
dela Jilava.Înr-adevăr, în ziua de 21 decembrie, după discursul eșuat al lui
Ceaușescu, Vosganian se alătură demonstranților și în după amiaza acelei zile,
este arestat în Piața Universității, bătut și maltratat la sediul securității,
este transferat la Jilava unde petrece o noapte lungă într-una din celulele
temniței.

_* ^* _*

            Am oferit mai sus numele revoluționarilor
de etnie armeană pe care le-am întâlnit în listele publicate în Monitorul Oficial sau decretele
Secretariatului de Stat pentru recunoașterea meritelor luptătorilor împotriva
regimului comunist. În realitate, numărul armenilor care au luat parte la
revoluție a fost mult mai mare, dar nu cunoaștem numele lor, știm însă că au
fost armeni, adepți și suporteri al dictatorului Ceaușescu, care în timpul
evenimentelor au stat ascunși în casele lor pentru a nu fi recunoscuți de
demonstranți. Unii dintre ei și-au schimbat ulterior culoarea, devenind regaliști,
anticomuniști, dar în realitate, așa cum zice proverbul “Lupul își schimbă
blana dar năravul ba” au rămas ca înainte.

Edvard JEAMGOCIAN

by Edvard Jeamgocian

Website