Andreea Barbu

MĂRTURII | Nectar Margosian, străbunica mea din Kaisery (5)

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

            În pofida unei vieți pline de obstacole și întâmplări grele, Nectar a trăit destul de mult. În memorie i-au rămas și a povestit neîncetat, cu tandrețe și uneori exagerând despre darurile pe care le-a primit mai ales în copilărie. Poate tocmai de aceea a făcut enorm pentru devenirea celor apropiați ei, rude, prieteni, vecini sau doar cunoscuți. Trecătorii prin viața ei au beneficiat de vorbe potrivite, catifelate, alese anume pentru a domoli și alunga supărările.

              De la părinții ei a aflat că lumina din privire e mai puternică uneori decât orice argument. Siranuș Aramian, mama, centrul de echilibru al familiei din Kaisery a trăit mereu cu o imensă admirație pentru soțul ei, Esaia care a știut să facă de toate și mai ales bani, pe care nu i-a dosit niciodată, ci i-a pus în mișcare. Indiferent unde s-a aflat Esaia cel zâmbitor s-a simțit inspirat să înceapă o afacere. Viața i s-a părut mai palpitantă așa. Pe deplin liniștit nu a putut sta niciodată. Ceva în interiorul lui l-a îmboldit să afle modalități de a prospera. În Kaisery a reușit, dar averea agonisită nu a fost pentru familia lui.

Constanța, Casa Damadian, 1938

               La Constanța a putut mai mult decât a crezut și a căutat să se împrietenească cu cei care reușiseră în afaceri.  Enorm a învățat Esaia de la Aram, Agop și Armenag Damadian care au avut o moară, depozite de cereale, o fabrică și numeroase terenuri. Atașați de orașul Constanța au făcut donații importante, rămănând în memoria colectivă. Actuala clădire a colegiului Mircea cel Bătrân inaugurată în 1928 a fost construită cu fonduri provenind și din donațiile importante ale familiei Damadian. Admirația lui Esaia față de Armenag Damadian a ajuns la cote maxime în 1930 când prietenul său a cumpărat o casă impunătoare în centrul Constanței și a transformat-o după planurile arhitectului renumit la acea vreme Victor Stephănescu. După modificări substanțiale a rezultat o casă impunătoare în stil neoromânesc,  cu două subsoluri, cu fațade frumoase care a atras atenția localnicilor și a turiștilor. Este suficient să privim splendidul edificiu din Piața Ovidiu situat la numărul trei pentru a înțelege eforturile, zbuciumul interior și dilemele lui Haigui și Armenag Damadian în drumul lor spre izbândă. Până la naționalizare aproape douăzeci de ani au locuit Damadienii în această casă. Musafiri le-au fost de multe ori Esaia cu fii și fiicele sale, ca și alți negustori armeni. Exuberanța acelei perioade, luminile, petrecerile, toaletele, alegerea rafinată a culorilor, frizurile cochete, perlele, penele, accesoriile sofisticate au fascinat-o pe Nectar. La toate întâlnirile se vorbea despre terenuri de cumpărat, despre prețul cerealelor, al materialelor de construcții, despre investiții și niciodată despre călătorii, vacanțe, locuri de odihnă. Iubitor de pace și liniște, Esaia la astfel de întâlniri a ocolit subiectele cu potențial polemic, controversele. I-a ascultat pe marii comercianți cu plăcere, pasiune și convingere, având numai de câștigat. A privit toate relațiile ca raporturi de putere. Într-un mod mascat și înșelător de simplu a căutat să asambleze viețile copiilor lui, fără însă să înghesuie totul sub o singură umbrelă. Impecabil îmbrăcat, mereu cu pălărie, cu batistă la buzunarul de la piept și cu un zâmbet atrăgător i-a sedus pe cei din jur cu dorința expresă de a deschide câte un nou magazin. A avut magazine de încălțăminte în Constanța, pe strada Ștefan cel Mare la numărul 90, apoi în Carmen Sylva, actuala stațiune Eforie Sud și în Techirghiol. Magazinul din Constanța s-a numit Bon Marché după modelul unuia dintre cele mai vechi și renumite magazine din Paris. Tatăl străbunicii mele nu a vândut niciodată dantelă, panglici, așternuturi ca cei de pe 24 Rue de Sèvres, dar denumirea i-a purtat noroc și cu adevărat a fost o afacere bună. S-a dăruit trup și suflet meseriei sale pentru care a fost nevoie de forță, flexibilitate, multă muncă și poate de aceea a fost un insomniac profesionist. L-a bucurat faptul că este de folos celor din jur. A visat ca fiecare copil al său să aibă cel puțin un magazin pe strada Ștefan cel Mare și această dorință i s-a îndeplinit. Nu fost vorba de lăcomie pură, ci de a dovedi voința de fier a unei simple familii de armeni. Sub povara anilor a dat spre administare magazinul din Constanța lui Nazaret Aramian, cel mai mic fiu al său, știind că la bătrânețe nu este indicat să fie pe cont propriu. Cum totul se supune timpului și modei, Nazaret a schimbat profilul și numele magazinului, transformându-l într-unul de mărunțișuri. Noul nume La Venus nu a purtat prea mare noroc lui Nazaret Aramian care nu a avut nici carisma, nici abilitățile tatălui său. Destul de repede a și fost naționalizat, iar Nazaret care a avut doar patru clase primare a ajuns vânzător într-o mică tutungerie.

                Esaia Aramian nu a plecat din lumea asta acoperit de glorie, ci îndurerat de existența precară la care i-a condamnat regimul comunist pe ai săi.  Oricâte fisuri ar fi avut viața lui, munca la magazine a fost more than a job pentru că a dat formă și substanță multor lucruri, a crezut în studiu, în reinventarea creativă și a ținut seamă de cerințele clienților. I-a fost străină retorica victimizării, a stat departe de stridențele de orice fel și nu a pus în cârca nimănui neputințele proprii.

Cik Damadian, Portret, Colecția Puiu Patzelt

              Nectar i-a onorat memoria, ducând mai departe ideile care i-au fost atât de dragi. S-a considerat binecuvântată când într-o galerie, un expert evaluator care lucra la o consignație de pe strada Șelari i l-a prezentat pe Cik din faimoasa familie a Damadienilor. În loc să-și exprime încântarea, străbunica a avut curajul să-i spună că de departe se vede că este armean. Pe Cik l-a cucerit afirmația și s-au retras într-un colț al galeriei ca să vorbescă despre Constanța, despre familii cunoscute, despre Armenia. Faptul că au coborât amândoi din familii de negustori i-a apropiat rapid. Soția lui Cik, Liza Damadian, a invitat-o pe străbunica în apartamentul lor cochet din blocul Wilson situat pe bulevardul Nicolae Bălcescu din București. Până la cutremurul din 4 martie 1977, Nectar a mers însoțită de nepoata ei, Maria, de mai multe ori în vizită la Damadieni. Înalt, suplu, politicos, elegant, confiscat de pasiunea sa pentru desen, Cik a luminat aceste vizite cu povești despre Constanța natală, despre familia lui vestită cândva pentru averea ei și mai ales despre cei doi copii Maya și Aram Ara. Soția lui, muzeograf și autoare a unui volum despre grafica flamandă le-a invitat pe cele două la expozițiile lui Cik. Oricum Damadienii au avut întotdeauna grijă să nu lipsescă de la vernisaje, lansări de carte, spectacole și alte evenimente. O făceau în stil mare ca să fie observați și să observe. Pentru mama mea acestea au fost cele mai consistente și plăcute lecții privind artele. Liza cea cu un fler formidabil i-a tot spus că permanent e nevoie să caute, să cunoască lucrările altor artiști pentru că fiecare are câte ceva de spus. Chiar și în acea perioadă complicată Cik a fost favoritul multor colecționari, peisajele sale bucureștene în tuș și portretele în cărbune au fost mereu căutate. Statutul său a fost privilegiat, a expus în străinătate, a primit premii, a fost iubit de public. Se poate aminti chiar de o dinastie a artiștilor vizuali inaugurată de Cik Damadian. Fiul, Aram Ara, a fost caricaturist în România și după emigrarea în SUA a lucrat ca arhitect, neabandonând pasiunea pentru caricatură. A plecat la cele veșnice în 2017. Sora lui, Maya, după absolvirea Institutului Nicolae Grigorescu, în 1977,  s-a stabilit în Belgia unde a predat desen, gravură, litografie, pictură, a participat la expoziții, fiind destul de cunoscută în mediile artistice europene. După moartea lui Cik, Maya și Liza au trecut prin procese istovitoare pentru a putea recupera proprietățile familiei.

Vasile Parizescu

             La vernisaje Nectar a reușit să cunoască numeroși colecționari de top. Cel mai mult a fost impresionată de Vasile Parizescu, de finețea, de noblețea gesturilor și de bogăția cunoștințelor lui. Distins, erudit, carismatic, expert în arta modernă l-a cunoscut bine pe Krikor Zambaccian care a avut o influență hotărâtoare asupra lui. Din prezența în cea dintâi consignație, înființată la Romarta, pe Calea Victoriei de Krikor Zambaccian Parizescu a învățat multe. Deseori a vorbit cu Nectar despre comorile din consignația al cărui director era Zambaccian, despre cât de frapant era faptul că tablouri de Grigorescu, Luchian, Pallady, bijuterii, covoare de rugăciune, piese din fildeș, statuete, porțelanuri puteau fi cumpărate destul de lesne. A povestit mereu fără ocol despre personalitățile care cumpărau de la Zambaccian și printre care se număra scriitorul și criticul literar George Călinescu. De fapt, generalul Parizescu a cumpărat mai ales din talciocuri, direct de la evrei, greci, armeni sau din atelierele pictorilor. Victoria, soția lui, s-a plâns lui Nectar că de câte ori dorea să-și cumpere cizme sau vreo rochie, Parizescu rezerva banii pentru o statuetă sau alte obiecte din argint, deși casa era ticsită. Cu toate astea i-a stat alături o viață, nepermițându-și pentru sine decât strictul necesar. Aglomerația din casă ca și renunțarea la lucrurile elementare au necăjit-o mereu, dar a  acceptat aceste neajunsuri.

                Parizescu a fost dintotdeauna un admirator al armenilor. Chiar în biroul său s-au aflat două peisaje și un desen în tuș din 1936 semnate de Nutzi Acontz. Aceste valoroase lucrări fac parte și astăzi din impresionanta sa colecție. E drept nu a avut niciodată lucrări de Cik Damadian sau Hrant Avakian, dar a recunoscut mereu rolul populaței armene la creșterea și transformarea orașului Constanța, mai ales în dezvoltarea comerțului.

Nutzi Acontz, desen în tuș, 1936, colecția Vasile Parizescu, foto credit Viorica Ursuleanu

A  vorbit la vernisajele prietenilor săi despre importanța relațiilor pe care le-au avut armenii pentru dinamica unor centre urbane multietnice și multiculturale din România. Nectar ca și mama mea au apreciat la Parizescu dorința de a-i învăța pe ceilalți ora la care dis de dimineață era de dorit să ajungi în talcioc pentru a putea cumpăra ceva ca lumea, cum să nu fii păcălit cu falsuri și mai ales cum să privești și să înțelegi o lucrare de artă. Nu a tolerat nepriceperea, ipocrizia și nu a fost niciodată pregătit să ierte oprtunismul. A iubit emfaza și a făcut tot ce și-a propus în stil mare. A publicat numeroase tomuri, acoperind diferite domenii, a pictat enorm în micul atelier  din apartamentul său situat pe bulevardul Nicolae Bălcescu la numărul trei, a pledat pentru diversitate și dialog interetnic. Nu a cumpărat de obicei covoare fără să se consulte cu străbunica și a ajuns cu trecerea timpului să aibă cunoștințe privind numărul de noduri, modelele tipice anumitor zone, culorile alese. La toate expozițiile personale a prezentat și aceste covoare anatoliene spre bucuria vizitatorilor.

Constanța, Casa Damadian, 2023, foto credit Cristina Cazazian

A fost extrem de mulțumit când a aflat că moștenitorii lui Armenag și Haigui Damadian și-au putut recupera imobilul care ulterior a fost vândut unui norvegian. Vestea bună fost reabilitarea acestui edificiu splendid orientat spre portul Constanța în perioada 2005-2011 cu respectarea în bună măsură a planurilor arhitectului Victor Stephănescu. Întotdeauna Parizescu a considerat Casa Damadian un simbol al prosperității armenilor care în perioada interbelică au adus strălucire Constanței.

              Aramienii, Margosienii ca și Damadienii au dorit imposibilul. Nu au simțit că pot avea limite, opreliști până la venirea comuniștilor. Viața cu izbânzile și eșecurile ei, cu bucuria pruncilor moștenitori, cu grijile curente ale familiei, cu anii luminoși a fost pentru ei o căutare obsesivă a stării de bine. Au privit frontal spre trecut pentru a putea merge mai departe cu mai multă forță și determinare. Perioada comunistă și experiența au forțat-o întrucâtva pe Nectar să fie mai creativă, să caute relații printre oameni de valoare, să fie combativă. A primit mereu invitații gentile din partea colecțonarilor de artă și a fost binevenită în casele pictorilor și arhitecților. Pentru supraviețuire au contat însă toate relațiile, fie ele antipatice, false, angoasante sau benefice, stimulante, fertile și reconfortante. Fără putință de tăgadă și-a croit drum în București, mizând pe muncă, talent, diplomație și generozitate.

Andreea Barbu

            Mulțumesc doamnei Viorica Ursuleanu, fiica generalului Vasile Parizescu și colecționarului Puiu Patzelt pentru fotografii și Informații.         

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *