Mărturii legate de DOSAR-ul 1915

Cine și-ar fi închipuit că vom găsi referințe legate de drama armenilor în proza ce aparține uneia dintre marile scriitoare ale literaturii universale. Despre Virginia Woolf este vorba. Deja un un nume de referință, un clasic al unei modernități ce încă nu și-a aepuizat resursele nici după aventura postmodernă, încă în mișcare. Dar nu despre istoria ideilor și curentelor literare este vorba aici și acum ci de un mic pasaj din romanul “Doamna Dalloway” publicat de Virginia Woolf în 1925. Scris destul de repede în doar cîteva luni, terminat și lansat în 1925, pasajul pe care-l publicăm alăturat* din “Doamna Dalloway”– este preluat din ediția din 2013, Editura Polirom, în traducerea unei distinse și remarcabile traducătoare precum este venerabila Antoaneta Ralian, o excelentă cunoscătoare a literaturii anglosaxone – ni se pare sugestiv în sine. ( “1925 .Miercuri, 6 ianuarie.(…) Am revizuit Doamna Dalloway. Aceasta este aprtea cea mai glacială,cea mai deprimantă șI cea mai exigentă a profesiunii de scriitor.(…) Leonard a citit-o, crede că este cel mai bun roman al meu „- Virginia Woolf, “Jurnalul unei scriitoare”, Univers, 1980, traducerea Mihai Miroiu) Fără să intre în detalii și amănunte avem o urmă, cum ar spune anchetatorii unui caz criminal, un semn, încă un semn, legat de tragedia consumată, cu puțin timp înainte. De unde știe Virginia Woolf despre drama albanezilor/ armenilor cum citează, evident jucat – am folosit și noi procedeul în cîteva proze, înainte de a descoperi acest pasaj în VW – în roman ? Virginia Woolf a fost și o distinsă eseistă, ce contribuia cu eseuri și articole, în  mod constant, la publicațiile de prestigiu ale vremii. De altfel apariția în 1925 a “Doamnei Dalloway” coincide cu apariția unui volum de “Eseuri” Este evident că Virginia Woolf era la curent cu tot ce apărea în presa britanică. Și nu numai. Făcea parte dintr-un grup de elită al societății engleze – așa numitul grup Bloomsberry – din care făceau parte atît soțul cît și fratele ei. Amîndoi distinși intelectuali și cu bune contacte în lumea politică și aristocratică a Marii Britanii din acea vreme. Este limpede că Virginia Woolf a fost la curent cu cele întîmplate în Imperiul Otoman în timpul războiului prim mondial. La care, din nefericire, debarcarea nereușită a flotei anglo-franceze ( susținută de trupe de infanterie australiene și neozeelnadez cu totul nepregătite pentru astfel de opertațiuni speciale, care au condus la un dezastru și prin strategia greșită a Amiralității Britanice) sub comanda supremă a lui Winston Churchill, Lordul Amiralității la acea dată, în februarie-martie 1915, deci, a contribuit din plin. Eșecul acelei nefericite debarcări de la Gallipoli a fost semnalul începerii genocidului armean prin arestările din 24 aprilie și deportările, masacrele și crimele în masă ce au urmat. Am mai pomenit și scris despre acest incident militar nefericit. Care a condus la schimbarea cursului istoriei poporului armean. Pe lîngă planurile și deciziile criminale luate de conducerea Junilor Turci a căror responsabilitate a fost consemnată de procesul din 1919 cînd au fost declarați criminali de război. Ce a urmat se știe. Azi, acum, rănile sunt încă neînchise, viața își urmează cursul, bun și rău deopotrivă. Și iată cum se leagă, fără voia noastră lucrurile. Despre consecințele acelor evenimente și zile tragice  se regăsesc într-un volum apărut acum cîțiva ani în Turcia,în 2004, care a stîrnit interes și nu puține dispute, atît în Turcia cît și în alte țări ale lumii. A fost tradus și cîteva limbi de circulație internațională, dar și în limba armeană. Din care este preluată și versiunea în limba română a cărții semnate de Fethiye Cetin, “Bunica mea. memorial “( Editura Ararat, 2012, traducerea Sergiu Selian) Autoarea, născută în 1950,  cetățeană a Turciei de astăzi, descoperă cu stupoare că una dintre bunicele sale este armeancă. După ce decenii în șir, crescută și educată într-o familie de turci are revelația acestei taine de familie. Ca multe – cam cîte?, nu vom știi niciodată – mii de fete și femei armence care au scăpat de masacrele, violurile și băile de sînge din 1915 și deportarea care a urmat – bunica lui Fethye Cetin a fost luată de un militar turc. Și astfel a scăpat cu viață. A trăit o viață întreagă ascunzîndu-se în noua ei familie și în ea însăși. taina unei femei, taina și destinul unei femei. Hranuș Gadarian ( 1905-2000) este eroina acestei cărți. Nepoata ei este povestitoarea vieții ei. O bunică armeancă 100% la un moment dat se destăinuie unei nepoate iubite turcoaice 75%. O femeie spune adevărul unei vieți unei alte femei. Așa se naște această carte. Nu este o telenovelă. Chiar dacă nu lipsesc emoțiile, lacrimile, tristețea șI bucuriile, regăsirile dintr-o familie destrămată cu decenii în urmă,prin timp și spațiu. O lungă confesiune a unei turcoaice care descoperă descendența și urmele de sînge armenesc din familia ei. O carte document, emoționant pe alocuri, zguduitor la tot pasul. Aparent o simplă istorie de familie, cum mai sunt milioane de astfel de istorii, dar în același timp și un testimoniu, cu consecințe pe durata medie și lungă a istoriei a ceea ce am numit generic DOSAR 1915. O depoziție de primă mînă această mărturie a lui Fethye Cetin, care este nu doar o activă militantă pentru drepturile omului din Turcia, membră a baroului din Istanbul, dar și avocata familiei lui Hrant Dink. Ziaristul ucis mișelește în plină stradă nu în 1915, ci în 2007. Dovadă că nimic nu s-a încheiat și crimele din Primul Război Mondial mai produc efecte. Fotografiile și documentele ce însoțesc prezenta ediție în limba română completează și întăresc impresia de ansamblu a mărturiei lui Fethye Cetin. Copleșitoare.

Bedros Horasangian

* Oamenii au o anumită demnitate; o anumită solitudine; chiar între soţ şi soţie există un abis; care trebuie respectat, s-a gândit Clarissa, urmărindu-l cum deschidea uşa; nu ne poate fi luat, nici să i-l răpim noi soţului, împotriva voinţei lui; fără să ne pierdem independenţa, respectul de sine – la urma urmei, ceva inestimabil.

Richard s-a întors cu o pernă şi o pătură.

– O oră de odihnă totală după prânz, a spus el, şi apoi a ieşit din cameră.

Acesta era Richard şi pace! Avea să repete „O oră de odihnă totală după prânz” până la sfârşitul zilelor lui, pentru că aşa-i recomandase cândva un medic. Aşa era Richard, gata să execute cuvânt cu cuvânt tot ce spuneau medicii; un lucru care făcea parte din adorabila, divina lui simplitate, în care nimeni nu-l putea întrece; şi datorită căreia acţiona, făcea tot ce era de făcut, în timp ce ea şi Peter îşi iroseau timpul ciorovăindu-se. Precis ajunsese deja la jumătatea drumului spre Camera Comunelor, la armenii sau la albanezii lui, după ce o instalase pe ea pe canapea, lăsând-o să privească trandafirii lui. Lumea ar spune: „Clarissa Dalloway e o răsfăţată”. Era mult mai interesată de trandafiri decât de armeni. Vânaţi până la moarte, mutilaţi, ţinuţi în frig, victime ale cruzimii şi ale nedreptăţii (îl auzise de multe ori pe Richard relatând aceste lucruri) – nu, ea nu era în stare să simtă ceva pentru albanezii ăştia, sau armeni să fi fost? dar iubea trandafirii (oare asta nu-i ajuta pe armeni?) – singurele flori pe care suporta să le vadă tăiate.

Fragment din romanul  “Doamna Dalloway”  de  Virginia Woolf  (ediția 2013, Editura Polirom )

by Bedros Horasangian