MĂRTURII / Despre profesorul Aram Frenkian și armenii lui

După studiile universitare efectuate între anii 1951-1955
la Facultatea de limbi și literaturi străine a Universității din București, am
fost reținută la Catedra de limbă și literatură franceză, unde am activat 54 de
ani.

Catedrele de limbi
romanice, clasice și orientale ocupau un etaj întreg la etajul 2 din localul
situat în str. Edgar Quinet nr. 7 (vis-à-vis de Facultatea de
Arhitectură).

În pauze, intram
deseori în catedra de limbi clasice, deoarece era mai multă liniște fiind mai
puține cadre didactice decât la catedra noastră, care se ocupa de un număr
ridicat de studenți. De multe ori găseam goală, ceea ce era o invitație pentru
mine.

Mă retrăgeam
într-un colț pentru a pregăti materialele necesare la următoarele cursuri și
seminarii, sau pentru a corecta lucrări de control ale studenților.

Într-o zi, a
intrat în sală un domn foarte distins, dar impunător prin personalitatea sa,
care avea consultații pentru cursul său de filozofie greacă (mai précis despre
rădăcinile acestei filozofii). Eu m-am ridicat imediat, am spus cine sunt,
promițând că voi părăsi catedra, dar dânsul, cu mare blândețe, mi-a spus să
rămân deoarece nu deranjam cu nimic prin prezența mea.

Dar eu n-am mai
putut lucre nimic, deoarece cursul dânsului era pasionant de o profunzime
uimitoare și aflam multe lucruri care mă interesau și pe mine.

După plecarea
studenților din încăpere, i-am pus eu niște întrebări care mă preocupau pentru
propriile mele cursuri de mentalități și medievistică.

Din acel moment am
avut intrare liberă la catedră, unde, de altfel, mă întâlneam și cu foștii mei
profesori de latină.

După mai multe săptămâni, mi-a adresat o întrebare cu politețea ce-l caracteriza și anume dacă vreau, după ore, să-l însoțesc până acasă, dânsul locuind foarte aproape, vis-à-vis de Biserica Boteanu, imediat după Piața Palatului. Eram convinsă că-mi va arăta o bibliotecă bogată, văzând că sunt un profesor adânc ancorat în problemele cultural.

Am ajuns, a sunat la ușa unui apartament
și mi-a deschis imediat soția sa, doamna Frenkian, o persoană fină, amabilă,
care m-a invitat în apartament.

Am intrat într-o
cameră mare, un living, fără mobilă, doamna explicându-mi că au fost luate de
băieții care au plecat în America.

Mă întrebam ce mi
se va arăta? Atunci am avut o surpriză de proporții… Domnul Frenkian s-a
îndreptat spre un colț al livingului și s-a aplecat spre un covor frumos pe
care se afla o dalmațiană împreună cu cei 6 cățeluși ai săi adorabili, care
imediat au venit spre stăpânul lor. Mi-a spus să vin și eu, să iau în brațe
dacă doresc un cățeluș. L-am întrebat dacă eu, fiind necunoscută de
dalmatina-mamă nu risc să fiu mușcată. M-a asigurat că așa ceva nu se va
întâmpla. Și chiar așa a fost.

Vedeam o scenă
care m-a înduioșat și mi s-a tipărit în memorie. Mi-am adus aminte de toți
scriitorii pe care îi studiam pentru a-i prezenta studenților, care toți iubeau
animalele, căci umanismul profund este larg și vizează natura, în totalitatea
ei, animalele și tot ceea ce există în jurul nostru. Mi-am amintit
înmormântarea Președintelui Franței, Mitterrand, după sicriul pus pe un afet de
tun și înaintea mulțimii mergea câinele Președintelui, cu un fular negru de
doliu, în jurul gâtului. Singur și în ritmul muzicii funebre. Scenă
impresionantă… La Paris, există un cimitir al câinilor unde poți citi
inscripții pe monumente care aduc lacrimi în ochi…

***

Vreau să mai
precizez că toți armenii pe care i-am cunoscut se caracterizau prin discreție,
eleganță, de unde am dedus că este vorba de o etnie specială, indiferent de
activitatea pe care o desfășurau, comportamentul era asemănător. L-am cunoscut
în vecinătate pe Garbis Zobian, care cânta la Opera Română. Mi-a mărturisit că
nu mai poate continua din cauza emoțiilor excesive când era pe scenă. Apoi a
dispărut din câmpul meu vizual.

Fratele meu, elev
la liceul Spiru Haret, avea un coleg drag, care locuia tot în cartierul nostru
(noi locuiam atunci pe str. Pictor Vermont nr. 2, colț cu Calea Moșilor și auzeam,
zilnic, clopotul de la Biserica armenească). Se numea Cocos ( cred că era un
pseudonim) Fabian pe care însă l-a pierdut, deoarece a emigrat în Franța.
Fratele meu o cunoștea pe Anca Agemolu, cântăreață mult admirată la un momentul
dat.

Până și doamnele
care își câștigau existența făcând lucru manual, undeva pe Calea Văcărești,
aveau o finețe, o discreție tipică pentru armeni. Acolo tricotam ciorapi
dantelați, foarte frumoși, din bumbac, ne făceam fețe din pânză pentru pantofi
de vară din pânză cu talpă de sfoară sau din alte materiale naturale, mai
sănătoase decât cele pe care le purtăm astăzi.

Într-un cuvânt,
n-am decât cuvinte de laudă pentru armeni și am suferit când acel incediu
neașteptat, la blocul alăturat ( Catedralei armene), a creat probleme
comunității.

Domnul să vă ajute în tot ceea ce faceți!

Prof.Silvia Olga Pandelescu

by Mihai Stepan Cazazian