MARTIRII CATOLICI AI GENOCIDULUI ARMEAN din 1914-1923

 Sunt unii care nu știu că  au existat armeni catolici în Armenia Apuseană ( Anatolia, Armenia turcească, Armenia Istorică, Armenia Mare). Și că aceștia au avut aceeași soartă cu restul armenilor în anii Primului Război Mondial (1914-1918). Nu este vina lor, istoria Armeniei nu s-a predat și nu s-a popularizat de aproape 50 de ani în România. Iar dacă au apărut ceva cărți care, fragmentar, prezintă ceva din istoria armenilor, acestea au avut o circulație extrem de redusă. Și nu din vina tipografilor.

De acea se cade să amintim că a existat timp de circa trei secole un Regat Armean în Cilicia care a fost catolic. (1080-1375). Ultima dinastie era deja franceză (Lusignan) și se trăgea din spița lui Hugo Capet drept care ultimul rege, Levon al V-lea odihnește alături de  regii Franței în capela Saint Denis (Paris).

 Catolicii armeni nu erau doar în Cilicia. Ei se găseau și în zona Erzerumului și în alte părți, dar acum nu răspândirea lor este tema noastră ci dorim să   risipim eronata părere cum că Turcii au măcelărit doar pe armenii ortodocși, nu și pe cei catolici, de teama Vaticanului. Acest lucru este absolut fals și nimeni altul nu o arată mai bine decât profesorul Andrea Riccardi (n.1950), profesor universitar din 1981. Specialist în istoria Bisericii în epoca modernă și contemporană, a predat la universitătile din Bari și Roma-La Sapienza. Actualmente este titularul catedrei de Istorie contemporană la Universitatea Roma Tre. Peocupările sale se axează asupra istoriei religioase, pe evoluția politică a societății italiene din perioada postbelică până astăzi, pe analiza bazinului mediteranean ca spațiu de coabitare (islam vs. creștinism) și pe tema contactului între diverse culturi. Lucrarea din care vom culege datele acestui articol, publicată de prof.A.Riccardi, este:”SECOLUL MARTIRIULUI, Creștinii în veacul XX” și e apărută la  Editura Enciclopedică din București, 2004.( 615p, traducere dr.V.Turcuș ) În introducera-argument a  autorului este citată memorabila frază a Papei Ioan Paul al II-lea :” În secolul XX Biserica a devenit din nou o Biserică a martirilor”.   Și mai apoi:” În secolul nostru s-au reîntors martirii, adesea necunoscuți, aproape militi ignoti  ai marii cauze a lui Dumnezeu. Pe cât posibil,  Biserica nu trebuie să piardă memoria lor”  El a înființat Comisia pentru noii Martiri, care a adunat din întrega lume mărturii despre  martiriul creștinilor din lumea întreagă-zeci de mii de documente, mii de pagini, sosite la Vatican. Acestea au fost izvorul documentar pentru profesorul  Riccardi.

          Dedicând câte un capitol martirilor creștini din „secolul” sovietic, Europa lui Hitler, Europa de Est, Misionarii (Asia, China, Oceania, Africa, America Latină), comunismul asiatic, suferințele unei minorităti religioase (armenii N.N.) , Mexicul, Spania, țarile africane independente, mafia , Prof Riccardi caută să nu omită nici o nelegiure, nici o suferință pe care de-a lungul sângerosului secol XX au îndurat-o creștinii de pretutindeni. Așa se face că această emoționantă carte este și o carte de istorie științifică dar și o carte de memorialistică uneori cutremurătoare.

          În dorința de a generaliza experiența tragică a poporului armean capitolul care se ocupă de  Ciart și Axor  se întituleaza „ Suferințele unei Minorităti religioase”-”Dificultătile statutului de minoritar.”  Creștinismul, spune Riccardi, nu poate fi considerat o religie de import în statele islamice. Dimpotrivă, el a ființat și dezvoltat acolo mult înainte de apariția islamului. Minoritățile din Imperiul Otoman, (armenii, grecii, caldeenii)  care au viețuit fortuit în localități polietnice au ajuns în sec 19-20  în epoca trezirii naționale, atitudine intolerabilă pentru un imperiu care vedea purificarea etnică drept scop. Aceste minorități au pus la baza revendicărilor lor  naționale factorul religios în speranța  de a fi sprijiniți de o Europă ce se declara creștină. Conducătorii acestora, naivi, chiar credeau că Europa îi va ajuta pe gratis.
Turcii insă știau bine asta și și-au văzut de treabă. Ciartul.

          Așa au apărut martirii turcocrației (expresia prof Riccardi) care și-au dat viața pentru apărarea credinței. „ Episodul cel mai grav și mai renumit din acest areal geografic în sec.XX, se referă la armenii din Imperiul Otoman. Evenimentele tragice  ale primelor decenii ale secolului au dus la dispariția sau la eliminarea unei mari părți a populației armene din Anatolia.”

          Bazându-se pe un important volum de documente se poate afirma existența unui genocid la care a fost supusă populația armeană  ortodoxă dar și populația armeană catolică și protestantă. Lucrările mai importante de referință aparțin următorilor autori: Lord Bryce și Arnold Toynbee, Johannes Lepsius, Yves Ternon, G.Chaliand, K.Bahdjian ș.a. Istoriografia turcă a negat existența unui genocid (deși în ultimii ani acceptă existența unor masacre n.n.). Motivul acestui negaționism ar putea   proveni „ din teama că o atare recunoaștere ar legitima operații de fărâmițare a edificiului fondat de Kemal Ataturk.” Acceptând chiar toate argumentele părților la un loc,  rămâne incontestabil faptul că populația armeană a fost supusă unui imens masacru și a fost mutată din așezările ei tradiționale, spune prof .Riccardi.

Mănăstirea armeano-catolică din Mardin

          Junii Turci urmăreau eliminarea otomanismului cosmopolit și înlocuirea lui cu o Turcie omogenă purificată etnic.

Arhiepiscopul Ignazio Maloyan beatificat ca martir de Papa Ioan Paul II în anul 2001

          La Mardin exista o comunitate de armeni catolici. Nu erau acolo armeni ortodocși. Arhiepiscopul Ignazio Maloyan era eparhul comunității și a fost numit în 1911. Nu simpatiza luptele politice și fusese decorat de Înalta Poartă. După declanșarea războiului monsieniorul Maloyan a încredințat arhiepiscopului siro-catolic monseniorul Tappouni, o declarație unde afirma :” Mărturisesc și faptul de a nu fi plănuit să acționez împotriva Sublimei Porți căreia i-am fost totdeauna credincios, așa cum o cere datoria unui arhiepiscop catolic”. Arhiepiscopul  Maloyan a fost arestat sub acuzația, în mod evident nefondată, că ar ascunde arme. Împreuna cu 12 dintre preoții săi, cu un misionar capucin și cu alți armeni (cu toții 400 de persoane) a fost deportat departe de Mardin spre Dyarbekir. Uciderea acestor 400 de armeni a fost executată pe grupuri, ultimul fiind arhiepiscopul Maloyan. „Tu nu ai dreptul – îi spusese guvernatorului – să lovești o persoană pe care Înaltul Guvern a desemnat-o drept cap religios și căreia i-a acordat o decorație de onoare și firmanul El -Chahani”. A fost acuzat ca trădător al imperiului și a murit ca un creștin. I se propusese să trecă la islam ceea ce el a refuzat. Aceași propunere fusese făcută unui grup de familii armene bogate ortodoxe și catolice de la Samsun, pe țărmul Mării Negre.

Catedrala Armeană din Malatya

          Destinul monseniorului Mikael Khaciadurian, episcopul armeano-catolic de Malatya, este asemănător. „ A fost invitat în mod curtenitor de către caimacamul kasah-ului (guvernatorul provinciei) în biroul său. S-a prezentat și a fost supus unui interogatoriu. A fost maltratat și aruncat în închisoare. Apoi torturat. Șeicul orașului i-a propus renegarea ca preț al salvării. A refuzat. Atunci a fost strangulat și aruncat peste o grămada de cadavre de armeni executați. „Convertirea la islamism ar fi însemnat nu doar un succes politico-religios,dar și un semnal vizibil al abandonării identitătii naționale armene. În realitate unul din obiectivele Junilor Turci  era deznaționalizarea armenilor”.

         Membrele Congregației religioaselor armence ale Imaculatei Concepțiuni, secțiune a ordinului fondat recent (1847), care gestiona școli și orfelinate în întreg imperiul, au suferit martiriul. Au fost ucise 13 maici, iar despre alte 3 nu se mai știe nimic. Soarta femeilor care au sfârșit în familii musulmane e un capitol aproape în întregime necunoscut.

Deși motivațiile reale ale luptei contra armenilor erau pur politice, vizând epurarea etnică, ea a fost gândită ca un război sfânt (jihad). Motivația politică, la o populație semianalfabetă și fără priză la ideile politice nu avea aderență, în schimb prezentată în lumina religioasă avea șanse mari de reușită. Comitetul Uniune și Progres era în mare parte ateu. Dar ideea jihadului era eficientă, dacă doreau ca populația să le fie alături. S-a mizat deci pe „confuzia dintre identitatea etnică și cea religioasă”. Jihadul era util și pentru mobilizarea populațiilor neturce, de exemplu kurzii.

„Pentru a-l smulge din inerție pe țăranul anatolian, care nu se simțea turc deși vorbea turcește, pentru a activa triburile kurde a căror aport era decisiv în anumite regiuni, lupta împotriva armenilor trebuia să fie un Jihad, care a și fost proclamat de sultanul Mohamed al V-lea în noiembrie 1914.” Asta în pofida faptului că aliații importanți ai Imperiului erau creștini (Germania, Austria).

Dar Jihadul nu i-a privit numai pe armeni ci și toate comunitățile creștine din Imperiu: siriacii, ( atât catolici cât și ortodocși), asirienii. Siriacii din Dyarbekir au dat 80000 de victime. Au fost distruse 84 de biserici și 14 mănăstiri și un mare număr de sate. Era un adevărat război intern, unilateral, deoarece victimile nu erau înarmate. Cu alte cuvinte măcelurile care au debutat ca fiind naționaliste au căpătat un caracter religios. Convertirea era oferită ca salvare dar cazurile de acceptare au fost rare.

Cei care nu au fost uciși pe loc, sau prin masacre organizate (autori trupe neregulate sau Organizația Specială) au fost trimiși pe jos în deșertul sirian fără hrană și  mijloace de transport. Cartiere și sate armenești au fost rase de pe fața pământului, distruse și imediat reocupate de populații turcesti, kurde, arabe, bisericile au fost transformate în moschei, dar adesea și în grajduri, hambare, săli de sport, locuințe, cum se poate vedea încă și astăzi. Au dispărut 14 dioceze armeano-catolice, ele nu mai exista după 1915.

Biserica armeano-catolică din Dyarbekir

Episcopul armean catolic de Dyarbekir, Andreea Tchelebian a fost capturat împreună cu unele maici din Congregația armeano-catolică a Imaculatei Concepțiuni și cu un numeros grup de credincioși. „ I-au scos pe malurile Tigrului. Aici episcopul a fost îngropat până la piept lăsându-i-se doar brațul drept liber . Jandarmii au început să arunce cu pietre și apoi i-au constrâns pe credincioși destinați și ei morții, să treacă prin fața episcopului lor în agonie pentru a primi binecuvântarea și a-i săruta inelul. Pâna la urmă monseniorul Tchelebian a fost înmormântat de pietrele cu care îl loveau. Zbirii intenționau ca prin tortură și batjocură să-și umilească victimele, să le împingă spre disperare, să le învingă orice rezistență”.

Condițiile de viață din lagărele de refugiați erau înspăimântătoare. Lipsea mâncarea și armenii mureau de tifos, dizenterie și alte boli. Există mărturia lui Armin T Wegner, infirmier al armatei germane, din Orientul Apropiat, mărturie sprijinită de fotografii: „ …atunci când ne opream pentru a încropi tabăra, treceam pe lângă lagărul morții, unde armenii, alungați făra apărare în deșert, așteptau o moarte lentă. Turcii evitau sau negau prezența acestor lagăre. Germanii nu mergeau să le vadă și nici nu doreau sa știe de ele… „

Monseniorul Etienne Israelian, episcopul catolic armean de Karput, a cerut asasinilor îngăduința de a-și pregăti camarazii pentru moarte și apoi a fost împușcat. Alte masacre, mai puțin cunoscute, au vizat pe creștinii caldeeni care aparțineau bisericii unite cu Roma.

Tânăra măicuță Raji Krandi din Congregația caldeeană a dominicanelor Sfintei Ecaterina de Siena, era născută la Mossul, în Irak, în 1885, și trăia într-un convent din Seert, în Anatolia. În iunie 1915, măicuțele au fost obligate să plece într-o călătorie lungă, sub soarele arzător al deșertului, maltratate de soldați. Maica Raji a fost ucisă odată cu ceilalți 30000 de credincioși,  3 episcopi și 20 preoți.

În cadrul prelungirii violențelor după sfârșitul Primului Război Mondial și-au găsit moartea mulți creștini și printre aceștia și misionari occidentali, precum franciscanii italieni Salvatore Sabatini și Francesco di Vittorio.

Un întreg univers creștin care a supraviețuit veacuri de-a rândul a dispărut. Din circa 20% de non-musulmani la începutul sec XX, au mai rămas 0,2% (cu evrei cu tot), încheie prof Andreea Riccardi paginile dedicate armenilor și altor creștini din Turcia anilor 1915.

A.Sahaghian

by Mihai Stepan Cazazian