MAIA LEVANTINI / Anton Chevorchian și cei pe care i-a lăsat în urmă

Chevo în 1984

În fotografii, vremurile se agață de oameni. Speranța anilor șaizeci-șaptezeci, haosul nătâng din anii nouăzeci, și mai ales ruina neagră a anilor optzeci se încheagă încet-încet în jurul siluetelor prinse în poze, ca o cerneală secretă care prinde culoare cu trecerea anilor. Mai toate fotografiile noastre de liceeni sunt acum contaminate, mai toate caracterele – elevi și profesori laolaltă –  prizonierele unei escrocherii magice.  Figura mea de tânăr sclav la absolvirea liceului în anii optezi are mai mult în comun cu figurile colegilor mei din același deceniu decât cu zâmbetu-mi anatomic neschimbat din pozele făcute în anii nouăzeci, zâmbet care peste ani a ajuns să degaje un aer de optimism prost, lovit-în-cap-cu-leuca-istoriei.

Puțini sunt imuni la zisa escrocherie. Anton Chevorchian era unul din ei. Este neschimbat între elevii lui din Liceul de Matematică-fizică nr. 3 din anii șaptezeci, optezeci sau nouăzeci. Sigur, a albit, dar cam atât. Riduri – mereu aceleași, cred că le-a avut de când era copil. Mai mult decât neschimbat – pare oarecum străin de loc și timp, o siluetă singulară măsluind bunătatea de poze. Nu știu care îi era secretul – poate cămășile mereu albe și călcate-n dușmănie, poate excesul de literatură germană sau disprețul prost ascuns pentru ˝contingent˝ – ceva îl protejează și acum și îl păstrează neatins. Mai mult, așa cum părea insulat în fotografii, tot așa părea de marțian și de-adevăratelea în anii în care a lucrat ca profesor de română la MF3.

Făcea o figură inconfundabilă. ˝O să-l recunoști imediat, nu seamănă cu nimeni˝, mi-a zis mama înainte de prima zi de școală, când o pisam la cap să-mi dea detalii despre viitorul diriginte, că doar erau colegi și poate-poate știa ceva să mă ajute să trișez din start în jungla înfricoșătoare a noii școli. ˝Un armean înalt, îmbrăcat la patru ace˝, a mârâit tata. A uitat să spună că numitul armean nu renunța nicicând la cele patru ace. Noi, ceilalți, negociam cu locurile, proiectam ceva solidaritate de grup, ne găseam liniștea în gașcă. Mergeam toți în trening la munca involuntară din parcul IOR. Chevo apărea în costum și cu pantofii bine lustruiți. Profesoarele noastre deveneau sportive în tabără la munte. În fiecare vară, Chevo se plimba aristocrat prin Predeal, amestecând apretul cu ozonul. Dădeam nas-în-nas cu el la piața Miniș – patru ace și o sacoșă de cartofi, sacoșă care se legăna jenată, conștientă de ridicolul situației.

În ˝Ultima Licornă˝, Peter Beagle descrie un moment în care licorna – amețită de singurătate – aproape se lasă prinsă de un țăran. Fascinat de frumusețea animalului, țăranul se felicită că a dat peste ˝o iapă albă cu coama plină de scaieți.˝ Chevorchian dădea aceeași impresie stranie că ce vedem din el era doar o variantă de export, declasată pentru simțurile noastre plebee.

Și altceva mai era de el dincolo de pedanteria vestimentară și figura insolită?

Erau orele întotdeauna fără catalog sau manual.

Era hazul nebun în care antrena toată clasa când ne povestea despre obiceiurile țicnite ale lui Caragiale, Ion Barbu sau Immanuel Kant.

Era maniera elegantă în care ne dirija dincolo de provincialismul literaturii române, pe care o folosea subversiv ca pretext pentru introducerea în marea literatură.

Era refuzul – cam bățos, deh – al participării la entuziasmele de grup care mai ameliorau disperarea colectivă din anii optzeci. Ce mișto usturător făcea de Cenaclul Flacăra! Sau de ˝Arta Conversației!˝ De meciurile de fotbal și de rockul progresiv! Și acum mă pișcă unde a dat.

Era încrederea implicită pe care o avea în capacitatea noastră de a digera artă abstractă, Sturm und Drang, Elegiile lui Nichita, concertele brandenburgice, pe toate le arunca spre noi anticipând un apetit intelectual pe care cei mai mulți l-am descoperit din mers.

Dar mai mult decât inițierea masivă în canonul artei universale, Chevo aducea în clasă o altă armă zdrobitoare, o plasă secretă de prins și îmblânzit adolescenți năuci. În loc să se uite la noi ca la o adunătură amorfă de potențiali chiulangii, Chevorchian știa să ne facă să ne simțim unici. În clasă, în discuțiile de pe holuri sau din parcul IOR, fiecare elev pe care îl angaja descoperea fascinat cât este de special, de amuzant, de răzvrătit, de creativ. O tehnică clasică de seducție, o șmecherie pedagogică ce ne lăsa plini de speranță și dispuși la eforturi altfel de neînchipuit ca să nu-i dezamăgim încrederea. Altă explicație nu văd pentru travaliul pe care l-am depus mulți să citim din scoarță-n scoarță monstruoase tomuri ca Doctor Faustus sau Război și Pace.

Foștii lui elevi povestesc mai bine decât oricine ce le-a rămas după Chevorchian.

˝Chevo… Nu cred că există și nici că va exista un alt profesor mai complet, mai îndrăgit și mai prezent în ființa noastră. A format generații de elevi cu credință, dăruire și dragoste pentru profesia lui, cu o modestie și simplitate demne doar de un monstru sacru. Numai scârțâitul scaunului pe care se așeza la catedră ne mai aducea la realitate – în rest ne ducea într-o lume fascinantă cu idei ce nășteau alte idei. Nu numai că nu îl voi uita niciodată, dar va trăi in mine atâta timp cât voi trăi eu!˝

˝Eu eram îndrăgostită de el. La orele lui nu voiam să sune clopoțelul de recreație. Toată clasa stătea fascinată la orele lui.˝

˝Și acum îmi răsună în urechi glasul lui ca un tunet când mă prindea făcând cine știe ce la ora lui: “Lăzărică !!” …. și după 3 secunde în care laserul privirii sale mă sfredelea aproape la propriu, un zâmbet larg îi apărea pe față și spunea duios, cum numai el putea, “Mă băiatule, mă …. “. Ca să nu mai amintesc de fantasticele despicări ale firului în patru la  “Oul dogmatic” și  la “Moromeții” ….˝

˝Pentru mine Chevorchian a avut un impact major, un adevărat dascăl pentru viață, așa cum numeri pe degetele de la o mână , un exemplu de pasiune pentru elevi și Carte. În clasa a noua, în 1978, făceam practică productivă grunduind scaune și recitând Floare Albastră. Eu , Dan V și Dana M munceam cu spor în curtea liceului și ne dădeam cu părerea despre sensurile poeziei.˝

˝Ne încuraja să gândim și să formulăm coerent un punct de vedere, cum se practică în universitățile americane. Citeam cartea și apoi discutam în oră: “dau un zece pentru…” și urma provocarea. Ora trecea extrem de repede… Organiza “clubul de literatura”. Ce invitați ați văzut voi? Eu îmi amintesc că el a fost mai interesant decât Nina Cassian, când a avut-o invitată.‪ Șerban Cioculescu și Eugen Simion. Ioan Alexandru, Gabriel Liiceanu, Mircea Dinescu (pe când “era poet”), Nicolae Manolescu, Ștefan Augustin Doinaș.˝

˝E greu să sumez influența enormă pe care a avut-o asupra mea. Am vrut să ajung să emulez aceeași intelectualitate fină, acel echilibru care provine din cultura îmbinată cu pedagogie. O frază de-a lui m-a întovărășit mereu în viață, modelându-mi conduita în situații importante. De asemeni le-am inculcat-o și copiilor mei, deși în engleză nu sună la fel de poetic “libertatea este necesitatea înțeleasă”…˝

“Dacă cineva iți spune: Te iubesc pentru că……, înseamnă că nu te iubește.”

˝Ce femeie este mai atractivă: una cu fusta scurtă sau cea care poartă o rochie lungă ?” ˝Cea cu rochie lungă, domnule profesor!˝ “De ce?” Inghit în sec, trag aer în piept și arunc în aer. ˝Datorită misterului˝. Sprâncenele acelea învolburate se ridică și un deget pornește spre mine: “Așa e, bravo domnișoară!” Inchid ochii și îl văd aievea, cum rar mi se întamplă după atâția ani, unul dintre profesorii mei etalon pentru care am venit cu atâta drag la ore!˝

˝Mama mea și acum are notițe “literare” de la ședințele cu părinții (l-am avut și diriginte). Acapara întreaga audiență. Magic!˝

˝Eu n-am fost talentată la scris și mă stresau tezele la romana. Scriam scurt și terminam repede. Luam note acceptabile. Cred că Chevorchian știa că mă străduiam, dar un pic ar fi vrut el să mă străduiesc mai mult:-) După o lucrare pe care am terminat-o repede, am scos andrele și am început să lucrez la niște jambiere că urma să plec la munte în weekend și era iarnă. Aproape un trimestru, dupa ce intra în clasa, prima întrebare era: Damian, azi croșetezi? :-)))) Era felul lui de a face haz … și de a-mi atrage atenția că cititul îți poate oferi mai mult decât croșetatul. Am descoperit cititul cu el. Și mi-a placut.˝

˝Era o unitate între înfățișare, atitudine, și discurs care îi confereau profilul unui personaj de clasă, real și neostentativ.  Cred că spune multe, doar simplul fapt că ne putea aduna în jurul domniei sale în afara orelor de clasă, la vârsta la care aveam destule alte atracții. Eu, de exemplu, făceam de acasă, aproape o oră cu troleibuzul. ˝

˝Orice am încerca să scriem despre acest om și profesor va fi puțin față de personalitatea sa remarcabilă…Face parte dintre acei oameni care te marchează pe viață. La amintirea lor faci involuntar în gând o reverență adâncă, sufletul ți se umple în același de timp de iubire și recunoștință! Vă amintiți că saluta pe hol orice elev, dânsul întâi? Și spunea, de la înălțimea spiritului lui în același timp smerit: “Salut orice elev. Cine știe ce om deosebit este și va deveni!”…˝

˝Inalt și foarte drept, cu un păr grizonat imposibil de des, trăsături mari urât-frumoase, în costum impecabil, pantofi eleganți și ciorapi asortați la cravată – în pofida perfecțiunii ținutei, sau poate tocmai datorită ei, ființa lui trăda o iremediabilă stângăcie care atunci mă facea să mă gândesc la Albatrosul lui Baudelaire. Era o figură unică, atrăgea venerație dar și ridicol, știu că mai ales după ’89 a avut probleme cu unii elevi eliberați, alandala, de dictatură dar și de cultura clasică și de respect. Era prea profund și serios ca să se poată apăra de bășcălie. Nu știu cât a suferit când magia lui nu a mai lucrat – sper din suflet să nu-i fi păsat. Preocupat în egală măsură de formă și de fond, era dusmanul declarat al formelor fără fond. Asta mi-a rămas de la el mai mult decât orice altceva – ah, și romanele minunate pe care nu le-aș fi citit fără el, și filosofia pe care n-aș fi studiat-o fără el, și viața mea care ar fi fost cu totul alta fără el.”

Magie. Minune. Majuscule.

Aminitiri atât de precise dar și de încărcate afective, toate țintind spre aceeași revelație: ne-am întâlnit, generație după generație, cu un arhetip care, în cea mai bună tradiție jungiană, a mediat pentru fiecare dintre noi realitatea unitară, unus mundus din spatele cacofoniei lumii.

Chevorchian călătorea printre noi ca Dumbledore în Hogwarth sau Gandalf în Middle Earth. Aventurile în care ne-a tentat, descântecele și farmecele pe care ni le-a lăsat antidot împotriva formelor fără fond, a ignoranței agresive, sau a complezenței intelectuale (avea o farmacie de leacuri misterioase), toate ne-au ajutat mai târziu să ne facem casă într-o lume tălmăcită și răstălmăcită, cum spunea poetul. Arhetip al magului/bătrânului înțelept, Chevo a făcut o singură abatere de la regulă – nu a așteptat să îmbătrânească printre noi. Fără să ne dea prea mult timp să ne pregătim, într-o seară de primăvară a plecat zorit sau poate doar indiferent – ca orice artist – pentru lucrul pe care l-a dus la bun sfârșit.  

Că nu a trecut fără rost printre noi stau martori toți cei pe care i-a lăsat în urmă.

 Maia LEVANTINI

by Mihai Stepan Cazazian