LITERATURĂ | PETER von KAPRI : PERLA BUNICULUI

Ce fericită sunt! Ies din apartamentul strâmt din oraș și intru în paradisul bunicii Maria. Are o grădină minunată. Este încadrată de tufe de aluni. Veverițele țin nucile în fața guriței și le ronțăie. Mă urmăresc cu atenție. Berzele se plimbă pe pajiștea verde, pentru că Dunărea este foarte aproape. Un drum duce la casă. Este încadrat de tei care își răspândesc parfumul dulce primăvara. Casa are un pridvor larg. Câteva trepte urcă la intrarea spațioasă. Bunica mă așteaptă acolo, părul ei argintiu strălucind în soare. Este bunătatea însăși. Alerg la ea și mă îmbrățișează. Îmi mângâie părul și mă alintă. Aici mă simt sigură. Și câinele de pază mă linge pe picior în semn de salut.

În holul spațios podeaua scârțâie sub pașii mei. Ferestrele mari sunt acoperite cu perdele grele care nu lasă să pătrundă decât câteva raze aurii de soare. Ele desenează un model ciudat pe covorul oriental. Timpul pare să se fi oprit. Ce loc frumos pentru a visa. Urmez coridorul lung până la dormitorul meu. Este uriaș. O oglindă mare în cadru auriu atârnă de perete. Oglinda are mici pete negre, dar mă recunosc perfect în ea. Sunt o fetiță drăguță de șase ani la sfârșitul anilor 1950.

 
În mijlocul camerei un pat enorm. Este patul conjugal al bunicilor. După moartea bunicului, bunica s-a retras într-o cameră mică și întunecată. Acum dorm eu aici. Am atât de mult loc. Pot dormi în mijloc, pe margini, în partea de sus sau de jos. Poza bunicului atârnă deasupra patului. Are o barbă albă și stufoasă. În jurul ochilor multe riduri mici. Nu zâmbește, inspiră respect. Arată ca Dumnezeu. Sunt încântată de cele patru bile uriașe de alamă care se ridica la colțuri, din cadrul metalic care înconjoară patul. Am descoperit se că pot deșuruba jumătățile superioare ale sferelor. Aici mi-am ascuns comorile. Mă uit repede: Nasturi colorați, țesături mici de mătase, danteluțe multicolore. Totul mai este încă acolo.

Dar acum mă atrage draga mea Dunăre. Bunica spune: “Promite-mi că nu te bagi în apă. Este periculos.” Promit și știu, deja, că nu-mi voi ține cuvântul. Și ea știe. La urma urmei, sunt o fată mare. Aici, în cursul ei inferior Dunărea este deja destul de largă și curge liniștit. Pe maluri ramurile salciilor atârnă în apa lină mângâind-o duios. Apele s-au retras ceva și au lăsat în urmă bălți. Îmi place să sar în ele. Au venit și câțiva copii din sat. Ne stropim, alergăm și ne bucurăm. Apoi o aud pe bunică strigând: “Vino! Cina e gata”. Îi răspund: “Vin în zece minute”. Douăzeci au trecut deja. Acum chiar că trebuie să merg. Bunica mă așteaptă în grădină cu un lighean și o perie mare. Sunt bine curățată de noroi și de murdărie.

Masa este îmbelșugată, ca totdeauna. Aștept cu nerăbdare tortul de nuci cu sos de vanilie. Este ornamentat cu ciocolată. Mmm. Cum se topește pe limbă! Acum a venit ora culcării. În primul rând rugăciunea. Bunicul urmărește totul sever. Mă scufund în perna uriașă și moale. Bunica se așează în fotoliul de lângă pat și începe să povestească. Îi cunosc deja poveștile, dar îmi place să le aud din nou.

Începe cu voce blândă: “Știi, și eu am fost cândva tânără. Am trăit fericită în gospodăria tatălui meu. A muncit din greu să o ridice. Nu era atât de bogat, dar nici sărac. A angajat mai mulți muncitori agricoli. Unul dintre ei era grec, pe nume Costas. Așa este la noi în Balcani, un amestec de necrezut de popoare. Aveam deja 17 ani. La această vârstă fetele încep să se uite după băieți. Figura zveltă a lui Costa mi-a atras atenția. Știa să cânte minunat. Într-o seară, a cântat Kalomira “și mereu am așteptat să-ți acopăr trupul cu săruturile mele”. S-a întâmplat! M-am îndrăgostit de el. Și el mă învăluia deja de mult cu priviri înflăcărate. Ce fericire! – Ce nenorocire! Tata nu avea ce sa facă cu un ginere sărac. El reușise să se ridice, iar familia trebuia să ajungă și mai departe. A poruncit celorlalți lucrători să-l alunge pe Costas cu furcile. Acesta aflase și, înainte de a pleca, venise în timpul nopții la mine. Mi-a jurat dragostea veșnică și m-a rugat să-l aștept. Mi-a jurat că se va reîntoarce.

Am așteptat și am tot așteptat. Și alți băieți mă vroiau, dar eu îl doream doar pe Costas. Timpul a trecut. Toată lumea era îngrijorată că voi rămâne o fată bătrână. Și eu aproape că îmi pierdusem speranța. Într-o seară în amurg am auzit deodată de sub fereastra mea: “și mereu am așteptat să-ți acopăr trupul cu săruturile mele”. Era Costas! Adusese muzicanți și au făcut un concert extraordinar. În mână ținea o perlă uriașă. O bijuterie! Ca un mic ou strălucea cald. Mi-a data-o spunând: “Aceasta este expresia dragostei mele veșnice”.

Nu mai părea deloc sărac, ci radia prosperitate și încredere. Plecase în America și făcuse avere acolo. Acum, tatăl meu nu mai avea nimic împotriva căsătoriei. Costas a construit această casă. Am fost atât de fericită. Perla o purtam tot timpul la gât. Din când în când o mângâiam. Deja romanii în vremurile de demult iubeau perlele și le numeau “Margarita”. Acesta se reflectă în numele tău, Margareta.“

Dar asta trebuie să știi: Fericirea nu este veșnică. A venit războiul și, odată cu el, armata sovietică victorioasă. A fost instaurată dictatura proletariatului. Nu prea aveam proletari. Suntem o țară de țărani. Costas fusese un țăran sărac. Dar și-a trădat clasa și a devenit bogat, un dușman de clasă. Aceștia trebuiau înlăturați sub dictatura proletariatului.

Într-o noapte se aude o bătaie energică la ușă. Doi bărbați îmbrăcați în haine de ploaie gri. Pălăriile împinse pe față. Cu voci metalice i-au ordonat lui Costas: “Vii cu noi!” Ce spaimă!. Am strigat și m-am agățat de el. Bărbații în hainele lor de ploaie mi l-au smuls, târându-l în mașina neagră care aștepta în fața ușii. Am căzut pe podea. Ce amar am plâns! Am întins mâna la gât pentru a găsi alintarea mea – perla. Și ea dispăruse! Niciodată nu am mai auzit de Costas. Și perla a rămas fără urme. Probabil că l-au dus pe bunicul tău la munca forțată la Canalul Dunărea-Marea Neagră. O întreagă clasă de oameni a pierit acolo. Tot ce mi-a rămas este amintirea fericirii noastre.”

Tăcere. Sunt mișcată. De ce o poveste de dragoste atât de frumoasă trebuie să se termine atât de trist? Și chiar aici, în casa fermecată, s-a întâmplat ceva atât de groaznic. Am adormit. Mai simt săruturile bunicii.

Mă trezesc. Este întuneric. Dar la capătul coridorului văd o lumină. Este slabă, dar devine din ce în ce mai strălucitoare. Mă duc în sufragerie. Pentru a fi sigura, iau ursulețul cu mine. Un bătrân este întins pe o targă mare. Lumânările ard la ambele capete.” Îl recunosc imediat: este bunicul. Parcă doarme. Acum deschide ochii și se uită la mine! Strig și fug în pat. Bunicul mă urmează pas cu pas. “Margareta, Margareta, Margareta”, rostește iar și iar. Se apropie de marginea patului și întinde mâna. O deschide. Vad frumoasa perlă care pâlpâie. “Am salvat-o. Dă-o bunicii. Am iubit-o și o voi iubi mereu.”

Timpul se scurge. Acum am ajuns și eu bunică. Pe scumpa mea nepoată o cheamă Maria ca pe bunică. Îi povestesc despre bucuriile și loviturile vieții. Las perla bunicului să alunece pe mâinile noastre. Îi simțim căldura și știm, că ea e mai tare decât toate loviturile sorții:

DRAGOSTEA

by Redactor