Redactor

LITERATURĂ | PETER von KAPRI : CIZMARUL SECURIST

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Dragii mei băieți, amândoi de aproape douăzeci de ani, calcă unul celuilalt cu pantofii în picioare. În acest joc inteligent, călcâiul pantofului elegant al celui mai mare s-a rupt. Tatăl este chemat să rezolve și această problemă , iar cea mai bună posibilitate de a o face este o călătorie din Germania acasă, în țara cu salarii joase, România.

În centrul Bucureștiului însă, la începutul secolului XXI în lung și în lat nu mai sunt cizmari. Odată cu trecerea la economia de piață, cizmăriile au fost înlocuite cu magazine de modă și parfumerii rafinate. Țin ochii deschiși și în periferie, dar nu văd nimic. Când întreb de un cizmar, un tânăr îmi răspunde oarecum condescendent: „Nu mai avem astfel de profesii.” O bătrânica care le știe bine, mă duce la un bloc socialist. Un afiș scrijelit de mână deasupra intrării informează:

„Repar bine și ieftin orice pantof.”

Aceasta pare să fie adresa potrivită.

Sun. O voce întreabă lătrând prin interfon: „Ce vreți?” – „Am un pantof de reparat” – „Urcați la etajul zece”, poruncește cu asprime. Ca de obicei în blocurile socialiste, intrarea este cam slab iluminată. Pipăi drumul spre lift. Ușile liftului se deschid și se închid. Liftul pornește clătinându-se și rămâne blocat între etaje. Nu e tragic. Nu trebuie să ne panicăm. După mai multe încercări, obiectivul este atins, etajul zece. Pe întuneric dea lungul zidului fără indicator găsesc ușa. O fi cea a  cizmarului. Sun – nici un răspuns. Încerc din nou. Apoi aud vocea familiară furioasă: „Intră!”

Intru direct într-o bucătărie mică. Într-o parte o bătrână gătește prânzul, în cealaltă parte maestrul cizmar și-a stabilit atelierul. Pare să fi trecut de 70 de ani de mult. Mă privește drept în ochi. Descriu repede problema. Mă taie pe scurt: „opt lei!”. Știu că trebuie să adaug patru zerouri din cauza inflației. Dar sunt doar doi euro. „Da”, spun eu, „dar poți să faci imediat?” Bătrânul vede asta ca o manevră pentru a scădea prețul. „Șapte lei”, se arată flexibil. Explic că sunt dispus să plătesc opt lei ceruți dar să repare imediat. „Ce vă imaginați?” întreabă el indignat, „lucrez doar pentru oameni grei. Uitați – avocați și bancheri.” Ca dovadă, scoate o colecție de cărți de vizită îngălbenite în timp. Nu vreau să pun la îndoială greutatea clienților săi, dar nu vreau să revin încă o dată. Trebuie să iau trenul și ca justificare arăt valiza mea mare. Înăuntru sunt hainele folosite, pe care le-am adus din Germania pentru bătrâna mea mătușă. Maestrul clientelei grele se arată înțelegător și este dispus să-mi trateze pantoful în mod preferențial. În timp ce trebuie sa aștept, profit de alte oferte ale țării cu salarii joase și mă tund la frizerul din cartier cu 1,25€. După o oră mă întorc să iau pantoful. Prânzul pare să fi fost luat. Femeia e întinsă în patul nefăcut. Semn bun și semn rău: bătrânul cizmar ține pantoful nostru pe genunchi. Asta înseamnă că lucrează la el, dar nu a terminat încă. Ca să măresc presiunea morală, întreb: „Ce faci cu pantoful meu?” – „Domnule, de obicei mă țin de cuvânt, dar acum au venit alți oameni peste mine. Termin în cinci minute.”

Folosesc această  pauză  pentru a realiza intenția mea ascunsă de a fotografia cizmăria exotică cu meșterul ei. „Asta-i bună !” zice bătrânul, „o fotografie în apartamentul meu, n-am mai văzut până acum.” Gheața e spartă. Interlocutorul meu întreabă unde mă duc: „În Bucovina”, zic. „Cunosc”, spune  „am făcut serviciul militar acolo în 1950. „La ce ​​armă?” vreau să știu dezinvolt. – „La Securitate”, este răspunsul. Înghit în sec, deși adaugă parcă scuzându-se: „Am fost doar în administrație.” Iată în fața mea una din odioasele unelte ale terorii! Dar curiozitatea mea este mai puternică. Continui să întreb: „A fost greu?” „A fost”, răspunde el, ciocnind cu vigoare în tocul pantofului, „Am fost și la Canal”.

Atenția mea este vie. Canalul a fost proiectul mamut pe care comuniștii români l-au lansat imediat după ce au luat puterea, după modelul Canalului sovietic al Mării Albe. Profesori, preoți, artiști și oricine ar fi putut fi împotriva regimului comunist au fost arestați prin ordin administrativ fără judecată și transferați la Canal, „Groapa Burgheziei”, cum spuneau zâmbind conducătorii comuniști. După ce mii de prizonieri politici au murit în condiții inumane, construcția s-a oprit. Oare singurul scop al proiectului a fost exterminarea unei întregi elite culturale și politice?

Poetul Andrei Ciurunga însuși deținut la Canal descrie:

Aprinşi sub biciul vântului fierbinte,

bolnavi şi goi pe ger şi pe ninsoare,

am presărat cu mii de oseminte

meleagul Dunării de lacrimi şi de stele

dorm pe câte-un şir, / fără cruci, fără sicrie.

„Ți-a părut rău de prizonieri?” îl întreb pe cizmarul securist. „De ce?” este surprins, „nu i-am băgat eu acolo. Făcuseră tâmpenii. Treaba mea era doar să-i păzesc. Am făcut-o. Doi au încercat să evadeze. Se ascunseseră și se acoperiseră cu pământ. Dar i-am descoperit imediat.” Nu îndrăznesc să întreb ce le-a făcut nefericiților – poate i-o fi împușcat? „Doi dușmani ai poporului mai puțini.” Se vede că nici în România nu s-au realizat mari progrese în recunoașterea propriei vini. Dar ce este vina? În 1950, cizmarul nostru era un tânăr dintr-o familie țărănească săracă. Comuniștii i-au dat șansa să se ridice. A ajuns sergent. Primește și o pensie și este mulțumit cu ea. De ce mai lucrează? „Omul trebuie să facă ceva”.

Vreau să mai știu ce părere are despre Ceaușescu, conducătorul executat. „Las istoricii să-l judece. Dar ce să vă spun, îmi pare rău de el.” Vocea femeii se aude de alături: „Domnule, nu mai veți ajunge niciodată la gară cu palavrele soțului meu. Odată ce începe să vorbească, nu se mai oprește.”

De fapt, meșterul pare să-și fi terminat treaba și mai ciocănește numai din când în când, ici colo pantoful pentru a continua conversația. „Știți”, spune, „de obicei nu vorbesc despre trecut. Duce numai la ceartă. Dar cu Dvs se poate vorbi. Sunteți un domn veritabil.” Așadar mă găsește simpatic și mie îmi place de asemenea, în felul său necioplit. Ar fi existat o șansă să sară această scânteie de simpatie și în 1950?

Acum a terminat în sfârșit. Îmi întinde pantoful și se străduie să se ridice cu greutate. Conversația l-a însuflețit: se apropie mult. Îi simt suflul. Îmi urlă în față: „Companie: ATENȚIE!” Glasul său aspru ca un bici mă înfioră. Dar este doar un bătrân, care se clatină în fața mea. Vremurile întunecate au trecut.

De tot?

PETER von KAPRI

Leave a Reply

Your email address will not be published.