LITERATURĂ | Ohara Donovetsky : Direcția bunicului Rupen

În Călărași, orașul meu de baștină de pe malul Borcei, lumea era pestriță și nu se mira cu una-cu două, curiozitățile erau atât de la ele acasă chiar și acum un secol, așa încât toamna, când venea circul pe maidanul de la periferie și când se deschidea bâlciul, oamenii se minunau doar la cele nemaiîntâlnite de până atunci, la vederea unor tipuri ieșite din comun, să zicem, femeia cu barbă, omul-elefant sau băiatul-panteră, femeia cu șarpe rămăsese atractivă poate doar pentru venetici, nimeni nu se mai minuna de mult la dalici ghicitoare în stele, în semne pe piele și-n  zodii sau dodii, iar la oameni măslinii cu ochi alungiți, răsucitori de mătănii, vorbitori de limbi stâlcite sau făuritori de mere lucioase pe băț, clar nu se mira nimeni nicidecum.

Un târg de poveste. Voios și treaz la orice oră din zi și mai ales din noapte, cu obiceiuri de port la un braț al Dunării, cu oameni cu neastâmpăr, cu chef să o zbughească te-miri-când spre Dobrogea, spre alte mări, sau cu dor să aibă orizontul deschis spre alte zări – treceai Dunărea cu bacul și ajungeai la granița cu bulgarii și, de acolo, unde aveai noroc -, târgul meu adunase în timp, pe lângă  români, multe alte nații: greci, armeni, turci, tătari, țigani, evrei, bulgari etc, dar și unguri, ucraineni, și alte câteva seminții numite corect sau nu politic, căci lumea îi numea pe unii lipoveni și pe alții țânțari, fără să știe că sunt de același neam, la o adică. Frumos era că se cunoșteau aproape toți cu toți, unii știau chiar genealogii sau filiații până la al cincilea grad, dar și mai frumos era că nu conta prea mult ce nație era unul sau altul, chiar dacă nu le era străin niciunuia amănuntul. Copil fiind, am jucat ascunsa cu Nathaniel și Leonard Schwarz, am făcut competiții de gimnastică Nadia-like cu Claudia și Gisela Geiger, am stat la coadă la brânză cu Rudy, fiul fotografului evreu de la scara 4, care locuia peste drum de grecii Arghiriadis, și am făcut spectacole cu oacheșa Lilica.

În melanjul acela de seminții, prin anii 70 ai secolului trecut, nu era mare mirare că, bunăoară, coana Dida, bunica maternă, era măritată cu un armean. În camaraderia strânsă pe care numai joaca din copilărie o poate aduce, indiferent de ce limbă vorbea fiecare acasă, ne jucam împreună până la epuizare Țările sau Țară-țară-vrem-ostași, după cum șterpeleam cu bravură castraveți murați de pe capacele butoaielor din piața mare sau purtam războaie cu blocurile celelalte, unde, că tot veni vorba, printre bravii ostași ai armatei inamice se găsea și mulatra Peggy, căci, nu-i așa, ce ne interesa era numai să rezistăm ca indestructibila gașcă din fața-blocului, așa că detaliile de rasă, limbă sau culoare nu intrau în discuție nici când împărțeam același cocoloș, aceeași pungă cu gogoși-cu-gaură sau aceeași cursă pe biciclete, nici când intram în tranșee, nici când…, ce mai calea-valea, niciodată.

Nu știu dacă pentru alții era la fel, dar pentru mine, cel mai mare mister pe care-l aveam de lămurit când aveam vreo șapte ani era în legătură cu bunicul Rupen și mai ales despre ce făcea el în piață. Dache cel tăcut, Rupen armeanu’, cel care nu știa bine românește, bunu-Dache cel secretos se ducea la piață în fiecare zi. În două schimburi chiar. De dimineață, de pe la 9 până spre prânz și apoi, după puiul de somn de pe sofaua din antreu, de pe la 3-4 până pe la 9 sau chiar mai târziu în serile de vară.

Era greu de înțeles și pentru că nu se ducea cu vreo treabă, știam bine că nu pentru muncă se ducea acolo, îmi spusese mama, dar nu puteam înțelege în ruptul capului ce făcea în piață atâta timp, zi de zi, anotimp după anotimp. Îl vedeam deseori sprijinit de o bară orizontală a gardului din laterala dreaptă. La muncă nu se ducea, îmi spuneam, pentru că era bătrân, o-ho, foarte bătrân, mie așa mi se părea, chiar dacă nu știam câți ani are exact, simțeam că are cei mai mulți din câți există, clar. Stătea acolo, cu spatele sprijinit de bara groasă, uneori cu fundul pe ea și cu tălpile pe postamentul de sub ea, ca pe vine, pe ciuci, iar în fața lui era strada, ce mare șmecherie, la ce te uiți?, îmi dai și mie 50 de lei?, râdea și scotea banii, erau mulți bani, mama se crucea când auzea că mi-i dădea, ea-l știa de chivernisit, se vede că te iubește, ce mai…, îmi spunea. La ce se uita el de-acolo, la lumea de pe stradă, la vânzoleala din piață, la promenada spre care avea vedere? La vânzări, poate, sau la oamenii care vorbeau. La marfa adusă și descărcată din căruțe sau din camioane. La fețe, la bani, la obiceiuri, cine știe?  

Dar tot acolo, în târgul meu din luncă, și cam pe la aceeași vârstă, am învățat că piața era locul unde primeai răspuns la toate întrebările. Aș fi spus că era un fel de motor invizibil sau mai degrabă un fel de inimă nevăzută la care lucrau, în chip neobosit, misterios deci nedezvăluit copiilor, toți cei din oraș. Mintea mea de copil de șapte ani înțelesese doar că, dacă e să cauți pe cineva, te duci în piață. Dar și că dacă îți dorești ceva – castraveți murați, gogoși, colivă sau chiar bani – acolo e bine să te ducă picioarele.

Era un loc al tuturor drumurilor, un loc de petrecere de viață și de moarte, căci acolo veneau toți cei vii, dar tot pe acolo treceau și cei morți. Nu era băștinaș care, odată sfârșite socotelile cu obștea și dus fiind pe ultimul drum, să nu fi fost adus și prin dreptul Pieței, ca astfel să poată să-și ia rămas bun de la cei încă trăitori cu care împărțise tihnea și neliniștea deopotrivă. În timp ce caii mascați acoperiți de mantii negre adăstau o vreme cu capetele adumbrite de glugi la intrarea mare, cel de pe catafalc putea să mai audă o dată zgomotul neostoit dintre tarabe, să mai vadă cu ochii întorși lumea în forfotă pe care tocmai o părăsea, să mai miroasă cu nări îmbălsămate aromele amestecate de borș, vin, fructe fanate, leuștean, cimbru sau pepeni sparți, scăpați mai devreme pe caldarâm din căruțele burdușite.  În piață se trăia, dar se și murea împreună, așa cum se bea, se cinstea de saftea sau să se spargă ghinionul tot împreună, se vorbea despre tot, se povesteau vieți, petreceri, partide de pescuit sau meciuri de fotbal, amantlâcuri sau curvăsării, botezuri sau fotografii, pierdute vieți sau viitoare cununii, vrăji și matrapazlâcuri, beții și bătăi, vise și închipuiri, visuri și minciuni, peripeții din tinerețe și neputințe de bătrânețe, boli, uitări, amintiri, scorneli, bârfe și scandaluri, pățanii și certuri cu Ion, cu Ioșca, cu Jean, cu Iani sau Iuri. Doar să fi murit în ziua respectivă, altminteri, nu aveai cum să nu treci prin piață în fiecare zi, căci oamenii obișnuiau să vină la piață nu să cumpere ceva, nu erau multe de cumpărat, ci mai ales ca să se întâlnească, să vorbească despre nimic sau despre toate, să se ducă într-un loc ca apoi să aibă de unde se întoarce.

Azi aș spune că viața se simțea în piață mai puțin mașteră. Oamenii o mai păcăleau prin vorbitul și statul împreună. Îi dădeau un bobârnac, îi dădeau cu tifla.

Azi aș spune că, dintre toate locurile, poveștile și portretele, piața îl păstrează în amintirea mea cel mai bine pe bunicul Rupen. Negustor din tată-n fiu, dintr-o stirpe plecată în pribegie demult, din teamă sau din nevoia de câștig, familie numeroasă, răspândită în orașele cu port la Dunăre, care cândva prețăluia viața îndestulată, dar și tabietul, bunicul ajunsese să trăiască vremuri tulburi, pe care uneori le bodogănea în cuvinte numai de el înțelese. Nu povestea despre viața de altădată, tot ce am reușit a fost să adun poveștile de la mama și foarte puțin de la bunica Dida. Odată rămas fără prăvălie – i-o rechiziționaseră comuniștii, am tras concluzia -, a făcut pușcărie (nici despre asta nu vorbea), rămăsese de atunci încolo poate fără sens, dar nu și fără direcție.

Direcția în care mergea Rupen în fiecare zi era foarte bună. Mergea la piață în fiecare dimineață și în fiecare după-amiază. Cu sfințenie. După un orar fix, de comersant sadea, după care localnicii și-ar fi potrivit orologiile mai nevoiașe. În fiecare zi. Prăvălia mi-ați luat-o. Bun. Așa credeți voi. Eu nu vă fac jocul. Eu am treabă aici, treabă cu dichis. La piață, bunicul se întâlnea cu lumea lui de odinioară, foști negustori și ei. Turci, evrei, armeni, greci. Nu, nu români, nu se pricep la comerț.

Bunicul Rupen punea țara la cale sau amintirile în ordine, cine știe, atunci când învârtea boabe de mătănii între degete. Îl invoca pe Allah și nu pe Dumnezeu, cu misterul camuflării creștinului armean sub falduri străine, folosită cândva tocmai ca să se strecoare prin ceea ce îi va fi stârnit pribegia.

Bucuria mea de copil era că-l știam acolo, în piață, oricând aș fi avut nevoie. Papa Rupen era mereu acolo.

Tare bunică-tu ăsta, mi se spunea Lilica. Îhî, răspundeam între două guri de cocoloș roz.

***

Mănânc și eu brânză cu dulceață

Aveam vreo șapte-opt ani, îmi doream să devin cofetăreasă, ba mai mult, eram sigură că voi avea un succes nebun și totuși toate convingerile vârstei nu făceau doi bani când mă gândeam că nu știam să răspund la întrebările pe care le aveam despre bunicul matern.

Dache era un bunic atât de diferit de ceilalți bunici, că nici nu-mi venea să-l numesc așa. La șapte-opt ani ai multe convingeri. Printre ale mele se numărau unele de nezdruncinat: să vorbești frumos – nu știi când ai nevoie de un urs de jucărie, o gogoașă din piață sau un joc nou, de aceea cu adulții din familie, oricât de ciudați unii dintre ei, trebuie să vorbești frumos -, apoi să iei note bune la școală etc. Cea mai puternică dintre ele era aceea că nu îl înțelegeam pe bunicul Dache. Mai deloc. Nici de ce nu vorbește ca lumea, nici de ce vorbește puțin și mai ales cum de era atât de diferit de ceilalți bunici. De la vorbă la mers, de la râs la ce fel de mâncăruri îi plăceau. Nu era deloc ca bunicul Ion sau Vasile, tataia Gheorghe sau tătăică Gică sau tătăițu Mihai.

Pe al meu cum de îl chema Dache? Ce avea defect? Bine, de fapt, nu îl chema așa, ci așa îi spunea bunica Dida când vorbea cu mama sau cu tant’ Adele. Numele adevărat era ceva aproape impronunțabil, dar tocmai de aceea îl știam, deși îl și ascundeam bine de tot în spatele capului: Rupen Caplanian.

Voiam să știu de ce vorbește caraghios, folosind cuvinte pe care le înțeleg doar prietenii lui și bunica sau de ce ni se adresează mie, mamei și bunicii, folosind masculinul, deși bunica râdea și îmi explica că în limba lui nu e diferență între „ea” și „el”, o brașoavă, cum să nu fie?, nu știe buni, decretasem. Nu-l prea băgam în seamă, mai bine să nu vorbim, îmi spuneam, cu năduf, cel puțin nu mă vor mai auzi ceilalți copii.

Sau de ce e atât de înalt și deșirat, cu părul și sprâncenele negre, cănite – mi se explicase, dar refuzam să cred că e adevărat, în definitiv, nu-l prinsesem niciodată vopsindu-și părul și sprâncenele, deci nu putea fi adevărat, măcar o dată l-aș fi văzut -, când ceilalți bunici, bărbați cam de vârsta lui sau mai tineri chiar, sunt bondoci sau aplecați de spate, rotofei sau slăbănogi, dar normali și au părul și mustățile albe?

Nu înțelegeam nici de ce poartă ca nenimeni sacou și cămașă. Sau unghiile tăiate rotunjit de manichiurista care venea acasă în fiecare lună. Și de ce are mărgele pe care le ține într-o mână și le dă la vale pe rând cu degetul mare sprijinit de arătător. Nu mi-era limpede nici de ce fratele lui nu trăiește și el la țară, ca alți frați de bunici, care aveau păsări în curte, câine în lanț și cireși la poartă, ci – îmi șoptise mama – locuiește la Varna, acolo unde nu poți să ajungi când vrei. Și-l mai și cheamă neromânește, auzi, Toros.

La șapte-opt ani, nu prea mă interesa de ce refuzase să muncească pentru ăștia, că nu știam care ăștia și nici că avusese o fabrică de dulciuri, că oricum, nici nu prea credeam ce îmi tot șoptea mama, doar vedeam bine, nu avea nimeni fabrică, doar statul, încurca mama borcanele sau îmi spunea povești, nu-și dăduse seama că nu mai era nevoie, crescusem, ce Dumnezeu, mergeam la școală, știam deja să scriu și să citesc, cum de-mi tot inventa istorii copilărești în care nu putea crede nimeni? Nici de ce îmi tot spunea că se roagă la ăla, la altcineva, nu la dumnezeul nostru, care al nostru, mama, noi la cine ne rugăm, că nu ne rugăm deloc, bine, în afară de bunica, ea oricum își dă singură de pomană încă de pe acum, ca să aibă după, deci ea e oricum un caz special că a făcut religie la școală, n-ai văzut ce de legende despre sfântul Ilie știe?

Ca să opresc lumea și timpul în loc, ca să dau un sens rătăcirii lor de armeni pribegi în căutarea liniștii, fac efortul de a-mi aminti cât mai multe. Nu reușesc cum mi-aș dori. Desfac felii de amintiri ca dintr-un harbuz prea copt, surpat în propriul miez.

Nu am devenit cofetăreasă. Dar am și eu mătănii. Mănânc și eu brânză cu dulceață, cum am văzut la el, și am aproape mereu cuișoare în buzunare, cum avea el. Îmi place să mănânc mâncăruri grase, să curgă uleiul în barbă. Stau dreaptă la masă și în lume. De la el am învățat, în copilărie mi-a așezat o oglindă în față, ca să știi cum arăți, eh?

Când e nevoie să negociez vreo marfă în vreun bazar, mă pricep la tocmeli, la făcut safteaua și la bucuria târguielii.

Știu tot de la el că nu mai e nimic de făcut dacă de haram a fost decât să accepți că de haram se duce.

Dacă vreau, pot să mă uit în ochii lui și azi. Am încă portretul pe care i l-a făcut fotograful Rudescu. Aceiași ochi negri adânciți în găvanele adumbrite de stufoasele sprâncene, aceiași pomeți ridicați și aceeași privire în zare, spre ceva ce vede doar el. În viață sau dincolo de ea.

___________________________

Ohara Donovetsky, absolventă a Facultății de Litere a Universității București (1994), are un masterat în Literatură Comparată și Teoria Literaturii (1995) și un doctorat în filologie la Universitatea București, cu teza Forme și valori ale verbului în graiurile muntenești.

A colaborat la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” al Academiei Române (2012) și a participat la elaborarea și prezentarea lecțiilor de limbă română din cadrul programului TVR2 „Cu 2 treci Bac-ul” (2013). Din 1997 a fost profesor de limbă și literatură română la Colegiul Național de Informatică „Tudor Vianu” din București.

A publicat Gramatica limbii române ca o poveste (Corint, 2013) și Bacalaureat la limba română (Editura Corint, 2014), Întâlnirile unei profesoare rătăcite (CDPL, 2019), „Casting pentru ursitoare” (Polirom, 2018), „Puzzle cu pețitoare” (Trei, 2020).  Cel mai recent volum publicat este „Vorbe la purtător în izmene pe călător” (Corint, 2021).

by Redactor