Bedros Horasangian

LITERATURĂ | BEDROS HORASANGIAN : Din istoria literaturii ruse

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

                                                                           se dedică Angelei Bagaturova

S-au cunoscut pe plajă, la mare, marea era Neagră, ei erau foarte tineri, el se afla în vacanţă, ea se afla în vacanţă, vacanţa se nimerea să fie într-o vară fierbinte, fierbinţeala se simţea în toată Europa, de la Moscova la Praga şi retur trecând şi prin alte capitale, Șukşin mai trăia, Raymond Carver mai trăia, Danilo Kis se plimba prin Paris, Cheever bea prea mult, Sallinger deja nu mai voia să vadă pe nimeni, Saroyan interesat de box, doar Cehov murise cu adevărat, e-he-he, de mult, Olga Knipper, mult mai tânăra soție, încă mai trăia cu zece-cincisprezece ani în urmă, el studia limba şi literatura rusă la Universitatea din Tbilisi, Boje moi, oi! oi!, dar habar n-aveau încă unul de celălalt, nicio picătură de ploaie nicăieri, doar turişti curioși şi plictisiţi să se plimbe pe țărmul mării, şi serile cu pește fript la restaurantul cu lampadare de lângă port şi scările interminabile filmate de Eisenstein şi totul parcă a fost ieri, au hoinărit şi prin Sevastopol, un loc cu mulți marinari şi Eroi ai Uniunii Sovietice, cu îngheţată şi femei dolofane în rochii subţiri, de ce oare femeile din marile puteri militare ale lumii sunt grăsane?, aşa au fost nemţoaicele, de ce oare rusoaicele şi americancele sunt atât de voinice ca nişte submarine purtătoare de rachete cu încărcătură nucleară, iar japonezele, a căror ţară nu dispune decât de niște slabe forțe de auto-apărare (şi alea obligate prin lege să nu depăşească 300.000 de soldaţi) sunt atât de fragile şi micuţe ca nişte pistoale de buzunar?, totul părea uscat, ars de soare, și iubirea lor născută în acele zile de vacanţă s-a înfiripat pe nesimţite, doctrina Brejnev – dreptul de intervenţie într-o altă țară mai mult sau mai puțin prietenă, dacă situaţia o cere – intrase deja în aplicare prin utilizarea trupelor statelor membre ale Tratatului de la Varşovia pentru înăbuşirea mişcării contrarevoluţionare numită Primăvara Pragheză, primăvară, neprimăvară tovarăşii Svoboda şi Dubcek cam săriseră peste cal cu nealinierea față de celelalte state mame şi surori, năvala tancurilor sovietice frăţeşti a fost o consecinţă firească ca şi întâlnirea lor de pe plajă, tineretul sovietic aflat în vacanţă a aplaudat măsurile întreprinse de conducerea de la Kremlin, ei voiau să asculte Beatles şi Rolling Stones şi ce ştiau ei atunci de generalul Grigorenko sau Iuri Daniel, Siniavski, Bukovski sau de filmele lui Paradjanov? tipul ăsta lucra într-adevăr la Kiev, la studiourile Dovjenko, ce importanţă mai are, numai românii n-au vrut să fie alături de aliații lor şi l-au aplaudat în prostie pe Ceauşescu, le-a ieşit apoi pe nas, nu întotdeauna este recomandabil să te arăţi CEL MAI DEŞTEPT, cu şmecheria asta i-a prostit pe români şi i-a păcălit pe occidentali, jucând rolul copilului năbădăios şi cu personalitate, atunci a fost o vacanţă frumoasă, el o iubea pe Astrid din Vilnius care nu-i răspundea pe măsura iubirii lui, Astrid ţinea morţiş să se mărite cu Olaf din Oslo şi să plece în Norvegia, chiar dacă nici pe Olaf nu-l iubea cine ştie ce, era o vară fierbinte, apă! apă! apă! și nu voia să plouă cu niciun chip, şi trupurile lor tinere trebuiau să suporte căldurile ce nu se mai terminau, iar minţile lor tot atât de tinere prostiile impuse care continuau deja de prea multă vreme, unii s-au deşteptat mai devreme, altora le-a fost indiferent, doar câțiva l-au aprobat pe Saharov de la început, alții au fost alături de Soljeniţîn tot timpul, dar cei mai mulţi au fost cu adevărat cetăţeni ai Uniunii Sovietice, au mâncat, au băut, au cântat Kalinka şi au aplaudat victoriile sportivilor sovietici la Olimpiadele ce s-au succedat şi atâtea alte campionate mondiale, europene, unionale, cum să nu-ţi umfli pieptul de mândrie când steagul sovietic urcă pe cel mai înalt catarg iar mii de suporteri strigă echipei de hockey favorită: ȘAIBU! ȘAIBU!, gol adică, viaţa nu e chiar atât de simplă, oare ce-o fi fost în sufletul lui Oistrah şi Richter când Rostropovich s-a cărăbănit în America?, dar el în acea vacanţă juca fotbal pe plajă şi o minge şutată aiurea a lovit o fată cam slăbuţă, stătea culcată pe burtă şi citea, și citea, ia te uită, domnule, ce poate să citească o fată pe plajă, ȘKLOVSKI!, să nu ţi se străpezească dinţii de atâta dragoste de învăţătură, şi sânii cam mici pe deasupra şi pufuleţ sub năsuc, altfel zâmbea frumos şi nu s-a supărat, POVEȘTI O PROZE, TOM I, Mockba 1966, tocmai ce citea şi el, măi să fie, dar pe plajă, ea s-a ridicat, a luat mingea şi a dat-o celui care venise după ea cu o oarecare graţie, „Poftim…”, a spus ea; „Iertaţi-ne…”, a spus el, „Se întâmplă…”, a făcut ea pe politicoasa, „N-o să se mai întâmple…”,. a adăugat el foarte politicos, mai roșea încă pe vremea aceea, el o iubea pe Astrid care îi scria lui Olaf, până la urmă s-a măritat şi a plecat la Oslo şi nu i-a mai scris deloc, iar acum a descoperit că fata de pe plajă are ochi limpezi şi foarte expresivi, iar mustăcioara nu-i stă chiar rău, secunda aceea când s-au privit a rămas, el a plecat să joace fotbal în continuare, ea a mai răsfoit ceva şi din Tânianov, iar seara s-au întâlnit la bufet, el a cerut o limonadă, Coca-Cola nu se importa pe vremea aceea, ea a cerut o limonadă, Pepsi-Cola nu se producea pe vremea aceea, „Fac eu cinste!”, s-a repezit să facă el pe galantonul ca un erou din Puşkin, ea a ridicat din umeri ca o eroină din Turgheniev, toată seara a decurs ca un decupaj din Oblomov, el cam tăcea, ea cam tăcea, cu toţii se plictiseau, iar despre ce se întâmpla prin GULAG-uri nimeni nu ştia sau nu voia să vorbească, el a întrebat-o şoptit dacă îi plac poeziile Ahmatovei, el i-a răspuns la ureche că l-a citit şi pe Mandelstam și apoi s-au ținut de mână și au privit luna pe care o iubeau Blok şi Esenin, Pasternak refuzase Premiul Nobel, la Astrid de la Oslo nu se mai gândea nimeni, toată seara au fost împreună la dans, erau tineri şi cine-i vedea spunea „Ce drăguţi sunt, se potrivesc atât de bine…”, într-o zi ea a dispărut, el a căutat-o inutil, parcă intrase în pământ după ce toate cele zece zile au fost împreună, de ce să dispară fără nicio urmă, a rămas el nedumerit, de parcă a rămas vreo urmă din dinţii lui Varlaam Şalamov pierduţi la Vorkuta sau în Peninsula Magadan, de ce să plece fără să lase nicio adresă, s-a tot întrebat el înfrigurat când tot atât de înfrigurat nu-și putea pune alte întrebări, ei doi se iubeau, nimeni nu ştia asta, atunci de ce să-l părăsească fără să-i spună un cuvânt, el nu citise Copiii din Arbat al lui Rîbakov, nici ea Homo Sovieticus al lui Zinoviev, se gândea la ea, încerca să găsească o explicaţie, cât de cât rezonabilă, dar îi era imposibil, unde se putea ascunde o fată frumoasă căreia îi plăcea literatura?, şi el hoinărea prin parcuri, poate îi va ieşi în cale într-o bună zi, ştia doar că-i place să se plimbe, se ducea prin expoziţii, la concerte, a căutat-o prin mai multe oraşe, a dat anunţuri prin diferite reviste, nimeni nu ştia nimic, la facultatea din Moscova n-o cunoştea nimeni, mă voi adresa autorităţilor, a hotărât el furios şi pus pe fapte mari ca un komsomolist din Tânăra gardă, şi s-a dus unde trebuie, a completat un formular, a făcut o cerere, a dat chiar și mai multe note informative, n-avea nimic de ascuns Puterii Sovietice, el voia doar s-o găsească, „O să vă comunicăm rezultatul cercetărilor”, i s-a promis, „poate o să mai avem nevoie de dumneavoastră”, au încercat ei marea cu piciorul, „Oricând, vă stau la dispoziţie”, a crezut că nu face niciun rău când s-a dus pe la Lubianka, şi s-a lăsat şantajat, dar un răspuns clar la scrisoare nu a primit niciodată, se pare că o astfel de fată nici nu există, „Ba da! O cunosc foarte bine, e iubita mea!”, insista el cu încăpăţânarea lui Maiakovski, nu putea pricepe cum vine asta, să nu existe dacă ea există, și s-a tot dus de câte ori a fost chemat să fie întrebat ba una, ba alta, ştiau tovarăşii că el e un băiat care citeşte mult, până la urmă a fost sfătuit să nu mai insiste și să-si vadă de treabă dacă nu vrea să păţească ceva, ce, nu sunt atâtea fete pe lumea asta?, „Nu se poate să n-o găsiţi…”, se ruga el de ei, o cunoaşte doar atâta lume, are părinţi, rude, prieteni, colegi, e doar studentă la o facultate din Moscova, cei solicitaţi să o găsească ridicau neputincioşi din umeri, „Nu se poate face nimic mai mult, tovarăşe! Degeaba insişti!”, îi venea să moară de ciudă și furie, cui să spună necazul lui? cine să-l înţeleagă?, tovarăşul Brejnev se pare că era prea ocupat cu războiul din Afganistan ca să-i răspundă lui, cum să nu existe dacă el a ţinut-o în braţe, a sărutat-o, mai mult nu poate spune chiar dacă l-ar bate cu biciul şi l-ar trimite să lucreze pe şantierul magistralei Baikal-Amur, prescurtat BAM., „Cum să nu existe, insista el cu ambiţia lui Pasternak de a nu se lăsa călcat în picioare, nu se poate, ştiţi, eu, încerca să-i convingă cu logica artistică a lui Nabokov, am cunoscut-o bine, e iubita mea”, „Nu ne interesează, tovarăşe”, i se răspundea sec ca atunci când Ratuşinskaia voia să părăsească teritoriul Uniunii Sovietice, cum să renunţe, de viaţa lui ce se va alege? oare chiar n-o să rămână decât praful şi pulberea din iubirea lor, sau ce a fost între ei și nu mai este şi apoi el nu s-a mai dus la Lubianka atunci când a fost solicitat, n-a mai răspuns la nicio chemare şi nu i-a fost frică de ameninţări, ba mai mult, chestia asta l-a îndârjit, poate abia acum şi-a dat seama că NIMIC pe lumea asta nu merită atâta ca să te murdăreşti şi apoi să ai insomnii, să bei și să nu mai poţi privi prietenii drept în ochi şi nici statuia lui Dzerjinski, Felix Edmundovici, nu i s-a mai părut expresivă când el, deja ajuns lector universitar, le explica studenţilor că Armata de cavalerie este o carte extraordinară, iar povestirile lui Babel nişte mici bijuterii, de Harms nu a prea citit, doar texte disparate prin reviste puţin cunoscute, deja de câţiva ani a început să se vorbească despre el şi cei din grupul de avangardă OBERIU, animat în anii ʼ20 de Daniil Harms şi Alexandr Vvdenski, Cehov l-a cunoscut pe tatăl lui Harms când a vizitat  deținuții de pe insula Sahalin, ce a scris Harms este cu totul altceva decât ce-au făcut cei din grupul OPAIAZ – adică, să spunem aici, dacă aceste hârtii vor ajunge unde nu trebuie, să nu se creadă că este o mişcare contrarevoluţionară îndreptată împotriva ordinii de stat, Obscestvo po izuceniu poeticeskovo iazîka – „Asociaţia pentru studierea limbajului poetic”,din care au făcut parte personalităţi precum Tânianov, Şklovski, Brik, Maiakovski, Eihenbaum, Polivanov, deja a început să le vorbească studenţilor despre rolul activităţii lor, tot ce a urmat după revoluţie a fost inimaginabil şi incredibil, nu doar din punct de vedere istoric şi politic, dar şi literar, tinerii trebuie să ştie tot ce s-a întâmplat, Daniil Harms, prieten cu Malevici, moare în puşcărie la 2 februarie 1942, la numai 36 de ani, studierea în amănunt doar a scriitorilor de la PROLETKULT, fără a analiza tot ce s-a întâmplat şi cu cei din jur, nu poate da o imagine corectă asupra literaturii ruse, a avut mereu certuri cu şeful de catedră, acum „siberienii” sunt în mare vogă, obţin tiraje mari, şi Astafiev și Rasputin, dar nu pot fi neglijaţi nici cei plecaţi sau care nu publică, de ce nu şi Limonov, Nabokov, de ce nu Brodski?, anul trecut Eu sunt Edicika a făcut să curgă multă cerneală după ce a apărut în America, într-o zi s-a prezentat la aceleaşi autorităţi plictisite de insistenţele lui o fată înăltuţă cu ochi albaştri, sâni mici şi puf sub nas, prezintă semnalmentele oferite de tipul ăla care vă tot bate la cap ştiţi dumneavoastră toar’şe locotenent-major, căuta un bărbat așa şi pe dincolo, ea dădea semne de nervozitate, foarte irascibilă, parcă nu avea răbdare, a completat un formular, a făcut o cerere, a dat chiar mai multe note informative, fuma ţigară de la ţigară și umbla mereu prin poşetă, a făcut tot ce i s-a cerut, şi semnalmentele astea corespund toar’şe locotenent-major; ea căuta băiatul care o căuta pe ea, aşa s-a dedus din informaţiile obţinute şi din alte surse, i s-a promis „O să vă comunicăm rezultatul cercetărilor în scris”, ea nu înţelegea de ce e purtată atâta pe drumuri şi Platanov scria nişte cărţi extraordinare, iar Grossman publica în străinătate, Zamiatin prea puţin cunoscut, doar în cercuri de prieteni şi specialişti, ea a primit un răspuns lapidar, „Nu există un tovarăş cu un astfel de nume”,”Cum să nu existe?” , a început să strige furioasă, dacă ea l-a ţinut în braţe, l-a mângâiat, l-a sărutat şi au fost doar atâtea zile împreună într-o vacanță de vară petrecută la mare, „Mă voi adresa autorităţilor!”, a ameninţat ea, a făcut chiar şi un copil cu el! acum deja e băieţel mare, merge la şcoală, învaţă bine și recită atât de frumos din Puşkin, încât bunicii nu mai pot de fericire, îi îndeplinesc toate capriciile, o să-i dea să citească Vanka lui Cehov, e curioasă să urmărească reacţia şi să-i ştie părerea, copiii au uneori o judecată foarte limpede, şi Daniil Harms a scris pentru copii nişte texte, sigur, se poate considera metaliteratură tot ce a scris Harms, dar e plin de prospeţime, îi obligă pe tineri să gândească şi să viseze, studenţilor le place când le vorbeşte aşa, şi totuşi trebuie să se consoleze cu gândul că ei doi n-au existat din moment ce nu i-a văzut nimeni, un iubit şi o iubită, amăgiţi de tinereţea lor şi literatura rusă, dar toate astea s-au petrecut cândva demult, iar astăzi nimeni nu-şi mai aduce aminte de nimic, dacă ei au existat cu adevărat, în general se acceptă ideea că ei n-au existat, tot repetându-se o minciună ea trece drept adevăr, din moment ce ei trăiesc împreună de peste douăzeci de ani la Vilnius unde au fost repartizaţi absolut la întâmplare, Astrid mai vine uneori să-şi vadă părinţii, a şi uitat de el, şi el a uitat de Astrid, Olaf s-a dovedit un soț bun, ei se ceartă mereu şi se acuză reciproc de fel de fel de lucruri înspăimântătoare, mai ales după căderea lui Gorbaciov și reacordarea cetăţeniei ruse lui Soljeniţîn, fac un scandal nemaipomenit, beau uneori prea mult, şoptesc vecinii, noroc de copil că e bine educat şi e fruntaş la învăţătură, încearcă să-i convingă pe vecini că părinţii lui nu sunt oameni răi, doar că iubesc prea mult literatura rusă, vecinii nu se lasă uşor convinşi de explicaţiile puştanului, prea face pe nebunul cu ei, dacă a citit deja Gogol şi Tolstoi tot un puţoi este, viaţa s-a scumpit îngrozitor, ziua de mâine nu poate aduce nimic bun, degeaba trimit americanii ajutoare dacă oamenii nu muncesc şi prea puțini sunt interesaţi cu adevărat de literatura rusă, acum e publicat şi Bahtin şi Propp şi Jakobson, de altfel toată şcoala de la Praga este reintrodusă în circuitul academic, ruşii o să-şi retragă trupele şi de la Tallin şi de la Riga, dar treaba merge prea încet, nici nu poţi să-i dai afară cu forța, americanii îi susţin şi pe faţă şi pe ascuns, cu toate că nu-i interesează literatura lor, vă închipuiţi un general precum Norman Schwarzkopf citind Doamna cu căţelul sau Suflete moarte, să fim serioşi, oamenii vor să ştie întregul adevăr, cine a fost trădător sau turnător şi cine a bătut oameni nevinovaţi, victime într-un fel au fost cu toţii, nu toţi au suferit, acum vor casele înapoi, dar cine să le dea trecutul, surprizele se pot ţine lanţ, murdăria, orice ar fi, trebuie oprită într-o bună zi, chiar dacă se va tăia în carne vie, „Nu trebuia să faci ce-ai făcut!”, strigă ea furioasă trântind o carte, „Nici tu nu trebuia să accepţi orice”, îi reproşează el tot atât de furios dărâmând un şir de cărţi puse pe colțul biroului, ediţia critică din Dostoicvski are treizeci şi trei de volume, conţine corespondenţa, Dumnezeule, nu ieşi din casă cu săptămânile citind-o, „Te-am iubit!”, urlă ea şi începe să plângă, „Şi eu te iubesc!”, urlă el în timp ce încearcă s-o liniştească, e adevărat, se mai întrec cu gluma uneori când se ceartă, băuturile originale s-au scumpit, într-o zi vor uita toate astea, nimeni nu ştie cum va evolua literatura rusă, vecinii au chemat de mai multe ori și poliția, administraţia nu poate face nimic, poate doar o admonestare verbală, din moment ce Dikran și Gaiané sunt soţ şi soţie cu acte în regulă, cei din Consiliul Profesoral îi consideră nişte cadre didactice de nădejde, iar studenţii pur şi simplu îi adoră.

Din volumul Trotineta lui Edi – Bedros Horasangian, editura Meteor Press (2020)

  •  
  •