Bedros Horasangian

LITERATURĂ | Bedros Horasangian : De ce dorm caii în picioare și cămilele culcat ?

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Se întunecă. Deja iarna zilele sunt mai scurte. Pe străzi nu mai este prea multă agitație.

Nici mașini.

În camera de la poarta școlii e bine și cald. Chiar prea cald. Când e prea cald, nu e aer.

Și nu e bine, dacă nu e aer.

Ferestrele sunt murdare.

Afară frig.

Un catastif gros și cu marginile roase în colțul mesei. In timpul serviciului meu nu s-a întâmplat nimic deosebit. Așa tot scriu paznicii după ce ies din tură. Paznic. Oh, nu, acum se spune security officer, să mori de râs, nu alta. Se scarpină în cap. Ce să se întâmple, Doamne ferește, copiii cu ale lor și atât. Cu toate că dacă e să se ițească o dandana, ehee , se poate isca. Din te miri ce. De la o țigară, un robinet lăsat deschis, ceva uitat în priză, o conductă care a înghețat, apar belele când nu te aștepți.

Uff. Dacă e să ai vreun necaz, ai.

Copiii. Școala fără copii e ca balta fără pește. Lui îi place să pescuiască. E bine acolo, pe malul apei, lângă stufăriș sau vreo salcie rătăcită, fumezi, dai cu undița, nu te bate nimeni la cap. Ce hărmălaie pot să facă și tinerii de astăzi. Uff, ai mereu probleme cu ei. Mai ales cu ăștia mai mari, Dumnezeu știe ce le poate trece prin cap. Au în căpățâna lor doar distracție, muzică, etnobotanice, sex și țoale.

Se aude vocea Mariei.

– Ai zice că în afară de șampoane și geluri nu-i mai interesează nimic, ă, zi că nu-i așa? L-ai văzut la televizor și pe ăla cu ochelari și tuns scurt, pe ce dădea banii noștri…? Acela cu vaca Kobe, pe la noi nu sunt vaci din astea…Și ne-a mai tăiat și din salariu…Interesul național, auzi la el!

Puah!?

Răspunde el, Gheorghe, lumea îi zice Gigi, nea Gigi. A fost electrician. Și lăcătuș-mecanic, și fierar-betonist. Și sudor. Și încărcător-distribuitor. Dar ce n-a fost el la viața lui.

Aia care a fost.

Acum e paznic.

-Am văzut, cum să nu văd, eu ce să fac acasă, mă uit la televizor…Niște puțoi Iși dau și ei aere…Așa e tineretul de azi…Ehee, pe vremea noastră nu se pomenea așa ceva…Și ce frumos defilam cu toții de 1 Mai și 23 August…Aliniați, cu steaguri…Mâncam și mici și beam și bere…Se bucura lumea, ce mai încolo încoace, acum nu se mai bucură nimeni de nimic…

Apoi tace. Liniște. Nea Gigi face un gest a lehamite. Nimeni nu mai zice nimic

– S-a înrăit lumea, soro…, răspunde o voce de lângă fereastră. Nu i se vede chipul, dar îți dai seama că e fumătoare înrăită.

Vocea.

E Maria.

Bombăne mereu. Nu e așa bătrână, dar îi place să fie luată de bătrână. S-a înrăit, e singură, bărbatul i-a murit, copiii au plecat, pensia e mică, dinții stricați, dar n-are bani să-și pună placă. Stă într-o cameră la subsolul unui bloc cu bulină roșie pe el. Că dacă vine cutremurul se dărâmă primul. Ei și. Sfârșitul lumii, o prostie, frică de Dumnezeu nu mai are nimeni. Ei și, ce dacă se dărâmă? La țară ar mai avea niște pământ, de la mama, dar l-a luat frati-su.

A aranjat cu ăia de la primărie. Are acte.

Ea a rămas cu buza umflată.

Cine a pus-o să plece la oraș?

Și-a zis că scapă de dus vaca la păscut și de dat cu sapa. Nu-i plăcea la câmp. Să strângă știuleți de porumb sau să plimbe o vacă cu bățul în mână. Nici să facă treabă în casă pe lângă maică-sa. S-a măritat de tînără. Au venit altele pe capul ei.

Între timp a trecut și viața.

Fumează.

Acum nu e voie să fumezi în școală. Înainte era altfel.

Acum e altfel, nimic nu mai e la fel.

Copiii?

Mai bea un ceai cu Nea Gigi când e de serviciu.

Vorbesc, na, ce să facă.

Păi ce să aibă în plus, părinții nu sunt la fel?  De profesori nu poți spune nimic. De învățământ trăncânește toată lumea, dar nimeni nu face nimic. O să vină și vacanța. Frigul, zăpada, gerul dă bătăi de cap în plus. Anul acesta n-a prea mai plouat. E pământul uscat. Dacă se sparge vreo țeavă?  Când vine vacanța, parcă e mai bine. E mai puțină bătaie de cap. Măcar liniște și tot e ceva. Nu mai auzi toate prostiile scoase de puțoii ăștia. Și măscări la fiecare pas.

Puah.

A îmbătrânit degeaba.

Nu pricepe și pace de ce lumea e așa cum este.

Dar de ce ar trebui să priceapă ceva?

Și-a făcut ceaiul și soarbe alene.

Fumează.

– Și dacă e să ieși la pensie ce-o să fie? Te duci înapoi la țară? De ce nu vrei? se aude el întrebat pe neașteptate de Tanti Maria.

– Ei, alta acum, o să, ies și gata! Ce să fac eu la țară? Pământ n-am, casă nu, ce să fac eu la țară? Să ascut coasa ca să ce? Să deschid un magazin, să vând bere și napolitane, ce să fac? Ce să faci când nu te trage ața să faci nimic?

Se scarpină în cap nea Gigi.

I-a cam crescut mustața, ar trebui s-o tundă. La frizer merge mai rar acum.

S-a scumpit.

S-au scumpit toate, fir-ar al dracului. Tot drăcuie mereu.

Nu e frumos, îl dojenește Tanti Maria. Așa îi spune el, Tanti Maria. Nu-i spune pe nume. E mai mică decât el, a lucrat și ea în școală.

Au îmbătrânit amândoi.

Nea Gigi.

Tanti Maria.

Se cunosc de ani buni.

– Altă problemă am eu acum.

Se foiește pe scaun

Fumează și el. Ce să facă, e cald, e bine, Maria nu-l enervează.

Toată lumea îl enervează.

Maria nu.

De ce?

Nu știe. Dar s-a gândit la asta.

Nu e nimeni în școală.

-M-am tot întrebat când am aflat cum dorm cămilele. Tu ai auzit de chestia asta? Auzi, domnule, să doarmă culcat cămilele…De cai știam, doar am copilărit la țară. Am văzut la viața mea și vite și oi și căini și găini, de pisici ce să mai spun, și acum mă apucă groaza când e să merg pe la mătușa mea. A bătrână are o grămadă de pisici. Viața ei. Ține la urăciunile alea mai tare ca la oameni. Nu vrea să vadă pe nimeni. Pisicile și televizorul îi ajung. Ca să vezi. Te și întrebi cum de mai poate trăi cu atâtea în preajmă. Dar de cămile nu știam nimic până în ziua în care le-am văzut cum dorm. Culcate. Măi să fie, uite ce dobitoace cuminți. Să fie de la soare, de la apă, de la frigul de peste noapte? Că în deșert, acolo la ei, e frig de te ia dracul, iar ziua, ce să zic, ziua nu-i de trăit nici atât. Și uite. Domnule, că trăiesc? Dar spune și mie, acum că suntem la o cană de ceai, de ce oare dorm cămilele culcat și caii în picioare?

Maria privea spre harta României și nu zicea nimic. Ce să răspundă? Poate se gândea la cămile, la pământul de la țară, la ce?

A strâns câteva firimituri din fața ei și le-a aruncat la coșul de lângă birou.

A luat și ea un covrig.

Maria aduce mereu covrigi. Toată lumea mănâncă acum covrigi. Mai ronțăie și ea.

Mai ronțăie și Nea Gigi.

Trece timpul.
A pus întrebarea și și-a aprins o țigară, ca și cum ar fi scăpat de-o grijă. Cel căruia i s-a adresat fuma deja și se uita pe clanța ușii de la intrare. Era limpede că nu era ceva în ordine cu clanța, era doar de meserie, lăcătuș-mecanic. Repara orice.

Se pricepea la multe.

– Oare de ce dorm cămilele culcat, tanti Maria, zi și matale că ai văzut multe la viața asta?

Tocmai atunci a sunat telefonul.