Bedros Horasangian

LECTURI | BEDROS HORASANGIAN : Despre armeni și trecutul lor fabulos

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

E iar vară și e deja foarte cald. Lumea întreagă, cu mic cu mare, cu cățel și purcel, cum se spunea cândva, după un an de pandemie și restricții visează la concedii și vacanțe exotice. Cel puțin cam așa e pe aici, în România. În Armenia, poate e altfel, nu știm bine. Informațiile sunt puține și variază în funcție de emițător. Una zice Armenpress, alta spune amicul care mereu bombăne, nu e bine, orice ar fi, nu e bine și pace, fără să ofere și soluții pentru a mișca lucrurile din loc. Dzerațank – am îmbătrânit și lucrurile tot acolo sunt unde le știam de la bunicii noștri. Bref, după noua rundă de alegeri și vizita lui Pashinian la Moscova – unde a schimbat bezele și salamalecuri cu Președintele Vladimir Putin. Ceea ce trebuia să se întâmple mai de mult, pentru că securitatea și independența Armeniei – câtă mai e și a rămas – depinde în primul rând de Kremlin și mai deloc  de liderii de la Casa Albă din Washington și funcționărimea care plimbă hârtii de la Bruxelles.  Oricât am scris despre moartea Anei Politkovskaia și implicarea președintelui rus în acest odios asasinat politic – oamenii lui Kadârov au fost niște simple unelte – „dacă voi fi omorâtă căutați aici”, și arăta către Kremlin, vajnica jurnalistă a clamat mereu și mereu un adevăr care a fost ignorat, dacă nu negociat de fiecare dată. Armenia depinde la modul direct de armata rusă care doar ea poate să-i asigure o minimă protecție. Nu Pașinian a pierdut războiul din Karabagh – agresiunea turco-azeră era previzibilă de ani buni, era doar o chestiune de timp pentru a începe războiul – ci o întreagă clasă politică. Care nu a știut – sau nu a fost capabilă – să gestioneze diplomatic și politic, câștigarea războiului din 1993. De o mie de ani împuținata mereu Armenie și micul Arțakh nu aveau cum să facă față și singure în fața molohului islamic care s-a tot prăvălit peste Europa. Căci pe lângă forța militară a turcilor, finanțele uriașe ale azerilor, militanții islamici din Siria, Cecenia  și Libia, putem adăuga și ura constantă a Pakistanului – putere nucleară – față de armeni și Armenia. Cu care, în principiu, și prin istorie nu au avut nimic de împărțit. Greu de găsit soluții eficiente, dar  nu imposibil. Armenii au contat prea mult pe ruși. Dar nici nu aveau soluții/alternative. Tot cu Putin și Kremlinul trebuiau găsite soluții. Erorile geostrategice de la Erevan sau suprapus peste uriașele interese economico- financiare ale noilor trasee din Drumul Mătăsii. Care reface un vechi drum comercial și financiar într-un complex păienjeniș de afaceri de mii de miliarde de dolari. Din China și țările Asiei Centrale până în Turcia și Balcanii de Vest. Centru de greutate al lumii viitoare se mută în arealul Asia-Pacific. Ocolind Armenia, ne găsim iar într-o riscantă situație de izolare pe care, noi armenii și Armenia în jurul căreia gravităm ca popor, suntem obligați s-o evităm. Printr-un eficient Realpolitik, fără istericale patriotarde și avânturi lirice la vreun chef cu multă votcă, ci cu prudență, înțelepciune și interesele națiunii mereu în fața noastră. Nu-i putem evita pe ruși, că ne place sau nu, că Putin ar putea fi acuzat – și a fost, desigur – de rele practici antidemocratice. De crime, nu mai vorbim. Cui îi mai pasă de soarta Annei Politkovskaia,  asasinarea lui Litvinenko sau a lui Boris Nemțov, când liderii de la Casa Albă și Bruxelles au alte agende politice? Armenii sunt legați de ruși ca marca de scrisoare. De armeni nepăsând nimănui, interesul ține fesul și basta! Așa că orice încercare To Put Armenia on the Map și să se găsească soluții pragmatice pentru viitorul ei imediat, sunt binevenite. Armenii, la rândul lor, bombăne și cârtesc, parcă nimic nu e bine și orice s-ar face nu e suficient. Variante. Unitate, solidaritate, răbdare – hamperutiun ( am învățat armenește de unul singur, pe un abecedar din anii 60 și încep să uit și parte din tot ce știam tot de unul singur în deceniile care s-au tot adunat. Și alte multe încă. Nu mai lungim aceste divagații parazite, despre lecturi va fi vorba. Cine să mai stea să citească și să-și umple ore/zile cu lecturile care și așa au fost mai la îndemână pe vremea când ni se impunea de către autorități să stăm acasă. Nu știm dacă volumul de lectură și cheful pentru a citi a crescut în ultimul an și jumătate. Dominat de pandemie  – și pentru armeni, cel puțin – de războiul din Karabagh, cu consecințe dezastroase ce vor marca istoria noastră pe durata scurtă a istoriei cel puțin.

 Ne-am lungit peste poate ca să ajungem unde voiam. O carte vag stranie, mixaj de impresii de călătorie, jurnal intim și investigații erudite de bibliotecă, nu mai puțin complexă în toate armăturile ei multidisciplinare, dincolo de performanța literară – de la confesiunea imediată la erudite analize de arheologie lingvistică și istorie comparată – are un  titlu care nu ne spune mare lucru. Numele autorului, nici atât. Mai ales că nu se termină în – ian, ceea ce ar putea aduce o doză de neințeres/dezinteres pentru cititorii noștri mereu la pândă de a descoperi ce sucește și ce învârtește un conațional. „Pământul de mijloc” ( Editura Napoca Star, 2021, cu o călduroasă prefață ce aparține unui prieten – iată deja un lucru rar azi, când ne potopesc doar multe-multe cunoștințe, Brad Florescu) este semnat de Dragoș Bârlea. De care nu mai auzisem/citisem nimic până ce Mihai Stepan Cazazian – veșnic de veghe în redacția Ararat – nu mi-ar fi atras atenția asupra unei  cărți primite în redacție. Care carte, de ce să nu recunosc, m-a lăsat cu gura căscată. (Nu ar fi  decât un spectacol dezagreabil – ținând cont de starea danturii personale – și poate de aceea, abia acum la senectute, încep să respect indicația bunicii mele Mariam, Peranăt kotz bae! Știa ea ce știa, că sub toate aspectele e bine să vorbești/să deschizi gura cât mai puțin. Gest aducător de belele, de bucluc, așa, mai pe înțelesul nostru decât un banal necaz. De citit și din lecturi însă mereu avem ceva de câștigat.

Dragoș Bîrlea se dovedește nu doar un neobosit drumeț-turist amator. Este un globettroter de talia lui Phileas Fogg – eroul lui Jules Verne din Ocolul pământului în 80 de zile – un călător impenitent, dar și un scotocitor prin limbile vechi. Istoria și geografia sunt mereu la purtător. Plecând de la etimologii și  chichițe lingvistice care i-ar fi interesat în grad înalt pe alde Siruni, Nicolae Iorga sau regretatul Suren Kolangian se ajung la multe și extrem de interesante conexiuni. Și erudite divagații, cu toponime în care geografia, istoria, teologia, arhitectura și etnografia se intersectează acolo unde nici nu ne trece prin cap. Din Maramureș fiind de obârșie Dragoș Bîrlea vrea să afle cât mai multe despre el însuși și neamul românesc din care face parte. Și limba română pe care o utilizează din fragedă pruncie. Și după ce străbate toată Asia, de la St. Petersburg la Vladivostok și de la Baltica la Pacific – refăcând cumva drumul lui Soljenițîn din SUA în propria patrie în sens invers – cu faimosul transsiberian ( șase săptămâni de drumeție din care se naște o carte, Jurnalul omului rucsac. Transsiberianul – Editura Napoca Star, 2018) Bîrlea dă o fugă prin Turcia de azi. Nu este jurnalul unei călătorii de 13 zile, ci „rezultatul câtorva decenii de căutări și acumulări”, după propria mărturisire. Un voiaj prin Turcia, de la vest la est, prin acel Pământ de Mijloc, în care geniul neamurilor care i-au precedat pe turci, este bine pitit printre pietrele și vestigiile de tot felul pe care autoritățile de la Ankara – anulare culturală, în formularea soft diplomatică a autorului, „le aplică nestânjenit rămășițelor materiale și imateriale ale acestei lumi irepetabile.” Totul e de citit și pritocit. Pe scurt, traseul urmat. Se pleacă  din România cu avionul până la Istanbul. Apoi încep tribulațiile cu dolmăș – un fel de taxi colectiv, cu autobuze și autocare de tot felul. Intercalate de pasaje, mai lungi sau mai scurte de mers pe jos. Ismit, cu un ocol la Iznik – de unde este faimoasa ceramică, apoi glonț la Ankara, ocol la Bogazkale – veche vatră urartiană, Kaiseri, Goreme – în inima Anatoliei, Cappadociei cu vestigiile ei și leagăn pentru multe momente semnificative ale creștinătății, se ajunge apoi la Adiaman( Samosata) Șanliurfa ( Ruha Ur-ul) Chaledeei, Marddin ( Izala) și mult așteptatul moment cu popasul pe insula Aghtamar de pe lacul Van.

Tushpa-ul de odinioară, fiecare colț de piatră are o lungă istorie în spate. Kurzii și turcii de azi, prezențe simpatice și pitorești dau culoare locală unui prezent care ascund griul și negrul istoriei trecute. Note directe, precise, cu multe trimiteri cultural-istorice, care nu au cum să nu emoționeze pe armenii și grecii care au populat cândva acele ținuturi. Erciș ( Arjesh – Siruni ar fi fost încântat de comentariile și asocierile lui Dragoș Bârlea, care se învârte fără complexe într-un domeniu în care putem spune că suntem…nu mai zicem cum, că ar fi political incorect!, dar așa e expresia în limba română). Se ajunge și la Ani – tristețe mare printre ruinele răsfirate peste tot, și la Kars – Țara laptelui și a mierii, cum o numește Bîrlea și a scris și Orhan Pamuk o carte despre el. Se trece și prin  Ardahan – alături de Kars, armenii le-au pierdut pentru că britanici și sovieticii apoi  Stalin însuși, în două momente distincte ale istoriei, nu le-au ținut partea și le-au cedat prea ușor. Tot timpul și la fiecare pas sunt referințe legate de armeni. De istoria lor, de limba lor, de moștenirea lor în pietre și ruine. Că suntem sau nu  de acord cu diverse afirmații contează mai puțin. Tot ce ne oferă Bîrlea merită a fi reținut. Și polemizat pe alocuri. De exemplu.”Creștinismul a fost o religie a orașului, a elitelor, nu a satului și țăranilor. Creștinii erau dintre cei bogați și trăiau la oraș, iar ceilalți erau săraci, trăiau în munți și venerau soarele  numai. Peste asta, după câteva sute de ani, a venit Islamul. Și ca în India, castele de jos s-au convertit imediat pentru emancipare socială și economică, pentru ieșirea din robie. Și astfel armenii, politeiști devin musulmani și kurzi și dușmani de moarte ai armenilor că practic ei i-au omorât și gonit și le-au luat orașele și satele la ultimul genocid. Fantazez eu pe semințe de adevăr. Vă plictisâi?,” zice autorul, în limbajul dulce al Maramureșului și  până să începem să-l contrazicem vehement pe alocuri. Căci armenii nu au fost ca indienii și convertirile la islam au fost individuale și au apărut târziu pe scara istoriei scrise cu sânge altfel. Înainte și după 1915. Drumul lui Bârlea se încheie la Batumi, în Georgia, după ce trece și prin Hopa, unde sălășluiesc acei armeni trecuți la islam, dar care nu și-au pierdut identitatea. Povești lungi și dureroase, adevăruri rar scoase la vedere. Și care, de ce nu, interesează mai puțin această lume globalizată în care ne învârtim.

O carte care ar merita să-și găsească cititori nu doar printre armeni sau vorbitorii de limbă română. O altă sugestie ar mai fi ca o lansare de carte, la Cluj sau la București să fie un bun prilej de dezbatere în jurul numeroaselor idei și speculații istorico-lingvistice pe care autorul le pune pe tapet. Și nu în ultimul rând o invitație de a vizita Armenia – măcar pe fugă, câteva zile – din partea UAR sau a instituțiilor oficiale de la Erevan ar putea  duce la geneza unui nou studiu, cu inedite puncte de vedere, despre armeni și Armenia. Chiar dacă ei le știu pe toate și mai repede strâmbă din nas la orice. Chiar acolo unde noi ne entuziasmăm cu repeziciune.

Bedros HORASANGIAN

  •  
  •