Laudatio pentru premiul oferit „Cărţii şoaptelor“ de către revista „Viaţa Românească“

Laudatio la premiul pentru proză „Mihail Sadoveanu“ a fost prezentat de către criticul Dan Cristea, redactor-şef al revistei „Luceafărul“. Cîteva cuvinte de prezentare au mai rostit Nicolae Prelipceanu şi Marian Draghici, redactorul-şef şi redactorul-şef adjunct ai „Vieţii Româneşti“.

Ceea ce găsesc extraordinar în Cartea şoaptelor, dincolo de faptul că ne oferă o originală şi teribilă mărturie despre suferinţele şi pribegiile unuia dintre cele mai vechi popoare ale lumii, este imposibilitatea de a prinde şi de a fixa precis această scriere în felul în care s-ar prinde cu acul o insectă în insectar. Opera lui Vosganian depăşeşte definiţiile şi încorsetările prea exacte, trece de limitele lor, le amestecă şi le întretaie.

Este roman, dar şi memorialistică, este poveste, dar şi o sagă alcătuită din mai multe poveşti, este şi istorie, dar şi ficţiune imaginară, este reconstrucţie, dar şi poezie, este o cronică de familie, dar şi o frescă tragică îmbrăţişînd colectivitatea anonimă şi un destin comun, al exilului şi al pribegiei. Această nefixare productivă de sens, această fluiditate a încadrărilor categoriale se oglindeşte şi în încercările multiple ale autorului de a-şi defini scrierea şi în a căror subsumare cred că se află şi o bună parte din poezia iradiantă a textului.

Dau cîteva exemple, dintre multele pe care le ofera paginile operei: „Cartea şoaptelor este o realitate în trepte, care se multiplică pe sine, precum două oglinzi puse una în faţa celeilalte“; „Cartea şoaptelor nu este o carte de istorie, ci mai degrabă o culegere de psalmi, căci vorbeşte îndeobşte despre cei învinşi“; „Poate că în loc de Cartea şoaptelor, această poveste s-ar putea numi Cartea lecuirii“ căci „ea povesteşte despre oameni trecuţi printr-o suferinţă de neînchipuit, de care fiecare a căutat să se vindece în felul său“; „Car­tea şoaptelor este o carte a stărilor de conştiinţă“. Cartea şoaptelor este o poveste, dar nu o poveste personală, ci o poveste a vorbitului în şoaptă. Se mai pot da exemple încă, dar rămîne să subliniem un lucru. Definirea cea mai încercată, cea mai des întîlnită se face prin intermediul termenului de poveste. Iar aici Varujan Vosganian vine cu instinctul de excepţie al creatorului. Povestea lui e o poveste deschisă, care se multiplică parcă de la sine, şi unde o istorie nu o anulează pe cealaltă, ci se adaugă la aceasta.

Barthes observa undeva că vorbirea este ireversibilă şi că acest fapt constituie fatalitatea ei. Ceea ce este spus nu poate fi desfăcut, anulat, ci doar corectat în sensul continuării. Vor­birea este un soi de foşnet, foşnetul limbajului. Or acest foşnet al limbajului, sau în termenii cărţii lui Vosganian, acest limbaj-şoaptă,  care înseamnă limbaj pe jumătate rostit, ambi­guitate a vorbirii, dar şi a auzuluui, limbaj de-abia articular sau articulat din rostire şi tăcere, din supunere şi nesupunere, din realitate şi sugestie, constituie tocmai ceea ce se străduieşte să surprindă creatorul şi să-i dea concreteţe şi formă deplină. O asemenea transformare a foşnetului limbajului narativ, al legendelor, poveştilor, evenimentelor şi întîmplărilor, într-o voce puternică şi inconfundabilă reprezintă una din performanţele de căpetenie ale lui Varujan Vosganian din mult laudată (şi pe bună dreptate) Carte a soaptelor.

by Redactor