La revedere, Artò Keukeyan!

A plecat și el, Artò. Așa l-am numit cu toții. Numele său adevărat era Arut’iwn, care, precum se știe, înseamnă Înviere. Artò a murit vinerea trecută. În ultima perioadă a fost a obligat, în ciuda vârstei sale avansate, să se supună la mai multe tratamente, însă, așa cum arăta, părea că totul mergea spre bine.

A fost unul dintre primii armeni pe care i-am cunoscut, după dr. Suren Gregorio Zovighian. Poate a fost chiar el cel care mi l-a prezentat. Mă distram, pronunțând cu el câteva fraze în limba armeană. Prin urmare, am participat la întâlnirile pe care le organiza împreună cu colegii săi din Padova și Veneția.

L-am cunoscut pe Artò înainte să se căsătorească cu Patrizia Zecchin. Am văzut în el un om la fel de sensibil ca mine pentru cauza armeană. A venit la Italia foarte devreme, când era încă adolescent, la vârsta de 16 ani, și a frecventat Colegiul Armean „Moorat Raphael ai Carmini” din Veneția. S-a născut în Egipt, în orașul Alexandria, la 17 februarie 1952.

Îl întâlneam frecvent la Liturghia Părinților armeni pe Insula San Lazzaro din Veneția (Sfânta Liturghie în ritul armean se celebra foarte sporadic în Padova), unde mă deplasam și cu logodnica mea Francesca, care mai târziu urma să-mi devină soție, sau la biserica Santa Croce din Veneția, nu departe de San Marco.

Patrizia și Arto s-au căsătorit în 1979 la San Lazzaro, Francesca și cu mine în aceeași biserică la 22 noiembrie anul următor.

Cu toate acestea întâlnirile noastre nu puteau fi foarte dese: prietenul meu a devenit medic cardiolog, exercitând ca un medic de familie la Cavallino Treporti, nu departe de orașul lui San Marco, iar eu profesor la Monselice, în provincia de Padova.

El a fost unul din piloanele principale ale revistei bilingve „Vocea armeană Haykakan Zayn”, la care am colaborat și eu împreună cu dr. Zovighian, cu traduceri din armeană în italiană.

Este vorba de o revistă foarte variată, utilă nu numai pentru informațiile pe care le conținea, dar și pentru informațiile istorice difuzate, înainte ca cauza armeană și genocidul să fi fost cunoscute în mass-media și în lucrări apărute în librării. Acest lucru s-a întâmplat și datorită unor personalități bine cunoscute, cum ar fi Pietro Kuciukian, Antonia Arslan și părintele Levon Boghos Zekiyan.

În anii ’80 am fost invitat de către dr. Zovighian și de Artò să fac parte din „Comitetul italian pentru apărarea cauzei armene”.

În acest fel am avut ocazia să-l cunosc mai bine. Îmi dădeam seama că a reușit de unul singur și apoi cu alții să se întâlnească cu politicieni de toate orientările, ca să obțină, în 1987, aprobarea Genocidului de către Parlamentul European.

Cu el se putea discuta în mod pașnic. A fost membru al Uniunii Armenilor din Europa, al asociației „Italiarmenia”, precum și a altor asociații, inclusiv de caritate.

Om generos (cine dintre prietenii și cunoștințele lui poate nega angajamentul său pentru ajutorarea sinistraților loviți de cutremurul teribil din Armenia în 1988) care a știut să insufle și copiilor săi  Asad  și Zabel, dragostea de patrie, pentru valorile fundamentale creștine și naționale. Dar cum a reușit să păstreze armeana în familie, din moment ce mama este cea care transmite limba? Foarte simplu, s-a asigurat ca și ea, Patrizia, să învețe frumoasa limbă a fiilor lui Hayk, transmițându-i valorile creștine și a atașamentul pentru ritualul armean.

Generozitatea sa se transmitea și altor persoane pe care le-a întâlnit, mai ales pacienților săi, pe care-i consola cu un cuvânt bun, demonstrând astfel nu doar profesionalismul său, ci și un dar rar, empatia. Foarte des, la San Lazzaro – pe care frecventa pentru că a menținut o relație foarte bună cu părinții, relație care s-a născut încă în momentul în care era un „san” adică elev al Colegiului „Moorat-Raphael” -, l-am văzut și auzit însoțind prin cântec Sfânta Liturghie.

Trebuie să spunem și faptul că, la nivel diletantistic, a fost cântăreț, compunând muzică și cântece despre Armenia, răspândind ceea ce poate fi numit un patriotism sănătos.

A plecat și el, ca mulți alți prieteni, dar cu siguranță nu va fi uitat pentru simpatia, angajamentul și ironia sa subtilă.

Înmormântarea a avut loc la San Lazzaro în data de 11 iulie, la ora 11.00. Protos-ul a fost pr. vardtapet Hamazasp Kechichian, înconjurat la altar de alți părinți, în primul rând de către Pr. prior Serovpe Jamourlian. Părintele Hamazasp a celebrat nu numai slujba funerară plină de reflecții teologice și escatologice, ci și Sfânta Liturghie în ritualul armean. Pe sicriu a fost pus drapelul național armean care l-a însoțit la micul cimitir din San Lazzaro, unde a fost îngropat. Domnul în care a crezut și pe care l-a servit cu un zâmbet sincer și niciodată circumstanțial, să-l odihnească în Ierusalimul ceresc, în acel loc luminos care aparține slujitorilor săi credincioși, așa cum însuși Mântuitorul nostru Isus Hristos a promis.

Memoria lui să-i însoțească pe cei care l-au cunoscut, pe dragostea sa Patrizia și copiii pe care i-a iubit atât de mult.

Sit tibi terra levis! (Să-i fie țărâna ușoară)

Giuseppe Munarini

Corespondent “Ararat” Padova -Italia

by Giuseppe Munarini