La Dumbraveni

Am fost, pentru prima oară la Dumbrăveni – Elisabetopol, cum era cîndva denumit – înainte de 1989. Cu un rucsac în spate, însoţit de un văr de-al meu. În vremea aceea nu prea călca ni­meni, din ar­menime, în acest loc ce fusese locuit cîndva de co­naţionali de-ai noştri. Un oraş ce a avut pros­pe­ritatea lui dacă privim doar impozanta catedrală armeano-catolică din centru, un ade­vă­rat simbol al oraşului. Pe atunci păstor al lo­cului era preotul Francisc Dia­rian care slujea în armeneşte. A fost ucis imediat după 1990. E o poveste lungă şi urîtă. Apoi am venit la Dum­brăveni cu o echipă a TVR ca să filmăm. Pri­marul de atunci visa să reînvie măcar atmosfera acestor locuri. Dar, din păcate, lucrurile nu au evo­luat prea repede. Pînă acum un an cînd, cei cîţiva armeni care mai trăiesc aici, în frunte cu domnul Ion Că­linescu, au reuşit să acceseze fon­duri europene pentru a pune pe picioare un muzeu armenesc. Şi uite aşa am ajuns, pentru a treia oară aici la un moment festiv. Deschiderea Muzeului armean ce va face parte dintr-un proiect mai amplu ce vizează toate mino­ri­tăţile din această zonă. Lume multă aşa cum nu se mai întîmplă să fie decît la sărbătoarea Sfintei Elisa­beta ce are loc anual în luna august. Mulţi invitaţi, oficialităţi, primarul actual al oraşului, oaspeţi veniţi de la Bucureşti sau Oradea.
Deschiderea acestui muzeu este un început. Despre el citiţi în paginile urmă­toare. Nu mă feresc să fac co­men­tarii dar eu cred că trebuie să privim lucrurile corect. Aş spune doar că rolul jucat de dom­nul Călinescu a fost esenţial şi el va trebui, şi în viitor să fie cel de coordonator al ac­tivităţilor. Deja există un plan de acţiuni culturale pînă în toamna acestui an. Iar specialiştii ar trebui să conlucreze, mai atent, cu cei cîţiva armeni ce trăiesc la Dumbrăveni. Pentru că ei, vrem nu vrem, sînt spiritul acestui loc ce vrea să renască. Şi armenii au avut rolul lor incontestabil. La Dumbăveni, unde vă invit să mergeţi.

by Mihai Stepan Cazazian