Karabakh / Drapelul azer flutură peste mănăstirea Dadivank, unde Baku a numit un preot din minoritatea udi

Cu durere în inimi, armenii, fie din Nagorno-Karabakh sau Armenia, fie chiar de mai departe, și-au luat rămas bun, la sfârșitul lunii noiembrie de la mănăstirea Dadivank, una dintre bijuteriile arhitecturii medievale armenești, în întregime restaurată sub egida autorităților teritoriale armene dar care capriciile ultimului război au repus-o sub autoritatea Azerbaidjanului. Armenii au trebuit să  restituie azerilor, alături de cele șase districte care se învecinează cu Karabakh-ul pe care le controlau încă din 1994, și  Kelbadjar (Karvatchar în armeană), de care depinde mănăstirea situată pe partea greșită a acestei granițe pe care războiul a redesenat-o între Nagorno-Karabakh și Azerbaidjan, care controlează acum acest district muntos ce separă cele două entități armene. Drapelul azer flutură peste mănăstirea Dadivank, plasată teoretic sub protecția forțelor ruse de menținere a păcii care s-au desfășurat în regiune în conformitate cu termenii acordului de încetare a focului semnat pe 9 noiembrie de Pashinyan și Aliev.  Dar clanul Aliev la putere de mai bine de 30 de ani în Azerbaidjan, întotdeauna generos, știe să fie tolerant și respectuos față de minoritățile etnice și religioase din țara sa și nu are de primit lecții, în acest domeniu, de la Rusia. Astfel, puterea azeră a numit deja un preot care să oficieze în mănăstire și să-l înlocuiască pe preotul armean care afirmase cu voce tare că va rămâne în biserica sa și care nu și-a ascuns nemulțumirea față de termenii acordului armeano-azer, participând la demonstrațiile opoziției armene.

Desigur, autoritățile azere nu aveau să numească un duhovnic armean în această funcție monahală și ar fi fost foarte dificil să găsească un candidat pentru acest post, având în vedere că 500.000 de armeni care trăiau în Azerbaidjan au fost expulzați începând cu pogromurile din Sumgaït de la sfârșitul lunii februarie 1988 când s-a dat  startul acestui exod! S-au descurcat bine, din moment ce au dat cheile mănăstirii Dadivank unui membru al minorității udi sau ludi, un grup etnic caucazian afiliat la lezghini, un popor care trăiește pe ambele părți ale lanțului munților Caucaz  și care este prezentat de Baku ca descendent al vechilor albanezi caucazieni (fără legătură cu Albania balcanică) care ar fi proprietarii de drept ai regiunii Nagorno-Karabakh. Istoriografia oficială din Baku, nereușind să poată dovedi vreo afiliere între azerii musulmani majoritari de limbă turcă, din triburile turcomane din Asia Centrală care s-au stabilit în regiune în timpul invaziilor din secolul al X-lea, și foștii albanezi sau Aghbania din Caucaz, un popor stabilit efectiv pe teritoriul Karabakh-ului pentru o perioadă foarte lungă de timp și convertit la creștinism, dar care s-a contopit, din secolul al VII-lea, în națiunea armeană și Biserica sa, până când s-au pierdut, prin urmare recurge la acest subterfugiu grosolan pentru a nega existența armenilor pe un teren revendicat de Azerbaidjan. Prin urmare, albanezii din Caucaz reapar în vechile cronici pentru a servi propaganda oficială din Baku și ura sa față de armeni și Rafik Danakari, din grupul etnic Udi, a fost încredințat de puterea azeră cu sarcina de a revigora acest popor dispărut, numindu-l preot al mănăstirii armene din Dadivank, potrivit presei azere. În mod evident dedicat „misiunii” sale pastorale, R. Danakari ar fi susținut că există peste 300 de biserici „albaneze” în Karabakh și că intenționează să le viziteze. Cu puțin timp înainte, un grup de azeri și etnici udi ar fi vizitat Dadivank și s-au rugat acolo. Ce gest frumos de ecumenism din partea autorităților azere, a cărei armată a fost trimisă, la începutul anilor 2000, la cimitirul armean din Djulfa, în Nahicevan, pentru a vandaliza și profana cu brutalitate pietrele funerare, unele dintre khacikar-uri vechi de secole, capodopere ale patrimoniului armean medieval!

Garo Ulubeyan

armenews.com

by Mihai Stepan Cazazian