Karabagh-ul lui Aliev și girafa lui Preda

Pe 28 mai 2022, mii de armeni din Stepanakert, capitala Arțakh-ului (Karabagh-ul de Munte) au demonstrat pe străzile orașului cu ocazia unui marș ce comemora Prima Republică Armeană. Un gest de solidaritate cu trecutul, un gest de solidaritate cu un prezent extrem de contondent. În care părțile, armenii și azerii, aflate în dure dispute de toate felurile, inclusiv diplomatice, încearcă să găsească soluții și acolo unde aparent nu există. Mereu se pot găsi, mereu se pot inventa, mereu se poate ajunge la soluții care să împace părțile. Oricât de ireconciliabile ar fi părțile. Cu o zi înainte, pe 27 mai a.c., președintele azer declară nervos, ritos și tâfnos că nu există Karabaghul de Munte. Aferim! Așa cum nu ar exista nici Chestiunea Armenească, dacă ar fi lichidați toți armenii, cum alt lider politic clama cu seninătate acum peste 100 de ani. S-a încercat, cu rezultate tragice, dar nu s-a reușit. Cât timp va mai exista un copil care să strige Regele e gol!, el nu se va putea plimba în deplină inocență nici la Bruxelles, nici la Baku. „Nu există cuvântul Karabagh-ul de Munte, am rezolvat problema Karabagh-ului, conflictul din Karabagh s-a încheiat. Teritoriul administrativ Karabagh nu este menționat în nici un tratat internațional. În consecință Karabaghul de Munte nu există,” concluzionează Președintele Azerbaidjanului, aliatul strategic de ultimă oră al României. Inshallah, Mashallah, kardeshim, bravo, putem spune și noi, fără să avem parteneri strategici. Dar ne aducem aminte și de un alt exemplu oferit de un mare scriitor român. Care n-avea treabă nici cu armenii, nici cu azerii. Marin Preda. Unul dintre personajele din proza lui plină de țărani care s-ar fi înțeles de minune cu țăranii turci, armeni sau azeri pe te miri ce subiecte – pământ, creșterea animalelor, cum educăm copiii, câtă libertate acordăm femeilor etc. – ajunge cu alți doi consăteni la Grădina Zoologică din București. Mare minune pentru toți trei, nu văzuseră nici unul dintre ei nici leu, tigrii, maimuțe, zebră sau girafe. La ei la țară au vaci, porci, cai, măgari, câini, da ce-o fi arătarea asta de trei metri cu  gât mare și picioare lungi, oare se poate mânca? Privește și nu-i vine să creadă! Minunea minunilor, uimire maximă, mai că ar trage pe gât o gură de țuică ca  sa-și revină după ce uluit de ce vede în fața lui, își scoate căciula să se șteargă pe frunte de nădușeala care-l trecea privind la girafa din fața lui:”Bă, Vasile, așa ceva nu există!” Toți trei țăranii priveau uluiți ceva ce era în fața lor și lor nu le venea să creadă. Oare există așa ceva? Evident, nu. Cam așa, ce să mai spunem?  Președintele Aliev, oricât nu i-ar face plăcere, Karabagh-ul de Munte și locuitorii lui armeni există. Și vor exista și când noi nu vom mai fi, așa cum există și Muntele Ararat, și lacul Sevan, și mormântul lui Monte Melkonian, și cântecele lui Aznavour, și glumele lui Vahe Berberian și tenacitatea/dârzenia lui Ara Torosian, dar și știința de a aduna adevărul a regretatului Hrant Dink, a lui  Elif Shafac, a atâtor intelectuali și oameni simpli, turci sau azeri, nu în ultimul rând și a lui Orhan Pamuk, scriitorul turc ce a primit Premiul Nobel pentru Literatură și care pe 7 iunie 2022 va împlini 70 de ani. Nu știm dacă președintele Ilhan Aliev îl va felicita ca să-i spună Mutlu yillar! La mulți Ani! așa cum îi vom ura noi in absentia. Karabagh-ul de Munte și Orhan Pamuk chiar există.

by Bedros Horasangian