KARABAGH: RELUAREA NEGOCIERILOR… DE PACE?

La 19 noiembrie, la Viena, a avut loc o întîlnire între președinții Armeniei și Azerbaidjanului, Serj Sarksian și Ilham Aliev, în cadrul negocierilor cu privire la chestiunea Karabaghului. În urma întîlnirii, ce s-a desfășurat sub egida grupului de la Minsk al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa, cei doi președinți “au convenit să se întîlnească din nou în lunile următoare” (potrivit OSCE). După cum a spus ministrul de externe ucrainean – a cărui țară asigură președinția OSCE –, întîlnirea Sarksian-Aliev contribuie la “întărirea încrederii și înțelegerii reciproce” și este o “garanție pentru pace, stabilitate și noi posibilități de cooperare regională”. Într-un comunicat al Înaltului Reprezentant pentru Afaceri externe al Uniunii Europene se spune – după încurajările de rigoare – că uniunea este “gata să se angajeze la noi eforturi spre o reglementare politică a conflictului din Karabagh și să contribuie mai mult la eforturile de consolidare a păcii, sprijinind și în deplină complementaritate cu Grupul de la Minsk al OSCE”. La rîndul său, Departamnentul de Stat american i-a felicitat pe președinții armean și azer pentru acest “prim pas” și i-a îndemnat să “lucreze activ asupra unei reglementări pașnice a conflictului”, în timp ce pentru președintele Barack Obama această ultimă întîlnire la nivel înalt Sarksian-Aliev, precum și intenția declarată a celor doi de a se întîlni din nou în viitorul apropiat, este nici mai mult nici mai puțin decît o “șansă istorică” pentru soluționarea conflictului din Karabagh.

Nu știm cît de “istoric” este summit-ul vienez, dar surprinzător este cu siguranță: acesta vine după o întrerupere cvasi-totală de aproape doi ani a negocierilor armeano-azere, timp în care doar tripla copreședinție ruso-franco-americană a Grupului de la Minsk a încercat să nu lase să se stingă cu totul “procesul de pace”, mai ales prin declarații comune ale președinților Rusiei, Franței și Statele Unite semnate de cei trei cu toate ocaziile oferite de reuniunile internaționale de felul G8, G20 sau OSCE, prin care le reaminteau liderilor de la Erevan și Baku despre principiile de bază ale “reglementării pașnice” a conflictului din Karabagh. Este surprinzător și în măsura în care nu este doar o întîlnire formală, în care s-au făcut doar declarații de bune intenții, ci o întîlnire de lucru, concretă, în care a avut loc un tête-à-tête între Sarksian și Aliev, urmat de o “sesiune de lucru” în prezența miniștrilor de externe Eduard Nalbandian și Elmar Mammadiarov, a copreședinților rus, francez și american ai Grupului de la Minsk, Igor Popov, Jacques Fore și James Warlick. Nici un detaliu nu a transpirat către presă, nici din comunicatul oficial al OSCE și nici din alte surse nu se știe nimic concret despre discuțiile care, în afara fotografiei oficiale de grup, s-au desfășurat cu ușile închise. Însă un lucru este clar: Grupul de la Minsk s-a reactivat, iar copreședinții acestuia au din nou interlocutori și motive să facă turnee în regiune. Chiar dacă nimeni nu se așteaptă la ceva spectaculos, în culisele diplomatice totuși ceva se întîmplă.

Summit-ul armeano-azer de la Viena are loc într-un moment în care nimeni nu se mai gîndea că așa ceva este posibil. Începută în aprilie 1999 de președinții de atunci ai Armeniei și Azerbaidjanului, Robert Kocearian și Haidar Aliev, practica întîlnirilor directe la vîrf armeano-azere a fost aproape uitată. Nu numai pentru că ultima întîlnire între președinții Sarksian și Aliev a avut loc la 23 ianuarie 2012 (la Soci), ci pentru că procesul de pace părea mort cu mult înainte de acea dată. După războiul ruso-gruzin din 2008 – provocat de atacul Gruziei asupra Osetiei de Sud pe care Azerbaidjanul l-a salutat cu speranța unui precedent pe care să-l urmeze –, medierea OSCE s-a blocat aproape cu totul, cedînd locul inițiativei Moscovei care a organizat cîteva reuniuni tripartite Medvedev-Sarksian-Aliev (ultima fiind cea de la Soci). Și înainte de acestea mai fuseseră inițiative sub auspiciile OSCE, prin care fie Washingtonul, fie Parisul au încercat spargerea gheții. În aprilie 2001, în timpul administrației Bush, negocierile intense, purtate pe parcursul cîtorva zile, între Robert Kocearian și Haidar Aliev la Key West – precedate de alte două întîlniri la Paris, în același an, mijlocite de președintele Chirac –, au marcat apogeul medierii internaționale în chestiunea Karabaghului. Atunci chiar părea că orice este posibil. Apoi, summit-ul Kocearian-Aliev (fiul) din februarie 2006 de la Ramboiullet – mijlocit de același Jacques Chirac –, a fost și el precedat de un optimism ce astăzi ar părea exagerat. Însă, spre deosebire de inițiativele precedente, în care mediatorii chiar sperau să urnească lucrurile, după 2008 singurul scop afișat al reuniunilor mediate sau convocate – se poate spune și așa, mai ales despre prima întîlnire trilaterală Medvedev-Sarksian-Aliev de la castelul Main Dorf de lîngă Moscova din 2 noiembrie 2008 – de Rusia nu și-au propus avansarea negocierilor către o soluție definitivă, ci au avut un scop mult mai modest: descurajarea reizbucnirii războiului, prin angajamente publice de nerecurgere la forță luate în cadrul declarațiilor comune semnate de cei trei. În paralel cu jocurile diplomatice, situația pe teren a fost cum nu se poate mai proastă în ultimii ani. Din 2008 încoace, incidentele de-a lungul liniei de contact s-au înmulțit și agravat, soldîndu-se cu zeci de morți. Azerbaidjanul nu numai că nu a putut fi convins de mediatori să-și retragă lunetiștii de pe linia de contact – lucru pe care Armenia s-a arătat mereu gata să-l facă –, ci chiar a extins “războiul lunetiștilor” (ghilimelele încadrează o sintagmă ce a intrat deja în nomenclatura diplomatică și militară a conflictuuli armeano-azer) de-a lungul întregii frontiere cu Armenia, luînd fără ezitare în bătaia armei pînă și pe civilii din satele armenești de la granița de nord-est țării.

În plus, retorica belicoasă și de ură la adresa armenilor la care recurge conducerea de la Baku nu s-a diminuat cîtuși de puțin, ba dimpotrivă: pe lîngă promisiunea, de sute de ori repetată, cum că niciodată Karabaghul nu va fi independent, președintele Aliev a ridicat pretenții teritoriale și asupra Armeniei de astăzi, susținînd o teză mai veche a vecinilor noștri de la est, potrivit căreia hanatul Erevanului a fost teritoriu azer, iar Erevanul le-a fost oferit armenilor în 1918. “A fost o mare greșeală”, spune Ilham Aliev. Dacă amintim și glorificarea, la scară națională în Azerbaidjan, a crimei josnice a lui Ramil Safarov (cazul uciderii, în somn, a ofițerului armean Gurghen Markarian, în 2004, la Budapesta, de către colegul său de cursuri azer), avem un tablou grăitor asupra amplorii alimentării urii la adresa armenilor în societatea azeră. Nu e greu de bănuit că asemenea retorică și propagandă fac negocierile aproape imposibile: cîte concesii pot face negociatorii armeni și cîtă “dependență” poate accepta Karabaghul față de un Azerbaidjan unde uciderea unui armean este considerată virtute?

Reluarea negocierilor armeano-azere se face astăzi într-un context sensibil diferit față de cel de acum cîțiva ani. Dacă acum cîțiva ani se mai putea vorbi despre eventuale concesii negociate de ambele părți, în ultimii doi ani atît Armenia, cît mai ales Azerbaidjanul s-au remarcat prin frenezia pregătirilor de război. De doi ani încoace nimeni nu mai vorbește despre negocieri, ci doar despre cît de înarmată, pregătită și motivată este armata proprie și cît de scump va plăti adversarul o eventuală reizbucnire a ostilităților. Cursa amețitoare a înarmărilor în care Azerbaidjanul s-a lansat profitînd de veniturile uriașe obținute din exportul hidrocarburilor a schimbat raportul de forțe în regiune și, mai ales, tipul relațiilor armeano-ruse. Este știut faptul că Armenia a menținut ani la rînd echilibrul militar cu Azerbaidjanul grație apartenenței sale la Organizația Tratatului de Securitate Colectivă și relației sale directe cu Moscova, ceea ce s-a concretizat prin transferuri de armament din arsenalul armatei ruse către cea armeană. Însă accelerarea fără precedent a achizițiilor de armament de către Azerbaidjan – al cărui buget militar a depășit deja de cîțiva ani întregul buget de stat al Armeniei – a făcut ca “firimiturile” de armament – în mare parte învechit – primite de la ruși să nu mai fie suficiente pentru păstrearea echilibrului și a forțat Erevanul să recurgă la o și mai mare integrare militară, dar și economică cu Rusia. Spre șansa armenilor, în virtutea veleităților sale de mare putere, Rusia este interesată de extinderea prezenței sale militare în Armenia și s-a angajat formal să se implice în asigurarea securității acesteia. Pe de o parte Rusia vinde armament sofisticat Azerbaidjanului pe miliarde de dolari – baterii de rachete antiaeriene S300, zeci de elicoptere Mi-35, aproape o sută de tancuri T-90, zeci de sisteme de artilerie autopropulsate Msta-S, baterii de rachete Smerch, Buratino etc. –, pe de altă parte încheie acorduri de cooperare militară cu Armenia privind transferul de armament modern, întreținerea și modernizarea celui existent și acordă Armeniei dreptul de a avea acces la armamentul rusesc nou la prețuri interne, de fabrică, fără intermediari, rezervate doar armatei ruse. S-ar putea spune că Moscova face un joc dublu ce vine împotriva intereselor armenești, livrînd armament sofisticat Azerbaidjanului. Dar să nu ne amăgim: Azerbaidjanul și-ar putea procura armamentul și din alte surse, chiar și ocolite, iar faptul că Rusia face bani buni din vînzarea de arme azerilor are, în primul rînd, o motivație mercantilă. Practic, în afară de sistemele de rachete antiaeriene S-300, Azerbaidjanul s-ar fi putut înzestra cu armament echivalent chiar și din alte surse. De altfel, Ucraina și Bielorusia sînt, de ani buni, principali furnizori de armament ai Azerbaidjanului, iar Turcia le calcă deja pe urme. Altfel spus, supraînarmarea Azerbaidjanului este ceva inevitabil și trebuie privită ca o fatalitate ce nu poate fi nicidecum oprită, ci doar contrabalansată. Iar grație relației speciale cu Rusia, Armenia a fost și se pare că va fi în continuare în măsură să mențină un echilibru de forțe destul de confortabil. Însă sprijinul militar rusesc are un preț politic: pe fondul aversiunii antioccidentale ce cunoaște un nou puseu în timpul celui de al treilea mandat prezidențial al lui Vladimir Putin, Armenia trebuie să se alinieze Rusiei și să mențină distanța față de Occident. Lucru pe care a trebuit să-l facă și l-a făcut odată cu anunțul președintelui Serj Sarksian făcut la Moscova la 3 septembrie 2013, după o întîlnire cu Putin, cum că Armenia va adera la Uniunea Vamală dintre Rusia, Bielorusia și Kazahstan și va participa la formarea Uniunii Euroasiatice, proiect ambițios susținut de Vladimir Putin și care trebuie să prindă contur pînă în 2015, după modelul Uniunii Europene. Uniune Europeană care, în lumina cotiturii produse ca urmare a anunțului neașteptat al lui Sarksian din 3 septembrie, s-a arătat dezamăgită de decizia președintelui armean – întrucît astfel Armenia, după încheierea cu succes a tuturor capitolelor de negociere în vederea încheierea Acordului de Asocieie cu UE la summit-ul Parteneriatului Estic de la Vilnius din 28-29 noiembrie, practic renunță la apropierea politică și economică de Europa –, dar se arată destul de înțelegătoare și acuză Moscova de exercitarea unor presiuni fără precedent, la limita șantajului, asupra Erevanului. Dar Armenia nu avea de ales: între acorduri comerciale preferențiale cu Europa și securitatea oferită de umbrela militară rusă balanța este foarte dezechilibrată. Ba mai mult, acceptarea orbitei rusești îi aduce Armeniei și avantaje economice palpabile și imediate: dincolo de multe alte “detalii” deloc neglijabile privind întreprinderile mixte în domeniul întreținerii armamentului armatei sale, Armenia obține o scădere sensibilă a prețului gazului rusesc – ce în aprilie crescuse cu circa jumătate –, prin eliminarea taxelor vamale. Un cîștig datorat aderării la Uniunea Vamală, astfel încît – după cum spune ministrul armean al energiei și resurselor naturale – prețul gazului importat de Armenia va avea același preț cu cel intern din Rusia, plus costurile de transport.

Așadar, din tabloul încrengăturii de relații regionale, reținem mecanismul care privește Armenia: cu cît puterea militară a Azerbaidjanului crește, cu atît crește și integrarea militară și economică armeano-rusă. Nimic rău în asta. Rău, ba chiar catastrofal, ar fi fost ca Moscova să-și piardă reflexele de mare putere și să abandoneze cu totul Armenia. Încă din 1993 Turcia își făcea planuri de invadare a Armeniei în eventualitatea retragerii pe atunci simbolicei prezențe rusești de la baza militară nr. 102 de la Ghiumri. În lumea din ce în ce mai globalizată și interdependentă în care trăim independența totală și autosuficiența nu țin de pragmatism și realism, ci de orgoliu. Mai ales în cazul Armeniei, care își datorează existența post-sovietică tocmai globalizării. Lăsată singură față în față cu tandemul turco-azer, șansele de supraviețuire ale Armeniei ar fi egale cu zero. Poate că recenta reluare a negocierilor armeano-azere se datorează tocmai acestei ecuații: alinierea politică și integrarea economico-militară a Armeniei în sfera rusă este determinată și direct proporțională cu creșterea capacității militare a Azerbaidjanului. Probabil că Ilham Aliev și-a dat seama că pînă și acum, cînd puterea militară a Azerbaidjanului a atins un nivel fără precedent, afilierea din ce în ce mai accentuată a Armeniei la complexul militar rusesc reduce din dezechilibrul de forțe dintre cele două țări într-atît, încît doar cei mai optimiști sau visători din Azerbaidjan pot fi convinși de victorie în cazul atacării Karabaghului. Altfel de ce ar accepta Aliev să mai discute cu Sarksian, după ce în ultimii doi ani retorica belicoasă a Azerbaidjanului, în paralel cu masiva sa înarmare, a rispit orice iluzie a unei păci negociate, iar războiul s-a conturat tot mai mult nu ca o probabilitate, ci ca o iminență? Aflat la începutul celui de al treilea mandat prezidențial (după ce a eliminat limitarea numărului de mandate la cel mult două, deschizîndu-și astfel calea spre dictatură perpetuă), Ilham Aliev vrea, cu siguranță, să rămînă în cărțile de istorie ale țării sale. Și nu numai prin dictatură, nu numai prin limitarea libertăților individuale și colective, nu numai prin înăbușirea libertății de exprimare și reprimarea presei libere, nu numai prin glorificarea crimelor împotriva armenilor, ci și prin recucerirea Karabaghului. Nu trebuie să ne îndoim de faptul că Aliev nu va ezita să atace Karabaghul și Armenia în secunda următoare clipei cînd va ajunge întru-totul convins de victorie. Însă, după toate aparențele, în viitorul apropiat acest lucru nu se va întîmpla. Însă Ilham Aliev și-a asigurat o largă marjă de timp – avînd la dispoziție atîtea mandate prezidențiale cîte dorește și poate duce –, și speră că Armenia va pierde, în cele din urmă, cursa militară la care o forțează Azerbaidjanul. Aliev a spus nu o dată că sufocarea economică și hemoragia demografică a Armeniei lucrează în folosul Azerbaidjanului, iar recuperarea Karabaghului este doar o chestiune de timp și devine din ce în ce mai iminentă odată cu trecerea anilor.

Linia de nord a frontului din Karabagh trece peste muntele Mrav, la peste 3.000 de metri altitudine.

Pînă atunci, însă, e timp și de o negociere. „Mi-e greu să vorbesc despre un progres, dar, după încheierea întîlnirii, cînd am fost întrebat cum o apreciez, am răspuns scurt că o consider normală. Într-adevăr, o consider normală. Normală în sensul că, de fapt, această întîlnire înseamnă după toate probabilitățile o nouă etapă și un nou început al negocierilor. De aproape doi ani nu am avut întîlniri, ceea ce înseamnă că negocierile la nivel înalt erau întrerupte. Am văzut la președintele Azerbaidjanului dorința soluționării problemei, dar acest lucru nu este suficient. Aceeași dorință o avem și noi. Personal doresc ca problema să fie soluționată în cît mai scurt timp, dar întreaga chestiune se află în condițiile în care atît președintele Azerbaidjanului, cît și eu dorim să rezolvăm problema. Dar, repet, apreciez pozitiv întîlnirea. I-am însărcinat deja pe miniștrii de externe ca, pe baza noilor noastre instrucțiuni, la începutul lunii decembrie să înceapă o nouă etapă de negociere. În decembrie vor vizita regiunea copreședinții [rus, francez și american ai Grupului de la Minsk al OSCE] și, probabil, înțelegerea pe care am avut-o cu președintele Azerbaidjanului de a ne întîlni curînd va deveni realitate în virtutea rezultatelor acestor întîlniri [dintre miniștrii de externe și cele cu mediatori]”, spune președintele Serj Sarksian la două zile după summit-ul vienez. Cu alte cuvinte, cu toții ar vrea soluționarea conflictului, dar toată lumea se mulțumește și cu tragerea de timp. Timp în care cursa înarmărilor continuă din ce în ce mai vertiginoasă. Probabil următorul moment critic va fi spre finalul mandatului prezidențial al lui Ilham Aliev, dar numai în ipoteza îndoielii sale cu privire la obținerea facilă a celui de-al patrulea mandat. Așadar, avem în față cel puțin încă 3-4 ani de pace. Să fim optimiști, dar nu naivi.

Vartan MARTAIAN

by Vartan Martaian