Redactor

Jozef Markiewicz / Memoria multiculturală și continuitatea urmelor. Cernăuți în Bucovina SURSELE IDENTITĂȚII ARMENE

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Scopul
cercetării noastre a fost acela de a analiza similaritatea socială a
Cernăuților multicultural și multinațional. Presupunerile noastre inițiale
metodologice se bazau pe două perspective subordonate unei opoziții etnologice
de bază Noi-Ei (sau Eu-Altul). Prima perspectivă cuprinde o vedere a povestirii
intrinseci, subiective a comunităților de care am fost interesați.

Astfel,
modul în care un grup dat construiește narațiunea – păstrarea legăturii cu
trecutul – creează continuitate între prezent și evenimentele din trecut.
Povestea este creată în temeiul similarității și a factorilor decisivi ai
identității care disting o comunitate etnică sau națională de cealaltă. Această
vedere subiectivă solicită de la noi, cercetătorii, evenimente cruciale definitorii
în cadrul povestirii cercetare, de asemenea elemente semnificative ”detectoare”
ale culturii și istoriei, conform interlocutorilor noștri.

Identitatea
în construcție se bazează pe o diferență – constitutivă, ceea ce e neobișnuit
și nu este împărtășit de către indivizii dinafara grupului. Simultan, totuși,
istoria relatată în acel mod se bazează pe auto-conștiință și este construită
în legătură cu ”străinul semnificativ”. Vecinii lui, reprezentanții altor
naționalități, grupuri religioase, autorități birocratice, care iau deseori
forme ale violenței instituționale.

A
doua perspectivă de cercetare întreprinsă de noi privește chestiune prin ”ochii
altora”. Pentru a simplifica, trebuie să modificăm chestiunile în întrebări:
Cum se descriu armenii din Cernăuți? Și: Cum sunt descriși de către locuitorii
din Cernăuți?  Deși această perspectivă
pare a fi cea mai potrivită în cadrul relațiilor interetnice, s-a dovedit a fi
insuficientă în contextul Cernăuților. Diaspora armeană contemporană din
Bucovina este eterogenă. Este compusă din armeni cu diferite experiențe
istorice și culturale, este spațiul de întâlnire al diferitelor viziuni ale
identității armenești. Este dificil de aflat o povestire omogenă a identității
– o viziune uniformă a armenității -, opusă ”ne-armenilor”. După cum este cazul
evreilor din Cernăuți, al doilea război mondial a pus capăt dezvoltării
armonioase a comunității, lăsând doar urme și similarități în urma
microcosmosului unic al armenilor cernăuțeni. Astăzi, imigranții care sosesc
din Armenia se confruntă direct cu similaritatea armenilor, ale căror
obiceiuri, limbă și religie diferă de ceea ce cunosc în țara-mamă.

Dezvoltarea
contemporană a vieții armenilor din Bucovina este efectul unei întâlniri cu
ALȚII din interiorul grupului lor etnic. Armenii învață despre una dintre
multele dimensiuni ale culturii lor. Merită să menționăm că interacțiunea
similară apare între evreii din Cernăuți. privind la viața evreiască
contemporană din oraș, putem presupune că continuitatea similarității și a experienței
de grup a fost menținută. Totuși, evreii contemporani din Cernăuți sunt în mare
parte emigranți, care întâlnesc moștenirea spirituală și materială a ALTORA –
comunitatea evreiască care a locuit aici anterior celui de-al doilea război
mondial.

Personal,
cred că putem găsi mai multe asemănări structurale în experiența trecutului,
similaritatea și istoria din interiorul grupurilor naționale și etnice care
locuiesc în Cernăuți.

Auto-referința este caracteristică comunităților cu o viață cotidiană încheiată. Un catalizator important al relațiilor este afluxul memoriei despre viața grupurilor anterior războiului, care sunt stocate înafara Ucrainei. Acest rol jucat de armenii care revin la țara strămoșilor lor din Polonia.

Dinamica
specifică a diasporei armene din Bucovina nu este una particulară. Este una
dintre dimensiunile unei națiuni armene dispersate în întreaga lume, care,
mereu în context cultural concret, fie că vorbim de Franța, Ucraina sau SUA,
dezvoltă tactici bizare amplasate între poli și asimilarea și păstrarea
identității lor naționale, etnice și culturale.

Fără
îndoială, caracteristica care câștigă dinamismul diasporei sunt valurile de
emigranți care ”re-armenizează” diaspora integrată în țara receptoare. Ei
constituie sursa afluxului caracteristicii care distinge și domeniul
negocierilor interne dintre variate fonduri armenești.

Cercetările
despre subiectul identității naționale a națiunii armene se corelează astăzi cu
întrebări importante despre legitimizarea statului național, ca arie geografică
strict separată în contextul migrațiilor globale, fluxul informațional și
crearea națiunilor transfrontaliere și transnaționale. Migrațiile demografice
ale secolului XX au cunoscut limite cu violență fizică și simbolică. Figura
emigrantului este ademenită în construcții sociale solide, care sunt
subordonate unei viziuni politice și culturale a moralității. Mai frecvent,
cultura maselor îl prezintă pe emigrant ca pe un soi de erou care poate trece
de limite culturale concrete. Dar această ambiguitate este baza unei excluderi
atât în societățile receptoare cât și în cele transmițătoare. În mod precis,
categoriile morale care au jucat un rol major în cadrul ideologiilor totalitare
și naționaliste au dus la stigmatizarea grupurilor care au fost subiectul
migrațiilor și exterminărilor. Emigranții contemporani sunt avertizați prin
prisma tradiției locale, care este, în cel mai viu mod, exprimată prin păreri
despre motivațiile care le ghidează. Cauza migrației este localizată nu în
categoriile beneficiului real (de exemplu, economic), ci mai degrabă în cadrul
unei opoziții dintre ”voluntariat” și ”obligație”. În funcție de națiune și
țară, imaginea oficială a unui val de imigrație se construiește specific ca
”voluntariat” politic și ”obligație” economică. Prin prisma că valurile
migrației contemporane sunt judecate peiorativ, acestea eliberează legitimarea
când există o țară-mamă independentă. Conflictul pe linia ”stat-națiuni –
emigrant” ar trebui să ne determine să privim în mod critic imaginile
ideologice ale emigrantului, care ascunde motivații reale și uneori suferință.

Dezvoltarea comunității armenești din Cernăuți

Sociologi,
istorici și etnografi definesc diferit fazele de procedură ale exodului
armenesc. Mai frecvent, se ia în considerare prima fază a emigrației, care a
fost rezultatul genocidului din anul 1915 și a alcătuit vechea diasporă. Iar
”noua” emigrație după al doilea război mondial și crearea Armeniei
independente.

Periodizarea
are substanță cu referire la țări precum Franța, unde dezvoltarea diasporei a
constituit un efect direct al genocidului. Există o îndelungată istorie a emigrației
armenești în spațiul Bucovinei, care își are originile în secolul XI, când
primii armeni care au fugit din Armenia ocupată de selgiucizi au ajuns în
Ucraina de astăzi. Se presupune că armenii bucovineni au ajuns în anii ’60 ai
secolului XIV. Emigrația a avut un caracter comercial și a avut loc pe ruta
Suceava, care s-a despărțit în două rute mai mici: una care ducea prin Hotin la
Kamenița-Podolski, iar a doua prin Siret, Cernăuți, Sniatin, Colomeea către
Liov. Apoi, două centre ale comunității armenești s-au dezvoltat la Suceava și
Cernăuți. Merită să menționăm că Suceava
era centrul Bisericii Apostolice Armene; Cernăuți se afla sub influența Romei
.

Armenii
care locuiau în Cernăuți erau denumiți ”polonezi” sau ”lioveni”, puternic
legați de Biserica Apostolică Armeană, dar existau legături ecleziastice și cu
Sfântul Scaun. În prima jumătate a secolului XVII, episcopul Nicolai Torosowicz
acceptă unirea cu Biserica Romano-Catolică, iar arhidieceza din Liov păstrează
ritualurile armenești și pe armenii Galiției și Bucovinei în aria influenței
occidentale. În anul 1836, preotul armenilor cernăuțeni a devenit Celestin
Torosiewicz, care slujise anterior în Cuturi, pe râul Ceremuș. Parohia Cernăuți
era subordonată decanului de Cuturi și arhidiecezei de Liov. Din anii
1869-1875, conform proiectului arhitectului Joseph Hlavka, a fost construită în
Cernăuți biserica armeană Sfinții Petru și Pavel. În fața bisericii a fost
creat un salon armean. Despre importanța comunității armenești din Cernăuți, un
fapt evident este acela că primul primar important al urbei în anul 1864 a fost
armeanul Iacob Petrovici.

Dezvoltarea comunității armenești din Bucovina a fost întreruptă de debutul conducerii sovietice în 1944. Armenii au devenit obiectul persecuțiilor, din cauza identității lor etnice, statutului social și financiar. Astăzi, două povestiri separate sunt paralele, care contribuie la istoriile unei încercări de a păstra identitatea armeană de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Prima povestire se referă la soarta armenilor care se aflau în Bucovina ca parte a Uniunii Sovietice. A doua povestire este similaritatea armenilor, care au devenit în anul 1944 subiectul genocidului ucrainean – din cauza unor puternice legături cu cultura polonă după război, căci s-au refugiat în Republica Populară Polonă ca ”repatriați”. Astăzi, ambele povestiri au creat viziuni concrete a identității armenești ultimii cincizeci de ani, confruntată cu experiența unui nou val de emigranți din anii 80-90 ai secolului XX.

Prima povestire: soarta armenilor în Uniunea Sovietică

Odată
cu debutul conducerii sovietice, au început arestările, care nu se bazau pe
statutul etnic, ci pe cel financiar și social. Unul dintre interlocutorii mei
mi-a povestit istoria familiei sale.

  • Bunicul
    meu a fost dus în Siberia în anul 1944. Tata, mama și bunica în 1948. L-au luat
    pe bunicul căci i-a ajutat pe mulți armeni să studieze la universități din
    străinătate, din fondurile comunității armenești. Majoritatea la București,
    Varșovia și Viena. De exemplu, a existat familia Mikuli – compozitori armeni, care au învățat de la Chopin. Bunicul
    meu a studiat la Viena. A absolvit școala secundară catolică și dorea să devină
    preot. A fost motivul de a-l trimite în Siberia (…), unde a rămas timp de zece
    ani. În ciuda faptului că existau limite cu privire la domiciliu etc. și
    familia a fost trimisă ca familie cu ”dușmani naționali”. A rezultat că
    cunoștea limba germană. Iar eu m-am născut în Siberia. Oamenii care au căzut
    pradă represaliilor erau tratați astfel: li se dădea un topor și li se spunea:
    aceasta este pădurea. Taie un copac și construiește-ți o casă. Mulți
    reprezentanți ai ”intelighenției” nu au putut face față situației și au murit.
    Simplu – fizic. Familia mea avea ceva bani și valori. Astfel, au vândut și au
    cumpărat o șandrama – pur și simplu oribilă. Acolo era un colhoz, unde mama a
    început să lucreze drept contabilă, iar tata era un soi de tractorist. Satul nu
    era electrificat și gerurile erau cumplite
    .
    (armean din Cernăuți, 50 ani)

De asemenea,
interlocutorul meu a menționat că, în timpul exilului, multe minorități
naționale au încercat să-și păstreze și să-și exercite cultura. Întâmplarea
face ca printre acei oameni să se fi aflat și un preot armeano-catolic.

  • Acolo
    (în Siberia) erau multe familii armenești de origine polonă, ucraineni și
    tătari. Tot acolo se afla și un preot armeano-catolic. M-a botezat când m-am
    născut. Făceau cruci de aur din monede de aur

    (op.cit.).

Contextul arestărilor în
masă a fost naționalizarea obligatorie și o rapidă colectivizare în Bucovina,
ale căror caracter și consecințe erau similare cu cele din Uniunea Sovietică în
anii 20-30. A provocat valuri de înfometare pe teritoriile incluse în Uniunea
Sovietică – nordul Bucovinei și Basarabia. După întoarcerea din Siberia, nu
avea unde locui, căci toate proprietățile au fost confiscate de către
autorități.

  • Și
    toate clădirile armenești au fost naționalizate, apoi privatizate. Dar priveau
    nu doar pe armenii polonezi ci și pe români, evrei și ucraineni care locuiau în
    centrul orașului. Nu a rămas nimeni acolo. Și chiar evreii care trăiau în
    Bucovina erau diferiți, vorbeau limba germană. Era
    intelighenția (op.cit.).

În anul 1946, ultimul
preot armeano-catolic Lucasievici a plecat la Suceava, apoi în Polonia. Preoțimea
armeano-catolică, precum și clerul greco-catolic, au fost supuse unei serioase
opresiuni care a depășit politica standard de ateizare. Erau văzute ca elemente
subversive din cauza legăturii lor cu Sfântul Scaun – astfel, represiunea avea
un caracter politic. Biserica armeană a Sfinților Petru și Pavel a fost
naționalizată și transformată într-un depozit sportiv. Pe lângă faptul că
bisericile ortodoxe erau insuficiente, singura care a fost deschisă în timpul
sovieticilor a fost o biserică catolică. Similar, bisericile greco-catolice au
fost închise și transformate în biserici ortodoxe moscovite.

  • Acolo
    unde nu era biserică armeană, participam la liturghia romano-catolică (…). Îmi
    amintesc că, odată, de Paște, vopseau ouă de Paște. Dacă cineva le găsea la
    coșul de gunoi, consecințele erau fatale. Persoana respectivă își putea pierde
    locul de muncă. Am avut un prieten, un artist care lucra pe atunci la
    televiziune. Aproximativ prin anul 1985 i s-a născut un fiu. Și l-a botezat
    într-un templu. După câteva zile a fost interogat – ai botezat un copil? A
    răspuns: da! Astfel, și-a pierdut locul de muncă. Iar motivul a fost următorul:
    încălcarea preceptelor morale
    (op.cit).

Într-un mod similar, la jumătatea anilor 80 li s-a născut o fiică. Împreună cu soția ortodoxă au botezat-o acasă, în ritual ortodox specific satelor din Volânia. Astfel, au evitat concedierea.

A doua povestire: amintiri viitoare

A doua povestire este
amintirea păstrată de armenii polonezi – refugiații din Bucovina care au
părăsit zona după al doilea război mondial, iar în timpul repatrierii s-au
stabilit pe teritoriile recuperate – provinciile occidentale ale Republicii
Populare Polone. Pentru cincizeci de ani, Bucovina a fost pentru ei o zonă
inaccesibilă fizic, cu care erau asociate amintirile despre o viață armonioasă
și prosperă a armenilor. Armenii polonezi au devenit parte a unui mare grup al
așa-numiților ”locuitori ai hotarelor” – cei care au scăpat din provinciile
orientale ale Poloniei, care, după Conferința de la Ialta, au fost încorporate
Ucrainei, Belarusului, Lituaniei sovietice. Amintirile lor se bazează pe
imagini ale unei vieți idilice, în contrast cu sincopa tragică și rapidă a
existenței comunității. În primăvara anului 1944, sosirea trupelor sovietice a
creat o nouă formă de dependență între fiecare grup etnic și orașele din vestul
Cernăuților. Un loc special era Cuturi
pe Ceremuș, deseori denumit astăzi ”Mica capitală a armenilor”
. De la
sfârșitul celui de-al doilea război mondial, orașul era una dintre cele mai
mari congregații ale armenilor polonezi. Împreună cu retragerea trupelor
germane, a început o ”epurare” etnică, organizată de naționaliștii ucraineni.
Interlocutorul meu relatează o povestire a ascunderii comunității armenești.

  • Pe
    când ne-am ascuns la vecinii mei, era un olar. Dar acest vecin probabil că ne-a
    văzut venind. Și a durat două săptămâni. Dacă au ucis pe altcineva, nu știu. Și
    nu am părăsit zona. (…) Când a venit, ne-a spus că trebuie să ne pregătim să
    plecăm, pentru că ne era frică că vor veni și ne vor ucide pe toți, și pe
    familia olarului. Am pus toate valorile noastre într-o piele de oaie. Am dormit
    cu capul pe o piele de oaie și ne-am învelit cu alta. Ne-a spus că ne puteam
    duce unde avea un cuptor. Era deschis și ne puteam ascunde în interiorul lui.
    Am intrat în cuptor, dar tata a spus: nu, ne vor găsi acolo. Îl vor amenința și
    el ne va indica. Astfel, ne-am ascuns în cimitir
    .

Apropierea Armatei Roșii
a restricționat epurarea.

  • Erau
    oameni care spuneau altceva, dar a durat puțin. Comandantul orașului și
    garnizoana care a ocupat Cuturi nu era o persoană din est, ci cineva dintre
    noi. Iar ei (Armata Insurgentă Ucraineană) l-a mituit cu spirt. Iar garnizoana
    s-a retras și a început genocidul. Și au dat foc (…) pe strada noastră, denumită
    Adăpostul, alături era bateria, apoi mărfurile, până la mori. Doar casa noastră
    a supraviețuit
    .

Unul dintre
interlocutorii mei, a cărui casă a supraviețuit, ne-a povestit despre o
”marcare” simbolică pe care o făceau opresorii.

  • Observam
    – nu știu ce însemna – că casa avea patru intrări. Două erau zidite, una era
    dinspre bucătărie, una dinspre birou – o anticameră dinspre biroul tatii.
    Intrarea principală avea coloane. La fiecare ușă înfipseseră o baionetă sau un
    cuțit
    .

În același mod – după cum
indica interlocutorul meu -, au fost marcate satele ”epurate”: la intrare și la
ieșire era amplasat un stâlp cu un rușnic
ucrainean – un prosop brodat cu model popular, utilizat în scop ritual,
caracteristic ritualului slavilor orientali și ritualului oriental.
Interlocutorii mei au menționat ascunzători precum poduri, șure, case părăsite,
șifoniere și morminte.

  • Această
    casă avea o verandă prevăzută cu o pivniță liberă. Veranda se sprijinea pe
    arcade. Și au luat un gard și au acoperit spațiile libere. Două deschizături în
    față. Nu-mi amintesc cum erau acoperite marginile
    .

Unii armeni au supraviețuit epurării datorită ajutorului ucrainenilor și huțulilor care locuiau în Cuturi. În mod neîndoielnic, evenimente grave au influențat relații strânse între polonezi și armenii polonizați pe scară largă. În pofida faptului că armenii care au părăsit Bucovina și-au păstrat identitatea, creând o comunitate solidă înafara țării. Identitate care nu este înțeleasă de mulți emigranți contemporani din Armenia. În povestirile armenilor polonezi, care locuiesc în Polonia, unii pot găsi asemănare structurală în povestirea cu privire la exil, traumă psihologică și experiența genocidului. Bucovina, similar Armeniei după genocidul armenilor din 1915, a format o arie inabordabilă de nostalgie până la începutul anilor 90.

Dinamica identității armenești din Bucovina

Astăzi, viața comunității
armenești din Bucovina evoluează pe baza a trei grupe de armeni, cu experiențe
istorice diferite: o mână de armeni, care au supraviețuit erei sovietice,
conștienți de originea lor; emigranți dintr-o Armenie afectată de cutremure și
război în Nagorno-Karabah, care s-au stabilit în Bucovina în căutarea unei
vieți mai bune. Al treilea grup îl constituie descendenții armenilor polonezi,
care au sosit în Bucovina în căutarea rădăcinilor lor culturale și familiale.
Este dificil de determinat influența superioară a fiecărui grup menționat
mai-sus. Se poate vorbi măcar de o interacțiune reciprocă. Deși, fără îndoială,
este afluxul unei identități culturale dinafara Ucrainei – din Polonia și
Armenia, motivul principal al revitalizării identității armenești care, ca
urmare a celui de-al doilea război mondial, a suferit declin și asimilare.

Victor Davidovici,
președintele comunității armenești din Cernăuți, explică fenomenul asimilării
și uitării rădăcinilor armenești.

  • Nu-mi
    aduc aminte când a început să mă intereseze chestiunea. Părinții și bunicii
    muriseră. Unii spun: da, bunicii erau armeni. Există ziare și stații de
    televiziune, sunt interesat de sufixul numelor lor, -ici, care ar fi interesați
    la rândul lor de strămoșii lor. De exemplu, exista un Marchievici în clasa mea
    – e un nume armenesc. Cele care se termină în –ian existau încă la începutul
    secolului XIX. Era condiționat de locul în care armenii se stabileau, scopul în
    care își schimbau numele. De exemplu, la Kiev numele armenești se termină cu
    sufixul –ov, precum Kirkov
    .

Acțiunile întreprinse de
organizațiile armenești în Polonia, precum tabere de voluntari, aveau drept
scop renovarea și curățarea cimitirelor armenești uitate, de facto de a găsi
urmele culturii armenești uitate. E o privire în trecut, după cum cazul găsirii
numelor armenești ale locuitorilor cernăuțeni obligă la cunoștințe despre
cultura armenilor din Cernăuți. E moștenirea materială a armenilor din
Bucovina, care este un temei comun pentru o comunicare dintre diferitele
grupuri de armeni. Restaurarea bisericii armenești din Cernăuți și găsirea unui
preot pentru a celebra slujbele este efectul cooperării dintre diversele grupe
de armeni. După cum relatează Victor Davidovici.

  • Când
    ne-am întors din Siberia, biserica era transformată în depozit și nu rămăsese
    nimic înăuntru. Nu-mi amintesc când tata a plâns – era curajos. Dar a plâns
    când a văzut ce făcuseră bisericii. Totul era distrus: altarul, orga. Când am
    devenit consilier, am început să renovez biserica. Și am cumpărat orgă din
    Republica Cehă și am construit camera orgilor. Renovarea a început la mijlocul
    anilor 80
    .

Biserica din Cernăuți
este astăzi sală de concerte. Datorită ei, biserică nu e ruină. Simultan,
interlocutorii mei menționau că orga este un instrument tradițional armenesc.
În anul 2008, un preot de la Biserica Apostolică Armeană a venit regulat la
Cernăuți și oficia slujbe – chiar dacă biserica aparține orașului, iar concerte
se organizează aici.

Merită să menționăm că,
în multe cazuri, armenii care s-au stabilit permanent la Cernăuți au învățat să
fie parte a comunității religioase, care echivalează cu a fi parte a
comunității armene.

În aprilie 2009 am fost
invitat la un matach tradițional,
organizat în biserică. După cum mi s-a spus, matach este sărbătoarea iubirii și a fraternității.
A fost organizat în Ziua Mondială a Rememorării Genocidului Armean și a reunit
50 persoane.

Tradus din limba ucraineană de Maciej Kilmczuk

www.chernivtsimemory.net

Tradus din limba engleză de Corina Derla