Jazz cu Harry la Muzeul Satului

Dacă, în urmă cu vreo 35 de ani, când l-am cunoscut pe Harry Tavitian, cineva ar fi prezis că într-o zi, cândva în viitor, o să vin din Australia, iar Harry – de la Vălenii de Munte, ca să ne întâlnim la Muzeul Satului din Bucureşti, aş fi apreciat că persoana în chestiune posedă – eufemistic vorbind – o fantezie debordantă. Iată, însă, că viaţa cu surprizele ei este mai generoasă decât orice imaginaţie. Aşa se face că, în ultima zi, 22 mai, a serbărilor prilejuite de comemorarea a 75 de ani de la înfiinţarea Muzeului Satului de către Dimitrie Gusti, mi s-a oferit desfătarea unică – fie chiar şi repetabilă – de a-l asculta pe jazzmanul nostru într-un one man show cum numai el ştie să-l pună la cale.

Mai întâi, surpriza l-a ţintit pe însuşi protagonistul serii, fiindcă direcţia instituţiei sărbătorite l-a onorat cu o diplomă, cu medalia comemorativă a aniversării şi cu un volum masiv consacrat Dobrogei. Abia apoi s-a aşezat Harry Tavitian în faţa orgii electronice în chip de pian, unde evident că s-a aflat în elementul său. Şi vraja s-a instalat. A început cu un susur de fluier sub crengile unui măr înflorit, cum sună cântecul armenesc, un alt cântec armenesc a gângurit ca o potârniche, pentru ca un şaracan de Nerses Şnorhali să inducă starea de graţie cu muzica vorbelor nerostite: Արերանալի Աստված, Հայր Ամենակալ.

Dar Harry cunoaşte magia peregrinării pe meridianele culturale. De la un dans gnosic cu modulaţii româneşti al lui Eric Satie, el şi-a purtat ascultătorii ascultători pe valurile temei din filmul “Sunetul muzicii”, prin cele şase melodii folclorice ale suitei de dansuri româneşti fixate în universalitate de Bela Bartok, a ajuns prin propriile puteri “La porţile Levantului”, odată pianul chiar a tăcut şi atunci pianistul s-a simţit obligat să-şi dea drumul la gură şi de acolo a ţâşnit cel mai autentic blues, cum numai adevăraţii tuciurii se pricep să-l cânte acolo, la ei acasă.

Şi, pentru că întotdeauna când se produce Harry muzica pare să  nu se mai sfârşească, iar dacă îşi îngăduie s-o facă au grijă cei delectaţi de ea s-o cheme înapoi şi să-i ceară omului de la claviatură să prelungească miracolul, Harry a fost adus la loc de aplauzele nesătule şi a făcut din “Bordeiaş, bordei, bordei” al lui Anton Pann un soi de potpuriu din care nu lipsea nici măcar dansantul boogie-woogie. Iar în aglomeraţia finală de îmbrăţişări, de pupături, de zâmbete, de autografe, când o cucoană întâmplătoare a întrebat mormăind în barbă ca pentru sine “Ce legătură are Muzeul Satului cu muzica asta?”, scriitoarea Doina Uricariu, deloc întâmplătoare, dar aflată prin preajmă, i-a replicat peste umăr: “Mare legătură”.

Sergiu Selian

by Sergiu Selian