ISTORIE | Ziarul Freie Stimmen (4 mai 1922) : Asociații secrete armenești

            Asasinarea guvernatorului anterior din Trapezunt, Djamal Asmi Bey, și a medicului militar profesor Baha ed din Șakirs este atribuită membrilor unei organizații secrete armenești, care doreau să se răzbune pe personalitățile junilor turci care au provocat deportările armenilor în anii 1915-1916. Se remarcă faptul că, după Talaat Pașa, Behbud Khan și Said Halim, alți doi membri remarcanți ai comitetului junilor turci, au fost împușcați. Crima lui Said Halim la Roma nu este încă lămurită. Rămâne să așteptăm ceea ce investigațiile vor aduce la lumină în cazul infracțiunii detestabile din Berlin.

            Asociațiile secrete armenești au jucat un rol nefast în istoria Extremului Orient. Aspirațiile lor nu au fost confundate cu vederile marii mase a armenilor, care se prezintă ca un popor pașnic și muncitor. Inițial, armenii au format un imperiu puternic, care se întindea până în Armenia Mare în sec.XIII, în timp ce în Cilicia a existat un regat de sine-stătător, sub casa franceză de Lusignan, până în 1375. După pierderea independenței sale politice, armenii și-au continuat existența ca națiune culturală și economică. În timp ce imperiul otoman unea întregul Orient Mijlociu, majoritatea armenilor au intrat sub administrație turcească. În esență, au trăit nederanjați și s-au răspândit în orașe, în calitate de comercianți, dar au jucat un rol important în serviciul civil turc.

            Chestiunea armenească, care a stârnit atâtea orori macabre, este o urmare a amestecului statelor europene în Orient. De la pacea de la San Stefano, rușii s-au servit de armeni pentru a disloca Imperiul Otoman. Încă din timpul războiului ruso-turc, în anul 1876 a izbucnit o insurecție în munți, la Seitun, în Cilicia, unde nobilii armeni se luptaseră cu turcii încă de demult. Eroismul acestor armeni, rebeli în ochii otomanilor, trata atelierul ”Zeitun”, scriseseră lui Clemenceau, pentru a-i oferi conducerea acesteia. Condițiile păcii de la San Stefano, care a dat posibilitatea Rusiei de a aborda chestiunea armenească în administrația internă a Anatoliei Răsăritene, au fost modificate îndeosebi la instigarea lui Disraeli, în articolul 61 a Tratatului de la Berlin din 13 iulie 1878, prin care Poarta se obliga să efectueze reforme în respectivele vilaiete și să informeze pe cele șase puteri semnatare despre efectuarea acestora. Una dintre primele urmări ale articolului 61 a fost o mare insurecție în Seitun, care a durat în perioada 1884-1896 și a afectat și Armenia Mare. Din Rusia, după discursul prințului Lobanov-Kostovski, care voia o Armenie fără armeni, adică o Anatolie răsăriteană rusească, a fost disputată noțiunea de național armean în anul 1887, prin contele Mekelov, un general armean aflat în serviciul rusesc. În contextul personalităților armenești din Egipt, s-a înființat uniunea anglo-armeană, care avea drept scop o reface a Armeniei. În anul 1887, pe lângă aceste asociații legale, luau ființă la Paris și Londra, două asociații secrete: ”Hintschak”/Clopotul și ”Droschak”/Steagul. Voiau să soluționeze problema armenească fără implicarea metodelor diplomatice, în mod tiranic revoluționar, și să provoace un amestec al puterilor în favoarea armenilor, prin declanșarea violențelor. Au apărut comitete revoluționare în Tbilisi, Odessa, Atena și Geneva, foloseau fiecare ocazie pentru a declanșa scandaluri pe tărâm turcesc. Erau în legătură cu cercuri anarhiste și nihiliste. La 26 august 1896, după demonstrațiile anului 1895 referitoare la un atentat la Banca Otomană din Constantinopol și în diverse ocazii, intrigile comitetului armean secret al ”clopotarilor” și al ”stegarilor” au ieșit la iveală. În anul 1913, clopotarii au ținut un congres la Constanța, în cadrul căruia s-au exprimat pentru acțiuni violente. Din ianuarie până în iulie 1914, comitetele locale au pregătit greve, în toamna anului 1914, Turcia a intrat în război, iar bande conduse și organizate de un fost deputat armean în Camera Turcă, Pastirmadschian, apăreau în spatele armatelor turcești în Anatolia. Imperiul Otoman trebuise să se apere în fața acestor insurgenți. Comitetele revoluționare, care încercaseră deja înainte de război să destabilizeze Turcia și să provoace incidente, au aruncat poporul armean în ruină. Un scriitor turc, Kara Schamfi, a subliniat că poporul armean este nevinovat de evenimentele regretabile și că doar instigatorii lor merită pedepse aspre. Comitetele care dispuneau de o presă vastă și de mijloace financiare de la diaspora armeană din America de Nord și de Sud, Anglia etc. sunt alimentate, au continuat să creeze nou dezastru în rândul greu-încercatului popor armean. Armenii pașnici, care aveau afaceri sau studiau în Germania, iar interesele lor trebuiau să evite furia Berlinului, au fost afectați, căci câteva nenorociri provocate de manipulatori s-au răspândit printre ei și asasinii au izbucnit împotriva junilor turci, care nu au făcut nimic ulterior, ci doar s-au alăturat patriei lor.

            Cine biciuiește azi suferințele nu servește binelui armenilor, căci calea urmată de turci nu e pașnică. Câteva capete ambițioase din cadrul comitetelor secrete armenești preferau să fie dezamăgiți ca visul unei Armenii independente să nu se materializeze. Prin infracțiuni comune, sunt capabili să afecteze armenii, al căror viitor se poate creiona roditor doar într-o comuniune în vecinătate cu mahomedanii din Anatolia, cu georgienii și cu alte popoare din Transcaucazia.

            Trecutul ar trebui să fie îngropat, iar poporul armean trebuie să se dezică de agitatorii fără scrupule, care le provoacă necazuri.

Nr.101  Klagenfurt, joi, 4 mai 1922

Traducere de Corina Derla

by Mihai Stepan Cazazian