ISTORIE | DEPORTAREA   ARMENILOR  DIN ISTANBUL

O parte din mass-media pune, din timp în timp, în circulație mitul conform căruia capitala Imperiului Otoman, Istanbulul, nu a suferit rigorile Genocidului Armean organizat minuțios de guvernul pucist al Comitetului Uniune și Progres (Junii turci) în 1915. Chipurile s-au ferit de ochii numeroaselor ambasade existente acolo. Ceea ce nu s-a făcut în capitala otomană au fost scenele de ucidere în masă și atrocitățile sângeroase care au cuprins întreaga peninsulă Asia Mică. În rest însă surghiunul (turcă) respectiv axorul (armeană) sau deportarea a fost pe larg aplicată.

Bedri Bey, șeful poliției și unul dintre guvernatorii orașului Istanbul, deținea peste o mie de dosare înțesate de fotografii, date personale, adrese, ce a spus și a zis fiecare când și unde, relații, legături, citate din articole publicate în presa armeană, etc etc pentru fiecare „suspect” urmărit.

Dintre arestați și deportați trebuie menționați cei peste 30 scriitori, poeți, dramaturgi, „Cununa Martirilor”, ale căror portrete sunt expuse și azi pe străzile din Istanbul, de fiecare 24 aprilie,  în semn de protest, mereu ignorat de toate guvernele  Turciei solidare cu evenimentele de acum un secol. Dar sute de profesori și învătători, publiciști, redactori, educatori,  actori, regizori, etc etc. și nu numai, au fost și ei  „ridicați” și mutați pe malul asiatic în lagăre de concentrare unde au fost apoi lichidați. Singura femeie care figura pe listele de suspecți era Zabel Esaiyan.

La fel s-a procedat și la Izmir (Smirna).

Dar documente recent ieșite la iveală și cercetate de istoricul Taner Akcam relevă un tablou diferit de cel vehiculat de cei interesați să ascundă faptele.

Lucrurile nu s-au limitat doar la deportarea unui număr de intelectuali în lagărele de concentrare de la Ayaș și Cankiri (Giankiri). A urmat, treptat, o deportare continuă de mici loturi de armeni din capitală și după 24 aprilie pe tot parcursul razboiului, și planurile prevedeau să fie deportați toți armenii din Istanbul. Aceste planuri nu au fost duse total la îndeplinire deoarece războiul a luat un curs cunoscut tuturor.

Trimis special al Germaniei pe lângă Poartă, Prințul Hohenlohe-Langenburg, a raportat superiorilor săi că „a înmânat o notă de protest, în august 1915, privitor la crimele ce aveau loc  împotriva armenilor cerând stoparea acestora. Istanbulul a afirmat că garantează  armenilor din oraș că nu vor fi deportati” a spus Prințul.

În memoriile sale, Arhiepiscopul Zaven Der Yeghiayan, (Patriarh al armenilor la Constantinopol între 1913 și 1922 ) spune că deportarea armenilor din Istanbul a fost oprită doar la presiunile germane. De fapt, o delegație parlamentară germană a venit în capitala otomană în ianuarie și februarie 1916  și, conform cu Der Yeghiayan,  a obținut ca armenii din Istanbul să nu fie deportați.

Sursele germane, britanice si americane însă afirmă că în grupuri mici, deportările din Istanbul au continuat în tot  timpul războiului. Coroborând informațiile, privind ordine similare de deportare, acestea pot fi găsite în arhivele Ministerului Otoman de Interne, Oficiul de Cifruri.

Un prim document de acest fel poate fi găsit în „Cartea Albastră”  publicată de James Bryce și Arnold Toynbee, în 1916. Într-o scrisoare, Patriarhul Constantinopolului  relatează problema deportărilor din capitală : „ Și acum e rândul Constantinopolului. În tot cazul populația este panicată si se asteaptă fiecare să-i vină rândul. Arestările sunt nenumărate și cei arestați sunt imediat îndepărtăți din capitală. Majoritatea vor pieri în mod sigur. Printre aceștia sunt negustori cu amănuntul, născuți în provincie, dar și rezidenți în Constantinopol care sunt acum deportați.(…) Facem mari eforuri să salvăm cât putem pe Armenii din Constantinopol de această oribila exterminare a neamului, pentru ca apoi, să avem măcar un singur punct de sprijin pentru cauza armeană în Turcia.”

O altă scrisoare din data de 28 octombrie 1915,  expediată de ramura balcanică a Partidului Dasnagțutiun (Federația Revoluționară Armeană) relatează următoarele privitor la deportări:  „Mii de sărmani armeni exilati din Constantinopol sunt puși sa meargă pe jos din Ismid  la Konia, și apoi mai departe, după ce au predat tot ce aveau jandarmilor, inclusiv încălțămintea lor. Cei care puteau să-și permita să călătorească cu trenul au fost și ei jecmăniți de jandarmi care au pretins nu numai costul călătoriei de la Constantinopol la destinație ci i-au jefuit de tot restul banilor ce avea vânzând alimente la prețuri exorbitante . Ei au pretins bani și pentru deschiderea ușilor closetelor.”

Misionarul american William S.Dodd, care se afla atunci în Konya, a confirmat  faptele privind deportările: „O altă metodă a transportului pe jos era pe larg aplicată în cazul oamenilor veniți din Constantinopol, care se aflau acolo, fără  familiile lor ce trăiau în provincie. În timp ce guvernul turc menționa constant că nu au loc deportări ale armenilor din Constantinopol, ei arestează și trimit aceste mase de mii de oameni, arestați și exilați departe lipsindu-i de posibilitatea de a câștiga cele necesare familiilor lor. Erau și femei printre aceștia.”

Dar și arhivele germane conțin rapoarte privind deportările pe scară largă din Istanbul. Pe 5 decembrie 1915, ambasadorului Germaniei la Constantinopol, Paul Wolff Metternich primește un raport din partea secretarului Jagov reprezentant al secțiunii din Sofia a Comitetului Dașnag. Conform acestui raport, „Guvernul turc, contrar promisiunilor sale anterioare, a început să deporteze și pe armenii  din Istanbul. Până la acest moment peste 10.000 de persoane au fost, se pare, deportate și mare parte din aceștia uciși în munții Izmit. A fost deja pregătită o listă de 70.000 de persoane ce urmează a fi deportate.” Jagov transmitea următoarea directivă: „Dacă acestea se confirmă, vă rugăm să protestați energic”. (pe lângă guvernul otoman).

În răspunsul său din 7 decembrie, ambasadorul German a confirmat rapoartele privind continuarea deportărilor, arătând că pe baza informațiilor primite din partea direcției securității din Istanbul, circa 30.000 de armeni au fost deja expulzați din capitală. „Am aflat din surse demne de încredere că în conformitate cu informațiile comunicate de șeful poliției locale, pe care vă rog să le țineți secrete, recent alți 4.000 de armeni au fost deportați  în Anatolia, și cei 80.000 care au mai rămas în Istanbul vor fi îndepărtați treptat. Đeja au fost deportați 30.000 în vara aceasta, iar alți 30.000 au fugit.”

Pe 18 decembrie 1919, în timpul celei de a 7-a sesiuni a tribunalului militar, ținută la Curtea Marțială din Istanbul, (Nahiye Mudurleri Davasi) un armean, care fusese deportat din Istanbul, a depus mărturie că el a fost unul din cele 200 de persoane deportate între iulie și august 1915. Gelal Bey, care era guvernator de provincie la Konya, pe timpul operatiunilor de deportare, a declarat că deportările din Istanbul au avut loc și că numărul deportaților se ridică la „mii de persoane”. Trenurile care plecau zilnic din Haydar Pașa duceau mii de armeni. Ei se adunau la Konya. Când nu mai aveam vagoane eu mă scuzam că nu mai am cu ce transporta și că nu se mai pot face deportări.” (Gelal Bey „Ermeni Vakayi-i”).

Documentele Ministerului de Interne al Guvernului turc confirmă faptul că în tot timpul anului 1915 au avut loc deportări ale armenilor din Istanbul, și în majoritatea anului 1916. O telegramă din iunie 1916 adresată provinciei cere ca „armenii care sunt deportati din Istanbul și alte localități de acolo spre Deir-es-Zor, vor urma traseul Kars-Maraș-Pazarcik prin Konya, Karamansi, Tarsus. Din telegramă rezultă că deportările din Istanbul au continuat și în vara lui 1916.

Documentele ministerului de interne mai arată clar că au existat criterii pentru deportare, și că destinația a fost, în cea mai mare parte, Deir-es-Zor. În esență, documentele arată că au existat patru criterii principale, conform cărora armenii erau deportați: 1/ născuți în afara Istanbulului; 2/ necăsătoriți 3/ fără servici și 4/ cei care aparțineau de diferite organizații. De exemplu: În august 1915, o telegramă a Directoratului de Securitate din Ministerul de interne adresată către districtul Izmit, informează autoritățile locale că armenii din Izmit, care locuiau la Istanbul vor fi considerați din Izmit și ca atare deportați. Se adăuga că a fost informat și  șeful poliției.

O altă telegramă expediată direct din Ministerul de interne, semnată de Talaat Pașa, către provincia Konya, în decembrie 1915, comunica faptul că au fost emise documente speciale de către șeful poliției, pentru expulzarea armenilor originari din Izmit, din capitală .

O telegramă trimisă spre Mosul, în noiembrie 1916, privitor la Simpat Kirkoryan, un negustor de produse manufacturiere, care este din provincie (tașrah) și necăsătorit a fost prins încercând să fugă în Bulgaria, cu un pașaport fals, fiind trimis în interiorul țarii. El poate fi dat ca exemplu de armean necăsătorit care nu este născut la Istanbul.

Unul din cazurile care au compărut în față curții marțiale, în timpul Armistițiului, privea persoane care erau acuzate, printre alte infracțiuni, de a fi deportat armeni necăsătoriți din Istanbul. Arestatul Hidayet Effendi, un lucrător al poliției, a fost judecat și condamnat pentru că „s-a folosit de pretextul de necăsătorit pentru a deporta armeni din zona Uskudar, și pentru că a intrat în casele lor și a confiscat lucruri care erau proprietatea acestor armeni.”

O altă telegramă expediată către provincia Kastamonu, în iulie 1915, arată că au fost aplicate acțiuni similare armenilor deportați din Istanbul spre Ayaș și Giankiri pe 25 aprilie 1915. În conformitate cu acest mesaj reiese că a fost creat un registru cu armeni din Istanbul care erau originari din provincii. Și din nou li s-au aplicat acțiuni similare de deportare.

Alte documente arată categorii combinate de criterii. Astfel de exemple sunt: „necăsătorit, din provincie”, „fără servici, din provincie”. Exemple: Kirkor Karaghiozean fiul lui Karabet, originar din Bursa, a fost ridicat din Kumkapi, unde locuiește și trimis la Konya.  Nazaret, fiul lui Asadur a fost deportat din Istanbul la Konya deoarece era necăsătorit și din provincie. Serki fiul lui Kirkor, deportat din Istanbul la Konya, deoarece era membru al Comitetului Armean Dașnagțutiun. Toate acestea erau pretexte pentru a aresta în voie aproape orice armean din Istanbul și a-l trimite în lagărele morții.

În concluzie, mitul care pretinde ca armenii din Istanbul au fost scutuți de ororile genocidului este fals si nu are nici o bază. Dimpotrivă, armenii din Istanbul au fost supuși aceluiași tratament inuman ca si ceilalți. Diferă doar metoda de a-i îndepărta din capitală, în partea asiatică a țării, unde masacrele puteau să se desfășoare în voie.

O dovadă în plus la ceea s-a întâmplat cu armenii din provincii sunt relatările consilierilor militari germani care se plângeau ambasadei germane pentru condițiile în care erau obligați să stea în apropierea fluviului Eufrat care aducea mii de cadavre de armeni ce se blocau la coturile apei făcând fluviul să se reverse provocând inundații.

ARPIAR  S.

___________

SURSE

„Un Ambasador la Constantinipol”, de Henry Morgenthau, Editura Ararat 2000

„The Young Turks Crime Against Humanity”, Taner Akcam, Editura Princeton University Press, 2012

 NOTE

 Zabel Esayian – scriitoare, publicistă, pedagog, militantă pe tărâm cultural,    (1878-1943). Ziarul MĂȘAG din Tiflis (1872-1921) din 9 februarie 1916, comentează conferința „Persecuțiile recente din Constantinopol împotriva armenilor” ținută de D-na Zabel Esayian.

„Cununa Martirilor”– Krikor Zohrab, Daniel Varujan, Rupen Zartarian, Ardașes Harutuyinian, Siamanto, Ruben Sevag, Dikran Ciukurian, Diran Kelekian, Tălkatinți, Yeruhan. Au fost eliberați Komitas și Vrtanes Papazian prin intervenții la cel mai înalt nivel.

Deir-es-Zor – Deșert situat în Siria. Biserica ridicată în Deir-es-Zor în amintirea miilor de victime ale Genocidului Armean ce au pierit în aceste locuri, a fost bombardată în timpul războiului sirian, semn că genocidul continuă.

by Redactor