Recitindu-l pe Franz Werfel / IOANA ȚIPLEA : Ochi îndurerați de armean

Ioana Țiplea

studentă la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca

secția FR-EN

În calitate de studentă, sunt pasionată atât de autenticitatea lingvistică proprie fiecărei limbi, cât și de interconexiunile ce se pot stabili între literatură și istorie, între contextul social și semnificație. Deschiderea culturală față de nații diferite, evoluția unui aceluiași concept în interiorul unor mentalități divergente sunt aspecte al literaturii care mă fascinează.

Ochi îndurerați de armean

          A aparține unei minorități înseamnă a plăti, în mod inevitabil, pentru păcatele acesteia. Dacă acestea din urmă sunt greșit atribuite sau sunt inventate, rămâne, din păcate, la latitudinea călăului. Lectura cărții „Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh”, scrisă de Franz Werfel, a însemnat pentru mine o deschidere afectivă fără precedent, căci a portretizat lupta pentru supraviețuire a unei comunități străine de a mea: a comunității armene. Deschiderea față de alteritate a pavat drumul de descoperire a identității armene odată cu Gabriel Bagradian, armeanul europenizat ce ajunge să-și asume poziția de lider a unui grup de armeni ce refuză să mărșăluiască înspre propria lor moarte.

Catastrofa uciderii în masă a armenilor de către turci coincide în mare parte cu perioada Primului Război Mondial. Acest amănunt subliniază neputința și claustrarea unui popor ce nu avea, la momentul respectiv, nicio cale de ieșire. Contextul politic european nu lăsa loc pentru sprijinirea unei minorități. Însă această situație limită a făcut să iasă la suprafață adevărata putere a armenilor, forța interioară ce i-a determinat să își accepte soarta cu demnitate (în cazul celor ce erau deja deportați) și în același timp să îi țină piept.

Ce înseamnă să fii armean? O întrebare chinuitoare, dar care stă la baza acestei cărți de o importanță colosală. Un răspuns sumar, dar recurent în portretizarea personajelor, este a avea „ochi mari, uriași, de armean”, ochi care reflectă teroarea unui popor când vocea îi e răpită. Ochi care înfățișeză mândria identitară, disperarea surdă și moartea interioară. Ochi în care sufletele de armean își oglindesc puritatea și speranța, deci puterea. Încorporați în trupuri zvelte, acesția exprimă și o fragilitate ce devine o adevărată tehnică de frondă. În fața marșurilor sângeroase, a atrocităților ce au devenit obișnuințe și a subminări identitate, populația armeană a suferit, s-a decimat, însă nu și-a pierdut identitatea și esența culturală, ce a răzbit prin rezistență.

Ca primă nație creștină, armenii au cunoscut întotdeauna o asuprire turcească pe bază religioasă. Ca minoritate, dreptul lor de a se autoafirma și de a manifesta trăsături diferite în mod vădit față de cele ale poporului turcesc dominant a fost subminat prin represalii sângeroase și violente. Prin forța lor identitară, aceștia au fost considerați o amenințare, în ciuda faptului că această abordare a faptelor nu e universal valabilă. Multitudinea de etnii (armeană, turcească, franceză, germană) prezentate în romanul lui Franz Werfel rămâne o mărturie a aprecierii universale a poporului armean ca oameni cu îndeletniciri practice, putere și voință de a munci, oameni ce au un cod moral și etic puternic. Prin ochii lui Gabriel Bagradian, revenit cu familia în Yoghonoluk din Franța din cauza morții fratelui său mai mare, Avetis Bagradian, imaginea unui popor independent (în special din punct de vedere economic și al îndetelnicirilor) a început să se contureze.

În ciuda asimilării acestora în economia și armatele turcești, integrarea totală a armenilor în comunitatea turcească a fost irealizabilă din cauza caracterului lor de etnie închisă, puternic raționalistă. Prin aceasta, erau considerați de către conducătorii turcești o adevărată amenințare. Justificarea turcească a marșurilor morții a fost de ordin politic: eliberarea națiunii de un dușman intern ce putea influența negativ soarta războiului ce avea loc la nivel mondial. O justificare deficitară din punct de vedere etic, uman și moral, dar care a fost de ajuns pentru poporul turcesc, obsedat de propria nație. În viziunea lui Enver Pașa, asupritorul cel mai de seamă împotriva armenilor, în cazul popoarelor care nu sunt capabile să înlăture comunitatea minoritară cu statut de microb, acest fapt e un indiciu cum că poporului îi lipsește „forța necesară pentru a-și impune fără menajamente voința națională”. Această megalomanie este însoțită de o iluzie a superiorității ce va duce, inevitabil, la declin.

Abordarea turcească a exterminării armenilor este una cât se poate de pragmatică, crudă și lipsită de umanitate. Prin propaganda egalitară (ce recunoștea atât drepturile armenilor –  și nu numai –  , cât și importanța lor ca și comunitate în spațiul turcesc) realizată pentru Partidul Junilor Turci, se reușește sădirea în inimile cetățenilor ce aparțineau minorităților a unui sâmbure de speranță, privit însă cu ochi sceptici de către armenii în vârstă, cu experiență. Prin construirea unui astfel de portret justițiar, acțiunile împotriva armenilor – justificate sumar –  apar drept o judecată a faptelor lor, și nu ca un plan complex de exterminare bazat pe lipsa toleranței diferențelor culturale marcante dintre cele două etnii. Acest aspect este complementar altuia: portretizării negative a armenilor și asocierii lor cu rebeliunea, răzvrătirea și cu violențele nejustificate împotriva turcilor. Deși acesta din urmă este construit superficial și este în mod fundamental fals, reprezintă un element îndestulător pentru turcii a căror fanatism național îi determina să provoace victime în masă.

Moartea, deci, aparținea vieții cotidiene și survenea dureros de încet. Metoda de tortură aleasă, marșurile, era una nu doar eficace, ci și extraordinar de crudă: oamenii simțeau, cu fiecare pas, pierderea unei părți din sine și apropierea morții. Armenilor din convoaie li se dădea o destinație orientativă falsă (pentru a hrăni speranța acestora și a evita răzvrătirea armenilor deportați), câtă vreme destinația finală era „neantul”. Procesul de conștientizare a duplicității turcești și a inutilității și neputinței proprii reprezenta adevărata cădere a asupriților, șocul phihologic ce era inevitabil și traumatizant.

În confruntarea directă dintre comunitatea armeană pe punctul de a fi exterminată și călăii turci, circumstanțele conferă o aură spirituală, aproape mistică rezistenței primului popor creștin. Suferința celor ce au murit apare ca un sacrificiu valorizat de cei ce încă luptă. Valențele religioase sunt valorizate în special prin importanța acordată creștinătății și valorilor morale. Încrederea în conducătorii religioși ai comunităților e mai adânc înrădăcinată decât cea în reprezentanții legii. Acest aspect e subliniat în construirea micro-societății de pe muntele Musa Daugh, colț al existenței al cărui prim conducător ales este Ter Haigasun, preotul din Yoghonoluk.

Absolutismul creștinesc identitar (una dintre cauzale urii turcești împotriva etniei armene) a stopat asimilarea completă în rândurile poporului turcesc. Această statornicie în fața alterității și a schimbării apare și în reacția armenilor în fața deportărilor forțate. Aceștia refuză dezumanizarea nebuniei, a disperării inițiale, violente și acute. În schimb, adoptă pragmatismul unor oameni conștienți de povara grea a propriei identități și încearcă să se pregătească, din punct de vedere fizic și material, pentru lungile zile de mărșăluit. În același timp, nu renunță la credința unui viitor mai bun sub îngăduirea unui Dumnezeu care își are deja toate socotelile făcute. Această speranță apare ca nemuritoare și se transpune, implicit, generațiilor viitoare. 

Moștenirea armeană capătă în universul creat de Franz Werfel un caracter omnipotent, indisolubil, ce se manifestă atât în interiorul lui Gabriel Bagradian, cât și în caracterul fiului său, Stephan. În ciuda europenizării ce i-a îndepărtat de valorile tradiționale ale poporului din care se trag, revenirea în comunitatea armeană a reprezentat un proces de redescoperire identitară a esenței fundamentale ce-i caracterizează.

Rearmenizarea apare ca un proces inevitabil și măreț într-o comunitate superioară nu din punct de vedere numeric, ci spiritual, calitativ. În ciuda numeroaselor contacte cu familiile armene cu care a interacționat până atunci, primul contact în adevăratul sens al cuvântului între Gabriel Bagradian și poporul de care s-a desrădăcinat are loc în momentul în care acesta își expune planul de a se refugia pe muntele Musa Dagh în fața câtorva mii de armeni. Importanța critică a momentului, ce se îmbină cu posibilitatea respingerii validității planului său pe fondul înstrăinării etnice conferă întregului eveniment o ceremonialitate sacră, ce reușește să fortifice valențele pozitive ale forței identitare armene. Ochii deznădăjduiți de armean devin însuflețiți de speranța răzvrătirii, a unui viitor diferit de realitatea macabră și nedreaptă a unei morți premature.

Atitudinea armenilor față de această moarte este una unitar valabilă. Teama primordială este nu cea a decesului, ci cea a pierderii demnității, a caracterului uman și identitar în apărarea căruia au luptat de secole. O moarte pierdută în apărarea întregii comunități este o moarte eroică, demnă de ținut minte, care servește la alimentarea spiritului revoluționar.

Pentru un popor marcat de fatalitate, instrumentele de rezistență sunt puține și nu foarte eficiente pe scară largă. Credința, păstrarea tradiților, conștiința întâmplărilor, a abuzurilor și literatura sunt porți deschise către o supraviețuire a armenilor, nu doar din perspectivă etnică, ci și din punct de vedere literar și etică În acestea se sprijină esența unui popor ce nu a fost abandonat de Dumnezeu, ci doar supus la încercări în fața cărora și-a descoperit forța interioară.

În acest sens, imortalizarea atrocităților genocidului armean și a supraviețuirii unei părți a acestei populații într-o operă literară reprezintă vlăstarul unei rezistențe eterne, a unei identități necutremurate, stabile în fața oricărei furtuni. În egală măsură, această mărturie literară este un important pas înspre o lume mai conștientă de realitatea dură și de chinurile la care sunt supuse alte popoare minoritare.

Căci atrocitățile umane nu trebuie uitate, ci transformate în lecții pentru generațiile următoare. Iar genocidul armean reprezintă una dintre lecțiile cele mai de seamă care au fost predate vreodată. Victimele trebuie să fie comemorate, călăii condamnați și faptele atroce trebuie să fie detestate, în vederea unui viitor mai bun, în care uciderea unui om pe bază de diferențe etnice să nu mai existe.

………………………………………………………………………………………………………………..

În cadrul cursului Omul politic și literatura (pe care îl țin la Facultatea de Litere din Cluj) am inițiat, din acest an academic, studierea romanului Cele 40 de zile de pe Musa Dagh de Franz Werfel. Anterior studierii romanului în cauză, le-am prezentat studenților (peste o sută de studenți au participat la acest curs), un istoric concis al Genocidului armean. Studenții cei mai implicați în discuțiile de la seminare au fost solicitați să redacteze un eseu personal despre romanul lui Franz Werfel. În serialul care urmează, am decis să pun la dispoziția Comunității armene din România cele mai bune eseuri redactate de studenții mei, care să fie postate și accesibile oricui. În câțiva ani, sper să pot selecta câteva zeci de eseuri ale studenților mei care să fie publicate într-un volum pe tema genocidului armean.

Ruxandra Cesereanu

(scriitoare, profesor la Facultatea de Litere din Cluj,

Departamentul de Literatură Universală și Comparată)

by Redactor