OCTAVIAN CARP-SEMIZIAN : “Momentan mă limitez la Planeta Terra…the sky is the limit !”

E.A. – Ne cunoaştem de foarte multă vreme, chiar mă gândeam astăzi că au trecut cred că 20 de ani de când mergeam împreună la şcoala armeană, la doamna Profesoară Ulnia Blănaru. Ce ai mai făcut de atunci?

O.C.S.- Am terminat Colegiul Melkonian din Cipru, apoi am plecat la facultate în Anglia, la Universitatea Salford, unde am făcut şi un master în fizică, timp de patru ani, apoi am căutat să urmez un doctorat, dar tocmai intervenise criza financiară şi fondurile la doctorat au fost restrânse. M-am întors în România, unde am făcut un nou master în fizică teoretică. În anul doi am plecat prin programul Erasmus în Franţa, unde am stat un an. În sfârşit am ajuns la Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Aerospațială, unde am rămas un an şi jumătate, apoi s-a invit oportunitatea să plec să lucrez în Antarctica, al şaptelea continent.

E.A. – Tocmai la capătul lumii, cum ai reuşit?

O.C.S. – Încă din facultate mi-am dorit să ajung acolo. Am trimis mai multe aplicaţii, dar nu s-a ivit nimic. Chiar şi când eram în Franţa, mă plimbam pe internet şi am trimis aplicaţii. Într-o zi eram într-o excursie şi tot aşa, am trimis o aplicaţie. O lună mai târziu am primit o invitaţie să mă prezint la un interviu. Mi-am luat o zi liberă de la muncă, dimineaţa am plecat cu avionul, am susţinut interviul în Anglia, seara m-am întors înapoi. După o altă lună am primit răspunsul, ceva de genul, avem o ofertă pentru dumneavoastră. Asta se întâmpla în 2013. Aşadar am plecat înapoi în Anglia. Patru luni am făcut variate cursuri acolo.

E.A. – Care este exact situaţia bazei britanice la care ai lucrat în Antarctica?

O.C.S. – Este o bază de cercetare, Halley. Se fac cercetări ştiinţifice, meteorologice. Baza funcţionează acolo din 1956. Funcţia mea acolo era, să spunem aşa, inginer-electronist. Aveam în grijă două radare atmosferice, pentru atmosfera înaltă. Totul este canalizat pe câmpul magnetic solar, iar cercetătorii îşi continuă studiile. În acest fel datorită locaţiei noastre obţineam cele mai multe date, despre interacţiunea cu soarele etc. Am stat acolo din decembrie 2013 până în martie 2015. Voi pleca din nou, tot pentru un an şi jumătate, curând.

Baza vazuta noaptea cu aurora boreala

E.A. – Cum decurgea o zi normală la baza britanică din Antarctica?

O.C.S.- Primul avantaj era că drumul până la serviciu era foarte scurt ! Practic coborai din pat… Sau dezavantaj în acelaşi timp. De exemplu, la 4 dimineaţa nu-ţi mai funcţionează radarul, te scoli, îl repari, te culci la loc. Eram puţin înregimentat cu orele de masă care erau fixe. Având 24 de ore de lumină vara şi 24 de ore de întuneric iarna, ritmul uman biologic se modifică. Fiecare zi decurgea aproximativ la fel. Te trezeai, mâncai un mic dejun, apoi te aşezai la biroul tău, îţi făceai treaba, mai completai un raport, dar în primul rând verificai toate sistemele, dacă totul funcţionează. Dacă ceva se strica interveneai, ieşeam, practic, din monotonie.

rasaritul

E.S. – Ajunseși să te bucuri dacă se strică ceva, să spargi rutina?

O.C.S. – Cam aşa ceva, dar nu ştiu cum s-a făcut că am nimerit un an în care nu s-a stricat aproape nimic. Toate sistemele au funcţionat foarte bine. Aparatura, radarele erau foarte performante. Totul era pe logică analogică. Exista o mentenanţă lunară, adică o dată pe lună îl opreai, verificai ca toate circuitele să fie în regulă, toate sistemele să funcţioneze în parametri normali etc.

E.A. – În Antarctica, sau pe unde ai fost, în zonă ai întâlnit vreun armean?

O.C.S. – Nu, nu am întâlnit niciunul, dar sunt sigur că sunt pe undeva, pe acolo, pe la alte baze de cercetare. Nu mi-a sărit niciun ian în ochi. În schimb am văzut un nume care îmi părea românesc, era instalatorul de la baza Concordia, dacă nu mă înşel. În baza noastră eram 13 oameni. Ne-am văzut zi de zi timp de aproape 2 ani. Echipa se schimbă, acum când voi pleca, voi avea colegi noi.

E.A. – După ce vei merge şi în acest an, bănuiesc că în viitor tot asta ai să faci…

O.C.S.- Nu neapărat. Devii puţin instituţionalizat. E chestia aia că ţi se oferă masa la ora X… totul devine monoton. Dar ştii, când sunt 16 oameni, de exemplu stânşi la un loc timp de un an şi jumătate, vrei să mai vezi şi alte feţe, totuşi omul este un animal sociabil.

E.A. – În viitor te vei întoarce acasă, în România?

O.C.S. – Da, de ce nu? Întotdeauna m-am întors. Momentan eu mă limitez la planeta Terra, dar nici nu e exclus, dacă apare vre-o oportunitate… the sky is the limit! Nu ştim niciodată ce ne rezervă soarta. Până la urmă cu asta rămâi, căci dacă alergi după bani, nu rezolvi nimic.

 E.A. – Ar fi interesant ca peste cîţiva ani să ne strângem, să ne reunim, toţi elevii, colegii care am urmat cursurile şcolii armene la Bucureşti, să vedem fiecare ce realizări am avut…

O.C.S. – Ar fi foarte interesant, mi-ar face o deosebită plăcere. Să ne revedem cu bine.

 E.A. – Îţi mulţumim şi aşteptăm noi veşti de la tine, de ce nu, poate înfiinţăm o filială UAR în Antarctica, glumesc desigur. Îţi dorim mult succes!

EDUARD ANTONIAN   

by Eduard Antonian

Facebook