INTERVIU / Flora Nicogosian :“ Sunt o supravieţuitoare “

Unul dintre seniorii comunităţii armene din Bucureşti, Flora Nicogosian a traversat vremuri teribile, a cunoscut deportările şi implicit lagărele, a îndurat interdicţiile, frigul, foamea, mizeria alături de fratele mai mic, Ervant. Durităţile vieţii şi brutalităţile autorităţilor i-au determinat pe cei doi să se spijine reciproc pentru a îndura şi înfrunta condiţiile vitrege. A urmărit cariera artistică a fratelui său, i-a alinat suferinţa când a pictat, orb fiind, lucrări fără cusur şi a participat la expoziţii postume. În iunie 2017, am stat de vorbă cu domnia sa pentru a desluşi felul în care înving cei pe care viaţa nu îi răsfaţă.

– V-aţi născut la Odesa, în 1925. Pe atunci, vă mai amintiţi, erau mulţi armeni în acest oraş ?

Tatăl Florei, al treilea din dreapta (jos) pe vremea studenției la Munchen

Cred că nu erau foarte mulţi, dar pot spune cu certitudine că nu erau nici puţini. Cu cei proveniţi din România eram foarte apropiaţi şi am rămas în legătură până am ajuns în ţară. Erau însă şi mulţi români. Tatăl meu, un om vesel, educat, cu studii la Politehnica din Munchen, fost coleg cu Aurel Vlaicu, era de mare ajutor pentru românii din oraş. La noi acasă se întruneau mulţi dintre concetăţenii refugiaţi în  Odesa în timpul Primului Război Mondial şi împreună cu părinţii noştri dezbăteau probleme existenţiale. Să nu uităm că au fost surprinşi acolo de schimbarea regimului politic, adică de Revoluţia bolşevică şi nu au mai putut reveni în ţară. Mulţi au fost ajutaţi de tata să se repatrieze. El nu făcut-o. Avea deja o familie şi a încercat să îşi facă o situaţie după ce am venit noi pe lume, acolo. A încercat să întemeieze o făbricuţă de cafea, cum ştia că aveau mulţi armeni, a construit o casă (era cetăţean român), un imobil pe care nu am reuşit să-l revendicăm. Îmi aduc aminte că la noi în casă se vorbea româneşte şi se cântau cântece româneşti, iar tata a fost arestat în 1938 pentru « complot împotriva statului sovietic ». Nu ne-a povestit nimic despre « aventurile » din puşcărie. A fost eliberat din lipsă de probe. Viaţa nu era uşoară în Odesa sovietică.  Ne-am născut în comunism, cu lipsurile pe care mulţi dintre noi ni le mai amintim. Poate dumneavoastră nu, fiindcă sunteţi foarte tânără şi nu aţi apucat vremuri prea grele. Mi-aduc aminte că primeam pachete din România, capitalistă pe atunci, de la rudele mamei, aşa cum se întâmpla să primim şi în perioada comunismului românesc, din Occident, de la rude sau de la prietenii plecaţi din ţară. Primeam cutii elegante de bomboane inscripţionate « Bucureşti », un oraş pe care ni-l imaginam deosebit de frumos, după vederile de la unchi şi mătuşi, primeam hăinuţe şi încălţăminte cu care ne mândream grozav. Odesa era un oraş cosmopolit. Fraţii mei erau foarte atraşi de viaţa copiilor, a adolescenţilor de acolo. Era o adevărată şcoală a vieţii. Eric (aşa îi spuneam) era însă atras de lumea interlopă din port. Erau şcoli de « hoţi de buzunare », găşti de « golani », prostituţie, escrocherie, tot arsenalul unei lumi în derivă. Tata, un părinte sever, l-a readus pe drumul cel bun imediat ce a observat devierile de la calea dreaptă, i-a sesizat talentul şi i l-a cultivat. Încă de pe la vârsta de 9 ani Eric picta foarte frumos. Tatăl nostru, om cu mare atracţie pentru artă şi muzică i-a angajat un profesor de pictură, un evreu, Ginsburg, de la care a învăţat să deseneze împreună cu celălalt frate şi el foarte talentat, Leonard. « La şcoala aceasta am învăţat să desenez, exact ca la Belle-Arte, după busturi celebre: Laokoon, Hera, Venus s.a.m.d.», spune Eric într-un interviu apărut în « Bucurestiul Cultural »,  în 2006.

– Studiile le-aţi început la Odesa? Dar Ervant?

Am început studiile la şcoala armeană din Odesa ca şi Eric şi ca toţi fraţii mei. Am învăţat primele clase în limba armeană, nu a fost uşor. După primele patru clase, am continuat să învăţăm în limba rusă. Dar la noi în casă părinţii ne vorbeau în limba română, iar tata care cunoştea bine limba germană, ne învăţase şi nemţeşte. La şcoală eram învăţaţi să apărăm orânduirea socialistă, să ne apărăm de capitalişti, să ne trădăm părinţii şi prietenii, să ne lepădam de Dumnezeu, să scuipăm în mâna preoţilor care ajunseseră să cerşească fiindcă bisericile erau dinamitate. Viaţa noastră semăna cu cea descrisă în unele filme celebre,« Al 41- lea », dacă aţi auzit. Părinţii noştri, veniţi dintr-o altfel de lume, ne-au învăţat să ne menţinem moralitatea, să fim oneşti şi ataşaţi de adevăratele valori.

Trebuie să va mai spun că tata era din Brăila, iar mama din Galaţi şi lăsase în ţară cinci fraţi şi surori. Tot timpul au sperat că se vor întoarce acasă, adică în ţara natală.

– De ce a fost deportată familia dumneavoastră şi în ce lagăre pe teritoriul Uniunii Sovietice ? Cât de cumplită era viaţa atunci ?

În 1941 am fost deportaţi în cinci lagăre din Kazahstan. De ce? Pentru vina de a fi români, adică noi aveam cetăţenie română, la care tata nu a vrut să renunţe în ruptul capului şi pentru că  aşa cum ştiţi, România, aliată a Germaniei hitleriste  a intrat în război cu URSS în 1941. Ni s-a explicat că vom fi « protejaţi » în lagăr de ororile războiului, conform convenţiilor internaţionale. Dar nu a fost chiar o protecţie. Au venit, cum povestea şi fratele meu într-un interviu, la data de 20 iulie, într-o dubă neagră opt inşi, şase santinele şi doi politruci care i-au spus tatălui meu să ne pregătească de plecare imediat. Avea voie să ia un număr de kilograme, 20 de fiecare membru al familiei, eram şase : mama, tata şi patru copii. Şi ce credeţi ? Tata, după ce ne-a pregătit nişte hăinuţe, a luat doar cărţi. Una sau două valize cu cărţi. Am plecat la drum. Un drum extrem de lung, extenuant, ce a durat cel puţin o lună, în vagoane de vite. Eram într-un vagon doar femei şi copii, adică şi fratele meu care era minor, în altul erau bărbaţii şi băieţii mai mari de 18 ani. A fost un drum parcă fără sfârşit. Aveam în mijlocul vagonului un hărdău în care ne făceam nevoile şi era atât de frig încât îmi aduc aminte că mie şi mamei ni se lipise părul de pereţii vagonului din cauza gerului. A fost un drum al mizeriei şi al umilinţei umane şi nu lipsit de pericole majore, adică am fost şi bombardaţi.  Doamne, nici nu vreau să mai îmi amintesc prin ce am trecut. A fost oribil.

– În lagăr a început Ervant să picteze? Cum îşi procura materialele: pensule, culori, pânze, cartoane? Îşi prepara singur culorile, folosind grăsimea animalelor şi câteva legume ? Lucra pe carton sau pânză?

În primele două lagăre nu s-a apucat de pictură. Am fost întâi la Oranki, o mănăstire transformată în puşcărie de către bolşevici, situată la câţiva kilometri de oraşul Gorki.  Erau puse schele pe mai multe niveluri până la turlă şi noi dormeam într-un spaţiu extrem de strâmt. Din fericire nu am rămas mult acolo. Am fost duşi la Aktiubinsk, cel mai cumplit dintre toate. Era o climă austeră, de stepă, cu ierni cu -40 de grade C şi veri secetoase cu + 35. Mâncarea era mizerabilă. Nu am gustat carne, lapte, ouă, fructe proaspete timp de şapte ani şi jumătate. Ne dădeau un fel de terci negru, făcut cu ulei de rapiţă, o ciorbă din capete de peşte şi un sfert de pâine, extrem de neagră, în fiecare zi. Mulţi internaţi s-au îmbolnăvit de pelagră, malarie, dizenterie, tifos exantematic. A funcţionat perfect legea selecţiei naturale. Au supravieţuit cam jumătate dintre cei internaţi care erau de diferite naţionalităţi: estoni, letoni, lituanieni, nemţi, spanioli, belgieni. Armeni nu prea erau. Toate naţiile aflate în război cu URSS la acea dată. Dar erau oameni educaţi, civilizaţi, doctori, profesori, ingineri. Asta ne-a salvat într-un fel. Şi tata a trecut prin toate bolile din lagăre. De pelagră l-a salvat un medic german internat în lagăr şi noi, care l-am îngrijit cât de bine am putut. În primele lagăre am stat separaţi, eu cu femeile, iar băieţii şi tata, cum era regula, în barăcile de bărbaţi. Era foarte frig iarna şi încălzirea era precară (un godin). Ne încălzeam unii de la alţii, 30-40 în cameră. Cât despre igienă, ce să mai vorbim. În primele două lagăre am muncit cu toţii din greu : bărbaţii în mină, femeile la câmp. Aveam nişte haine vătuite, « pufoaice » care ne-au ajutat să rezistăm în iernile geroase. Aveau multe buzunare şi când lucram la sfeclă le umpleam şi ne mai completam meniul. A urmat transportul în Karaganda- Spask, din 1942, apoi Kokuzek, lagărul în care am rămas cel mai mult până aproape de sfârşit. Ultimul lagăr a fost Temirtau. Peste tot eram închişi în nişte spaţii înconjurate de cel puţin trei rânduri de sârmă ghimpată deşi nimeni nu încerca să fugă. Unde puteai fugi? În stepa siberiană ? Aveam santinele în colţuri care ne supravegheau înarmate. Fratele meu le-a reprezentat în câteva dintre lucrările din ultimii ani. Îl obsedau. A început să lucreze abia la Kokuzek. Acolo am întâlnit un pictor rus, Iura Ivanovski care a înfiinţat un atelier de pictură şi a selectat câţiva elevi, între care şi pe fraţii mei. Îi punea să facă reproduceri, copii după lucrări ale unor artişti celebri ruşi, în multe exemplare pe care şi le împărţeau ofiţerii. Nu ştiu pe ce lucra, cred că pe carton, mai mult decât pe pânză, iar culorile şi pensulele erau furnizate de ruşi, beneficiarii de fapt ai picturilor. E adevărat că Eric cerea ulei bun, comestibil, pentru pictură şi mama făcea rezerve şi ne prăjea cartofi. Mai cerea grăsime de berbec, chipurile tot pentru a putea lucra şi mama o folosea şi pe aceea în mâncăruri. Astfel pasiunea pentru pictură a fost şi un ajutor în gospodărie.

– În mod frecvent, în lagăre, fratele dumneavoastră realiza portretele autorităţilor? Erau apreciate lucrările sale şi se bucura de anume avantaje datorită talentului sau?

Făcea multe portrete ale lui Stalin, Lenin şi ale altor oficialităţi sovietice. Da, acei ultimi ani au fost oarecum mai buni datorită talentului fraţilor mei. Într-adevăr viaţa noastră s-a îmbunătăţit simţitor după ce Eric şi Leonard au început să picteze. Fratele meu mai mare nu a mai muncit în mină. Amândoi pictau mult timp şi în ultimii ani au avut şi o cameră atelier, lângă camera în care stăteam de data asta doar noi, familia. Ervant era foarte apreciat de ofiţerii ruşi care îi solicitau mereu tablouri. Eu am fost învăţătoare în şcoala de 10 clase, după model sovietic, întemeiată de un politruc evreu, foarte cumsecade, Oigenstein. În lagăr erau şi mulţi evrei care nu renunţaseră la cetăţenia  ţărilor din care proveneau, aflate în război cu URSS (Lituania, Estonia, etc). Şi tata a predat la acea şcoală, matematică şi fizică. Elevii au avut parte de profesori de excepţie, uneori universitari. Asta a fost singura binecuvântare în acele locuri uitate de lume.

– Până la urmă, cum aţi ajuns toţi în România şi cum a devenit Ervant student la Institutul de Arte Plastice “ Nicolae Grigorescu” ?

Ne-am putut întoarce în ţară în 1948. Am ajuns în lagărul de repatriere de la Focşani. Eram parcă scăpaţi din cuşti. Nişte oameni care nu mai ştiau ce înseamnă să fii liber. Cred că aveam un comportament ciudat fiindcă nu mai speram că vom fi vreodată neîncarcerati, nu mai respectam reguli, nu ne mai respectam unii pe alţii, încercam să supravieţuim. Am ajuns în ţara tuturor speranţelor, România, ţară despre care ne povesteau părinţii o mulţime de lucruri minunate, ţară în care erau rudele lor, fraţii, verii, nepoţii, ţară din care cu ani în urmă primeam hăinuţe frumoase şi bomboane de ciocolată în cutii cu etaj, ornate cu hârtie dantelată. O ţară pe care ne-o imaginam doar şi o visam fără să sperăm că vom ajunge vreodată acolo.

Dar am găsit o ţară în derivă, cotropită de aceiaşi ruşi pe care, să ştiţi, că nu i-am urât niciodată. Oamenii nu au avut nici o vină. Am avut prieteni ruşi foarte devotaţi şi am ţinut legătura cu ei mulţi ani.

Ne-a găzduit la început sora mamei din Bucureşti, în cartierul Colentina. Rudele ne-au tratat de la început foarte bine. Mătuşa a încercat să ne « reeduce ». Făcea parte din aşa zisa « clasă mijlocie ». Soţul ei avea un atelier de lăcătuşerie, şi el fost muncitor şi avea ucenici foarte tineri cu care nouă ni se părea că nu se purta bine. Fratele meu, Eric, educat ca noi toţi în spirit comunist, îi învaţa să se răzvrătească împotriva patronului. Nu prea era agreat de familia bucureşteană. Oricum unchiul nostru în scurt timp a pierdut tot : atelier, muncitori, ucenici. Au confiscat comuniştii tot. Mătuşa mea i-a încurajat pe Eric şi pe Leonard să dea examen de admitere la Belle Arte, la Institutul N. Grigorescu. Zis şi făcut. Au fost admişi şi au urmat studiile cu profesori de excepţie. Ervant a studiat la clasa celebrului Camil Ressu. Apoi a continuat cu Dărăscu, Steriadi şi alţi maeştri ai picturii româneşti. Era foarte iubit de toţi fiindcă era talentat, pasionat de pictură şi dornic să înveţe cât mai mult. A avut colegi de clasă şi apoi de atelier, pictori marcanţi ai generaţiei sale: Alin Gheorghiu, de pildă.

– După ce familia s-a stabilit în România în ce domeniu aţi lucrat dumneavoastră ?

trei generații

Eu, sora mea şi fratele mai mare după puţin timp, ne-am angajat. Tatăl nostru nu s-a mai putut angaja. Era destul de în vârstă, avea 70 de ani, mama la fel. Eu m-am angajat că dactilografă în limba rusă, sora mea muncitoare în uzina Electromagnetica, iar fratele concomitent cu facultatea a trebuit să se angajeze şi el. Trebuia să ne întreţinem pe noi şi părinţii care nu aveau nici un fel de pensie. Fratele Leonard a abandonat facultatea în anul IV, dar Eric nu a lucrat. A terminat facultatea. În anul VI (atât se studia atunci la Arte Plastice) a cunoscut-o pe viitoarea lui soţie cu care s-a însurat foarte repede şi după un an s-a născut nepoata mea, Gilda. Noi, fetele, nu am reuşit să urmăm studii superioare şi nu ne-am căsătorit niciodată. Am rămas cu părinţii, toţi trei (eu, sora mea şi fratele mai mare) până i-am pierdut pe toţi, rând pe rând. Am locuit în apartamente închiriate de la stat, (deşi lăsasem în Odesa o casă cu etaj, proprietate personală) în comun la început, apoi noi familia. După un timp, prin anii ’70 am fost alungaţi din primul apartament, de pe bulevardul Dacia, pe motiv că trebuia să fie repartizat unor nomenclaturişti. Am ajuns într-un apartament central pe Spiru Haret, care după Revoluţie a fost revendicat de fostul proprietar şi ne-am trezit din nou alungaţi. Norocul nostru a fost că am avut un avocat bun care a reuşit să obţină de la revendicator o suma de bani cu care am reuşit să ne cumpărăm un apartament de trei camere în Pantelimon, eu şi sora mea, Mariana. Fratele meu Leonard s-a mutat într-o garsonieră. Aveam 76 de ani, iar fraţii mei erau mai în vârstă. În ţară am muncit până la 60 de ani şi peste. Am fost şi traducătoare de limba rusă foarte căutată. Acum îmi duc zilele singură, ajutată de nepoţica mea, atât cât are şi ea timp. Noroc că sunt încă pe picioare. Când n-oi mai fi validă, mă va lua la ea. O viaţă de renunţări, de frustrări, de lipsuri. Dar am beneficiat de o sănătate bună. Sunt o supravieţuitoare.

– Ervant Nicogosian a trăit modest, discret, mergând zilnic la atelier şi doar către sfârşitul vieţii apropiat de grupul Prolog a fost mai degajat, s-a exprimat mai liber prin arta sa. Ororile comunismului l-au determinat să fie mai retras?

Aşa ca pe noi toţi. Am fost ca nişte persoane cu handicap. Am fost nişte « paria » şi în URSS şi la început şi aici în ţară. A durat mult să ne adaptăm din nou la viaţă, la o viaţă ceva mai liberă la început în România socialistă şi apoi la societatea democratică postrevoluţionară. Ervant a fost mai norocos. El avea un spirit mai răzvrătit, dacă pot spune aşa, încă de la început.

A fost acceptat imediat după terminarea studiilor în UAP (Uniunea Artiştilor Plastici). Iniţial, având familie şi trebuind să o întreţină, soţia rămăsese şi ea fără serviciu, a făcut şi portrete ale oficialilor comunişti de pe atunci, lucrări de pavoazare. Era trimis în tabere de documentare, în oraşe industriale, precum Reşiţa, Galaţi că să facă « artă angajată ». Dar şi dintre acele tablouri, compoziţii tematice, au rămas unele, foarte apreciate, una aflată chiar în colecţia Muzeului Naţional de Artă al României. A urmat o perioada de deschidere în toate domeniile, deci şi în artă, cea a anilor ’70 când a început să dea frâu liber imaginaţiei, să renunţe la artă figurativă. Atunci a deschis câteva expoziţii personale la galeria Simeza, la Orizont, Apollo şi a participat la tabere de creaţie şi la expoziţii internaţionale. A fost perioada lui de înflorire şi de afirmare artistică. A avut şi colecţionari pasionaţi de arta lui, din ţară şi din străinătate : Victor Becherschi, Fred Greger, Michelle Benoît, Franţa. A făcut şi lucrări monumentale : la atelierele Pangratti, în comuna Braganul, un mozaic în piatră la Râmnicu Vâlcea, lucrare premiată de UAP, reprezentând Bătălia de la Posada şi care poate fi admirată şi acum pe clădirea Arhivelor Statului din oraş şi trei panouri votive reprezentându-i pe Constantin Brâncoveanu, pe mitropolitul Nicodim şi pe Antonie Plămădeală, mozaic în sticlă de Murano ce poate fi văzut la Mănăstirea Sâmbăta de Sus. A lucrat mult şi cu pasiune şi a trăit într-adevăr modest şi discret. Nu a făcut compromisuri, adică nu a pictat familia Ceauşescu, aşa cum au făcut mulţi colegi de-ai lui, nu a făcut politică, nu a fost membru de partid. A locuit 16 ani într-un aparatament de bloc, în cartierul Militari, apoi s-a mutat într-o casă veche, mai central unde a locuit împreună cu soţia, fiica, ginerele şi nepoata lui şi unde a şi murit în 2014.

– Chinuit de diferite afecţiuni a continuat  să picteze până s-a stins din viaţă în 2014, dar  iată că a pregătit o dinastie de medici, fiica şi  nepoata. La cei peste nouăzeci de ani mai puteţi privi înainte cu speranţă ?

Da, din păcate fratele meu a fost foarte suferind în ultimul timp. A avut arterită, boală care l-a făcut să se deplaseze cu mare dificultate şi glaucom, suferinţă  care i-a luat vederea în ultimii ani. Cu toate acestea, fiind extrem de pasionat de pictură, a lucrat până cu o zi înainte de a muri, în atelierul improvizat acasă, într-o biată cămăruţă. Iniţial a fost ajutat de către un tânăr artist pe care l-a găzduit în atelierul din Şelari, Marian Dobre, care îi aranja culorile într-o anumită ordine pe care o învaţa şi reuşea cu greu să picteze, apoi acasă, ajutat, ba de fiică, când avea timp, ba de soţie, atât cât se pricepea. Şi-a expus pe pânză, stimulat şi de prietenul lui Paul Gherasim, amintirile din gulag. Acum era liber s-o facă, să se mărturisească.

Nu şi-a încurajat niciodată fiica să facă ceva legat de artă deşi avea ceva talent la desen, dar nu era suficient de pasionată şi mereu spunea că talentul fără pasiune, nu valorează nimic.

În legătură cu viitorul, pe mine să nu mă întrebaţi despre asta. De altfel, eu am trăit mereu în prezent. Din trecut nu am avut amintiri prea plăcute, iar speranţe nu mi-am făcut niciodată. Nu am crezut că voi fi liberă când eram tânără, nu am sperat că voi cunoaşte şi altă orânduire în afară de cea a dictaturii comuniste, în diferite variante, până la Revoluţia română.  Şi totuşi ne-am eliberat, poate un pic prea târziu pentru noi care nu am apucat să trăim cum se cuvine. Sper ca voi, tinerii să înţelegeţi că libertatea este cel mai important lucru din viaţa unui om, nu averile, nu cariera profesională. Dacă eşti liber, poţi să te dezvolţi în ce direcţie doreşti. Doar aşa visele pot deveni realitate.

Interviu realizat de Andreea Barbu

by Andreea Barbu