INTERVIU / ELENA CHOBANYAN :”Succesul unei munci depinde de oamenii care se dedică unei idei și continuă în acea direcţie”

“Ce mare lucru. Iei un pix şi o hârtie, şi începi să scrii…” Ar spune unii despre jurnalism, însă lucrurile nu stau tocmai așa. Pentru a fi un jurnalist profesionist trebuie să conştientizezi că vei trece prin multe dificultăţi, iar după toate acestea rămâi fidel meseriei pe care ai ales-o. Vă propunem un interviu realizat cu jurnalista Elena Chobanyan pe care cititorii noștri o cunosc din corespondențele trimise de la Erevan pentru revista Ararat.

Ce fel de persoană trebuie să fie jurnalistul?

–     Omul care pătrunde în acest domeniu divers, contribuie, prin cuvânt sau imagine, la exercitarea acestei profesii în acord cu principiile eticii. Caută, studiază şi răspândește permanent informaţii, opinii, idei noi. Cuvântul unui jurnalist profesionist poate avea o mare greutate pentru cei din jur și încearcă, prin autoritatea sa să contribuie la o viaţă democratică şi prosperă. Sinceritatea şi curajul în prezentarea evenimentelor ar trebui să fie pe primul loc. Iar lista responsabilităţilor  jurnalistului faţă de munca sa poate continua. Deci, omul care alege această specialitate, înseamnă că îi este sete de cunoştere.  Tocmai din această cauză am ales jurnalismul, de care nu te poţi plictisi niciodată şi unde întotdeauna este loc pentru mai bine şi o promovare, dacă vreți, și în plan social.

  Jurnalismul este o meserie potrivită pentru ţările mai bogate. Dvs. ce părere aveţi?

Wilbur L. Schramm, care a fost fondatorul domeniului ştiinței comunicării şi directorul şcolii de jurnalism, spunea că jurnalistul profesionist poate exista doar în ţările dezvoltate. Iar cele nedezvoltate pot avea parte numai de jurnaliști falși sau care imită. Însă globalizarea a adus la o egalizare a oamenilor, făcăndu-i să gândească, să vorbească şi să procedeze în acelaşi fel.

De ce aţi ales jurnalismul ?

Când studiam în România, profesorul meu de limba română de liceu, Dan Grădinaru, m-a îndrumat, după examenele de bacalaureat să dau examen la facultatea de jurnalism, căci ştiam câteva limbi străine. Dar când, peste un an, i-am spus că intrasem la facultatea de psihologie, l-am cam dezamăgit. Totuşi, destinul şi-a spus cuvântul. După trei ani de studii la facultatea de medicină din Armenia şi multe alte traininguri în diverse domenii, m-am gândit că trebuie să intru la o facultate care să mă lege de artă, televiziune, de oameni şi cunoaștere permanentă. M-am gândit mult şi.. dintr-o dată am avut o revelație։ JURNALISM! Acum înţeleg că această meserie, în comparaţie cu celelalte specialităţi, este pe sufletul meu, croită exact pentru mine, chiar dacă jurnalismul este  epuizant. Este, pentru mine, o terapie în momente grele, dar şi o armă care-i ajută pe oameni în fața nedreptăților.

Aţi avut îndrumători pe drumul realizării în acest domeniu?

Da. Dar foarte puţine persoane. Când studiam la şcoala de realizatori, profesoara mea, realizatoarea Canalului H2, Gayane Paytyan, îmi spunea mereu։ “Elena, ţine minte meseria pe care ai ales-o. Aici trebuie să te aştepţi la orice, ca şi în politică. Dacă doreşti să ajungi cineva, ai nevoie să fii puternică“. Cuvintele ei până acum îmi dau putere să trec peste dificultăţi şi tot felul de umilințe. Dar şi  dorinţa tatălui meu, care până în ultimele momente ale vieţii sale nu a reuşit să mă vadă la televiziune sau la radio, îmi dă putere enormă să trec peste tot, căci mai sunt multe de făcut. Trebuie să continui până la capăt. Însă singurul îndrumător sincer este voinţa ta, care îţi spune în fiecare zi։ cei care în prezent se îndoiesc de capacitatea ta, râd de tine sau te vor împiedica în viaţă, ai răbdare, pentru că rezultatul final va fi răspunsul tău în fața lor!  Mergi înainte!

Cum începe ziua obişnuită a unui jurnalist sau realizator de televiziune în Armenia?

Te scoli dimineaţa devreme, îţi iei micul dejun şi te duci la studio, unde bei un capuccino, dai drumul calculatorului, verifici mailurile, toate scrisorile primite de la telespectatori adresate programului sau reportajelor tale, dar te informezi și ce s-a scris în presă. După aceea împreună cu     coordonatorul stabilim orele de filmări pentru o săptămână întreagă, atât pentru reportaje, cât şi pentru interviuri. Deşi se întâmplă deseori ca la fiecare  jumătate de oră să se schimbe orele şi locul filmărilor, pentru că nu eşti numai tu în televiziune. Atunci, singura soluţie este să știi să te adaptezi։ “dacă te-au aruncat undeva, trebuie să te ridici şi, zâmbind, să spui mulţumesc“. După aceea, scrii repede toate textele şi scenariile de emisiune, pregăteşti întrebările interviurilor înainte de a filma, dai textele redactorului-şef să verifice şi el la rândul său, verifici toate informaţiile pe cât posibil de repede, te uiţi la ştiri ca să nu rămâi neinformat, contactezi intervievaţii ca să nu se supere, îi informezi asupra orelor de transmitere şi aşa mai departe. Acasă, de asemenea, îmi continui studiile permanent, vizionările diverselor filme, interviuri online, sport etc. Cu alte cuvinte, o viaţă plină de mişcare, acceleraţie!

Acest domeniu este foarte activ. Totuşi, sunt obstacole, dificultăţi  pe care jurnalistul le întâmpină în fiecare  zi.
Aşa este. În jurnalism există şi multe piedici, conflicte şi neînţelegeri, ca şi în multe alte meserii. Însă principala problemă este atunci când simţi că munca ta nu este apreciată sau cei din jurul tău nu-ţi împărtăşesc ideile sau când simţi că nu  mai progresezi şi nu ai de la cine să înveţi. Deși nu vreau să compar cu jurnalismul din celelalte ţări, aş spune că în majoritatea televiziunilor, posturilor de radio sau în presa scrisă din Armenia una din problemele majore este faptul că fiecare se gândeşte la propriul său interes, încercând să urce pe “scări” prin umilirea celor din jur, dând vina celor din jur în loc să aibă curajul să recunoască că este vinovat. Pe când, cum spunea scriitorul armean Raffi în romanul să Nebunul, bucuria vecinului tău este de asemenea succesul tău. Aşa că succesul unei munci depinde de oamenii care se dedică unei idei și continuă în acea direcţie. Însă… prea multe depind şi de autoritate, șefii instituţiilor sau locul de muncă respectiv. De ei depinde desfăşurarea activităţilor iar dezvoltarea şi reuşita este în strânsă legătură cu strategia aleasă. Șefii ar trebui să-şi vegheze şi să-i îndrume pe angajați ca un părinte, fără apucături dictatoriale, iar subalternii să-i înveţe pe ceilalţi aidoma scriitorului francez, Antoine de Saint-Exupéry, în lucrarea sa Rugăciune։ “Trimite-mi la momentul potrivit pe cineva care îmi va spune în faţă adevărul, dar să-mi spună cu dragoste”. Problema apare mai ales atunci, când vorbeşti mult, în loc să acţionezi.

Ce dificultăţi majore există, de exemplu, în televiziune?

Pe lângă specialiştii profesionişti, cum ar fi redactori-şef, regizori, directori de programe, jurnalişti, realizatori, operatori, etc., o altă problemă în această sferă este legată de tehnică modernă şi de calitate, ceea ce este scumpă şi nu toate televiziunile îşi pot permite. De aceea ori trebuie să ai sume mari de bani pentru a înfiinţa o televiziune, ori să ai energie, dorinţă şi entuziasm fără limite pentru a te apuca de această meserie interesantă, în acelaşi timp chinuitoare, ce impune o dăruire totală.

Aşadar, este foarte important să ai carieră, dar mai important este să-ţi trăieşti viaţa, fiecare secundă din această “călătorie” extraordinar de interesantă, dar scurtă, să-ţi exprimi sentimentele, iubirea celor dragi şi să le mulţumeşti celor care te-au ajutat, neuitând că ,, este înţelept să fii aici şi acum, să întelegi că momentul pe care îl trăieşti acum este cel mai important”.

by Mihai Stepan Cazazian