Interviu cu medic primar chirurg MIRCEA GHEMIGIAN

Seful Sectiei Chirurgie endocrina a Spitalului “C.I. Parhon”

Cind am intrat în sectia de chirurgie endocrina a spitalului „C.I.Par­hon” si am vazut cita lume îl „vina” pe seful sectiei, doctorul chirurg Mircea Ghemigian, mi s-au naruit subit toate sperantele unui interviu lejer, la o cafeluta. Din primele investigatii am aflat ca doctorul Ghe­migian facea cel putin trei, patru operatii pe zi, iar în scurtele pauze acorda consultatii în cabinetul sau, la usa asteptînd un numar descurajant de pacienti. Pentru edificare putem arata ca în luna decembrie 2007, doctorul Ghemigian avea programari de operatii pina în luna iulie 2008, iar eu trebuia sa am îndrazneala sa sper ca pot „ciupi” un interviu unui om, care nu ajunge acasa niciodata înainte de orele 2l00 si care stie, ca week-end-ul trebuie sa-l sacrifice la capatiiul pacientilor operati.

Totusi dupa un studiu temeinic, am trecut la actiune si am reusit, nu spun cum, dar important este ca azi 20 decembrie sint în cabinetul d-lui doctor Ghemigian, care zimbind jovial, asteapta întrebarile mele:

Domnule doctor, faima dumneavoastra a depasit cu mult spitalul „Parhon”, noi cei din comunitatea armeana ne mindrim dar, din pacate va cunoastem prea putin familia, iar pe dumneavoastra aproape deloc.

Povestea familiei mele este aceea a majoritatii familiilor armenesti, care au fugit din Turcia în timpul masacrelor. Bunicii mei au fugit mai întii la Odessa iar de acolo au venit la Silistra, unde s-a nascut tatal meu. Bunicii vorbeau mai mult turca, stiut fiind ca limba armeana era inter­zi­sa. Asa se face ca tata stia foarte putina armeana iar eu aproape deloc. Asta nu înseamna ca am încetat vreo clipa sa ma consider armean atasat poporului meu. Tata, asa cum probabil stiti, a fost farmacist si a lucrat pina la pensionare în 1990, la spitalul „Elias”. În calitatea pe care o avea a ajutat foarte multi armeni cu diverse medicamente, care erau greu de gasit. Tot acolo a lucrat si mama mea ca farmacista, asa se face ca o buna parte din copilarie mi-am petrecut-o pe salile si în parcul spitalului „Elias”. De aici vine probabil si atrac­tia mea pentru medicina.
Tata a facut mult sport, juca te­nis foarte bine si chiar de citeva ori l-a învins pe Caralulis, campionul de atunci al tarii. A jucat si fotbal dupa care a reusit sa obtina ecu­sonul de arbitru FIFA. Mai am un frate, care este tot farmacist.

Curios faptul ca nu ati îm­bra­tisat cariera de farmacist si dum­neavoastra.

Pe vremuri exista ideea precon­ceputa ca un farmacist este de fapt un simplu vinzator la tejghea. Eu am fost atras de medicina si am dat admitere la Facultatea de Me­dicina sectia Militara.

Ati dorit sa îmbracati unifor­ma militara ?

Nu, dar se spunea ca acolo se intra cu o medie mai mica. În rea­litate nu a fost asa dar am reusit sa intru iar dupa un an, cu unele in­terventii am reusit sa ma transfer la Medicina Civila, pe care am ab­solvit-o în 1985. Am vrut sa îm­bra­tisez specialitatea Obstretica-Ginecologie dar tocmai în acel an au fost arestati sapte medici pentru vina de a fi efectuat avorturi ile­gale. Mi-am dat seama ca daca ale­geam obstretica ar fi fost imposibil ca la un moment dat sa nu fiu obligat sa ajut un prieten, o ruda, riscindu-mi cariera.

Ati rationat corect si cu pru­denta. Armeanul din dvs. nu s-a dezis.

Probabil, oricum datorita me­diei pe care o aveam am fost re­partizat ca stagiar în cercetare, aici la spitalul „Parhon”. Dupa aceea am dat secundariatul lucrind la spitalul „Floreasca”, a urmat spe­cialitatea, primariatul. Din 1990 am revenit la „Parhon” si am ra­mas aici.

Nu ati prins nici o specializare afara ?

Am facut o specializare în El­vetia (in 1990), dar nu trimis de cineva ci mi-am aranjat eu cu un bun prieten care lucra acolo deja de multi ani. Am lucrat acolo sase luni pina mi-a expirat permisul de sedere. A fost o experienta foarte buna. Nu ascund ca ulterior am vrut sa ma reîntorc ca sa ramin defi­nitiv în Elvetia, dar doi factori m-au împiedicat.

Dupa 1990 mai putea cineva sa va împiedice sa plecati ?

(zimbeste n.r.) Primul factor a fost familia de care nu am putut sa ma rup. +titi ca la noi la armeni spiritul de familie este foarte pu­ter­nic. Ei, si apoi a mai fost si faptul ca elvetienii înasprisera acordarea dreptului de munca strainilor.

Orice rau este spre un bine. Acolo ati fi fost desigur un chirurg cunoscut si apreciat dar strict în lumea medicala, pe cind aici, desi sinteti înca un om tinar, ati depasit în privinta profesionalismului pe multi colegi mai în virsta, lumea va cunoaste si sinteti înconjurat de admiratie si respect, ceea ce nu-i putin lucru. Este adevarat ca în privinta salariului erati într-un avantaj incomparabil.

(da din mina a lehamite n.r.) Cine alearga dupa bani nu face me­serie. Eu tot ce fac, fac din pasiune.

Nu va tenteaza sa va implicati si în domeniul învatamintului uni­ver­sitar ?

Învatamintul nostru univer­si­tar este pasibil înca de multe îm­bunatatiri iar eu doresc sa fac chi­rugie si nu sa ma implic în acest proces de reforma care merge asa de greu iar, în plus, nu ma intere­seaza titlurile, conferentiar, profe­sor…

Apropo, cind ati obtinut titlul de doctor în medicina ?

În anul 1999.

Fara o falsa modestie, pe ce credeti ca se bazeaza mai mult realizarile dvs. si recunoasterea lor?

Desigur este vorba si de ceva talent dar mai ales de foarte, foarte multa munca si daruire. Nu trebuie sa uitam totusi ca aici unde m-am format eu a fost întotdeauna un cen­tru de cercetari unic în Europa, ni­caieri în lume nu veti gasi un spital cu 400 de paturi specializat doar pe endocrinologie si chirurgie en­docrina iar acestea sint meritul marelui prof. Parhon, a acade­mi­cianului Sefan Milcu, a prof. Du­mitrascu, a d-nei prof. Pitis.

Cunosc acest spital de mai multi ani si începuse sa se degradeze tot mai mult.

Este adevarat, în ultimii 15 ani nu s-a mai facut aproape nimic pentru modernizarea lui. Daca ati fi venit acum un an, gaseati aici un aspect absolut dezolant. Acum s-a mai miscat cite ceva iar spitalul capata un aspect uman. Cum ati vazut avem foarte multe solicitari, sintem medici putini dar facem fata cu pretul sanatatii noastre.

Aici intervine pasiunea si de­vo­tamentul de care vorbeati.

Exact!

Am vazut ca operati si în alte spitale. De ce?
Sint multe cazuri în care se impun interventii chirurgicale asa- zise de „frontiera”, de exemplu in­terventia asupra tiroidei si asupra toracelui. In acest sens avem puse bazele unei foarte bune colaborari cu spitalul „Sfintul Ioan”, sectia de chirurgie toracica condusa de doc­torul Dinu Dabelea cu care con­lucrez excelent si avem la activ ci­teva sute de cazuri reusite. O buna cooperare avem si cu spitalul Fila­ret si uneori cu spitalul Militar Central.

(Aici am zimbit amindoi si stiti de ce! n.r.)
Mai aveti timp pentru viata de familie?

Sotia mea este si ea medic si avem o fetita de 6 anisori care desi a venit putin cam tirziu, ne-a um­plut viata si i-a dat un sens. Ne ajuta mama mea la care sta peste zi iar seara este a noastra.

Orice om are un hobby, al dvs. care este?

Din pacate nu am calcat pe ur­mele tatalui meu, care era un po­lisportiv. Acum nu de mult am luat si eu obiceiul sa merg pe bicicleta. Pe vremuri mai aveam pasiunea vinatului, am si doua pusti. Acum am renuntat complet, va dati sea­ma ce drama ar fi pentru fiica mea daca as veni acasa cu un iepure împuscat!

Primiti ziarul „Ararat”?

Nu-l primesc, desi m-ar inte­resa. Uneori cînd merg la mama acasa gasesc ziarul si-l rasfoiesc cu interes.

În acest caz dati-mi adresa dvs. si va abonez eu. Vreau sa va mul­tu­­mesc pentru amabilitatea cu care m-ati primit si pentru discutia deschisa, prieteneasca – nu i-as spune interviu – pe care am avut-o. Va urez un Craciun fericit si rea­lizari tot mai frumoase în 2008.

Mi-a facut placere discutia, va urez si eu un Craciun fericit si un an nou cu multa sanatate, ca sa nu va prind pe aici… ca pacient.
A consemnat,
Sevag Hairabetian

by Mihai Stepan Cazazian