Interviu cu Hayk Demoyan, directorul Muzeului şi Institutului Genocidului Armean din Erevan
Domnule Demoyan, ce fel de documente cu referire la Genocid, primiţi din străinatate?
Avem o paletă largă de documente din perioada anului 1915 şi de mai tîrziu, care constau în fotografii originale, jurnale scrise de mînă ce reprezintă memoriile supravieţuitorilor, artefacte realizate în perioada de pace a Armeniei Occidentale, parte a Imperiului Otoman, sute de broderii, instrumente şi obiecte de artizanat. De asemenea, hărţi cu rutele deportărilor desenate de supravieţuitori sau cărţi, ediţiile princeps ale tipăriturilor, dar şi publicaţii moderne, ce cuprind însemnări despre Genocid. Întreaga arhivă a muzeului cuprinde în jur de 70.000 de documente şi bunuri care au aparţinut supravieţuitorilor sau deportaţilor. În ţara asta, aproape fiecare familie deţine documente legate de Genocid, obiecte, fotografii, jurnale ale bunicilor, fiecare are în casă povestea unei rude care a trăit acele momente şi fiecare document în parte poate fi considerat important şi interesant.
Care este obiectivul principal al muzeului?
Misiunea principală a muzeului nu implică nici o activitate politică, ci doar activităţi de natură educaţională. De exemplu, muzeul pune la dispoziţia şcolilor europene şi americane, materiale documentare. Muzeul este parte din mişcarea globală care luptă pentru prevenirea viitoarelor genociduri, nu ne limităm doar la problema armeană.
Prin ce modalităţi transmiteţi întregii lumi mesajul?
Organizăm expoziţii cu materialele deţinute de muzeu, cu documente sau copii ale documentelor legate de Genocidul Armean, considerat primul genocid al secolului XX. Semnăm o serie de protocoale şi acorduri de colaborare cu alte muzee sau organizaţii din întreaga lume, pentru a folosi documente şi arhive în cadrul expoziţiilor şi simpozioanelor legate de problema genocidului, în general. Muzeul nostru colaborează cu alte şase instituţii similare şi de asemenea, cu mass media. Diaspora armeană apelează la ajutorul nostru, în probleme de consiliere.
Care este ultimul document achiziţionat de muzeu?
Aproape zilnic primim materiale din întreaga lume. Fotografii, paşapoarte. De curînd am primit din Beirut, paşapoarte ce au aparţinut unor armeni, scrise în limba turcă otomană cu caractere arabe, de la mijlocul secolului XIX, dar şi certificate de absolvire a şcolilor armeneşti din Imperiul Otoman. Am primit 300 de piese de artizanat, realizate acum 200-300 de ani. Fotografii. Avem o colecţie fantastică.
Fotografia este făcută în anul 1915 şi înfăţişează rămăşiţele trupurilor arse ale sătenilor armeni, în timpul masacrelor din Muş. Este donată de Biblioteca Naţională şi reprezintă o descoperire importantă a anului 2008. Am găsit o colecţie de 62 de fotografii realizate de soldaţi ruşi, cuprinse într-un album numit „Albumul refugiaţilor“ şi publicat la Tiflis în 1917. Pe spatele fotografiei este scris numărul 74, lucru care indică existenţa unei colecţii mai mari şi următoarea însemnare, în limba rusă: „Armeni arşi de vii în Sheykhalan, de către soldaţii turci“. Doar cîteva dintre fotografii sînt în condiţie bună, însă ele atestă evenimentele cunoscute ca fiind, Genocidul Armean.
Muzeul cumpără aceste documente?
Nu, sînt donaţii, schimburi de documente, sau sînt împrumutate pe termen scurt, pentru a le folosi în cadrul expoziţiilor sau a altor activităţi.
Cîţi supravieţuitori ai Genocidului, mai trăiesc acum în Armenia?
În jur de 200, dar îi pierdem cu fiecare zi ce trece. Au între 90 şi 100 de ani şi erau copii atunci.
S-a schimbat în vreun fel percepţia sau mentalitatea oamenilor, după deschiderea muzeului?
Sarcina noastră este foarte importantă. În acest moment, muzeul este dedicat în totalitate Genocidului Armean. În ultimii ani s-a înfiinţat şi în Washington, Muzeul Genocidului Armean din America. Eu sînt doar de doi ani la conducerea acestui muzeu şi scopul meu este să transform acest loc într-un punct de întîlnire al tinerilor turci şi armeni, unde să fie analizată istoria, care a fost şi este respinsă în continuare de către turci. Tinerii turci nu cunosc acest capitol al istoriei. Istoria nedorită a Turciei a fost exclusă din programa şcolară, este cenzurată. Trebuie ajutaţi să o cunoască. Acest muzeu nu este reprezentativ doar pentru istoria armenilor. În aceeaşi măsură este şi pentru istoria Turciei şi de aceea trebuie să fim atenţi ce limbă folosim aici. Muzeul poate fi un mediu bun pentru reconciliere. Desigur, nu ne aşteptam la mari încurajări din partea Turciei, pentru că încă ni se sugerează să schimbăm destinaţia muzeului sau să-l închidem. Acest muzeu este considerat periculos de către turci. Tocmai de aceea trebuie să privim pozitiv lucrurile şi să ne gîndim cum putem folosi acest muzeu, pentru a aduce împreună oamenii despărţiţi prin Genocid. Înţeleg toate provocările şi interesele părţii turce, dar în acelaşi timp, nu poţi fugi de propria-ţi istorie. Istoria este istorie, nu o putem selecta.
Mulţi oameni vin aici. Studenţi, pentru a se documenta, reprezentanţi ai mass media internaţionale, supravieţuitori ai Genocidului, urmaşii lor. Avem un supravieţuitor foarte activ, care participă cu regularitate la evenimentele organizate de muzeu. A fost inginer, născut în Imperiul Otoman şi are 95 de ani. Numele lui este Alexander Grigoryan.
Cît de importantă este recunoaşterea internatională a Genocidului Armean?
Este importantă şi nu doar pentru armeni, ci pentru toate celelalte naţiuni a căror istorie este legată într-un fel sau altul de Genocidul Armenilor, ca România, de exemplu. Mulţi armeni s-au refugiat atunci şi au găsit ajutor în România şi în alte ţări. Multe state au oferit ajutor umanitar armenilor şi şi-au deschis porţile şi de aceea istoria lor este legată de Genocidul Armean şi ar trebui recunoscut. Statele Unite trebuie să-l recunoască, pentru că procentul ajutorului umanitar pe care l-a dat Guvernul american orfanilor şi refugiaţilor armeni, a fost important. Nu-l consider un act politic, ci un act umanitar, prin care fiecare işi respectă propria istorie.
ANDREEA TĂNASE
Fotografiile aparţin autoarei