Interviu cu Hayk Demoyan, directorul Muzeului şi Institutului Genocidului Armean din Erevan

Domnule Demoyan, ce fel de docu­mente cu referire la Genocid, primiţi din străinatate?
Avem o paletă largă de docu­mente din perioada anului 1915 şi de mai tîrziu, care constau în fotografii originale, jurnale scrise de mînă ce reprezintă memoriile su­pravieţuitorilor, artefacte realizate în pe­rioada de pace a Armeniei Occidentale, parte a Imperiului Otoman, sute de broderii, instrumente şi obiecte de artizanat. De ase­menea, hărţi cu rutele deportărilor desenate de supravieţuitori sau cărţi, ediţiile princeps ale tipăriturilor, dar şi publicaţii moderne, ce cuprind însemnări despre Genocid. În­treaga arhivă a muzeului cuprinde în jur de 70.000 de documente şi bunuri care au apar­ţinut supravieţuitorilor sau deportaţilor. În ţara asta, aproape fiecare familie deţine documente legate de Genocid, obiecte, foto­grafii, jurnale ale bunicilor, fiecare are în casă povestea unei rude care a trăit acele momente şi fiecare document în parte poate fi considerat important şi interesant.

Care este obiectivul principal al muzeului?
Misiunea principală a muzeului nu implică nici o activitate politică, ci doar activităţi de natură educaţională. De exem­plu, muzeul pune la dispoziţia şcolilor euro­pene şi americane, materiale documentare. Muzeul este parte din mişcarea globală care luptă pentru prevenirea viitoarelor genoci­duri, nu ne limităm doar la problema ar­meană.

Prin ce modalităţi transmiteţi între­gii lumi mesajul?
Organizăm expoziţii cu materialele deţinute de muzeu, cu documente sau copii ale documentelor legate de Genocidul Ar­mean, considerat primul genocid al seco­lului XX. Semnăm o serie de protocoale şi acorduri de colaborare cu alte muzee sau organizaţii din întreaga lume, pentru a fo­losi documente şi arhive în cadrul expozi­ţiilor şi simpozioanelor legate de problema geno­cidului, în general. Muzeul nostru co­laborează cu alte şase instituţii similare şi de asemenea, cu mass media. Diaspora ar­mea­nă apelează la ajutorul nostru, în pro­bleme de consiliere.

Care este ultimul document achi­zi­ţio­­nat de muzeu?
Aproape zilnic primim materiale din întreaga lume. Fotografii, paşapoarte. De curînd am primit din Beirut,  paşapoarte ce au aparţinut unor armeni, scrise în limba turcă otomană cu caractere arabe, de la mijlocul secolului XIX, dar şi certificate de absol­vire a şcolilor ar­me­neşti din Im­periul Oto­man. Am pri­mit 300 de piese de artizanat, reali­zate acum 200-300 de ani. Fotografii. Avem o co­lec­ţie fantastică.
Fotografia este fă­cută în anul 1915 şi în­fă­ţişează rămăşiţele trupurilor arse ale sătenilor armeni, în timpul masacrelor din Muş. Este donată de Biblioteca Naţio­nală şi reprezintă o descoperire importantă a anu­lui 2008. Am găsit o colecţie de 62 de fo­to­grafii realizate de soldaţi ruşi, cuprinse într-un album numit „Albumul refugiaţilor“ şi pu­blicat la Tiflis în 1917. Pe spatele foto­grafiei este scris numărul 74, lucru care in­dică existenţa unei colecţii mai mari şi ur­mă­toarea însemnare, în limba rusă: „Ar­meni arşi de vii în Sheykhalan, de către sol­daţii turci“. Doar cîteva dintre fotografii sînt în condiţie bună, însă ele atestă eveni­men­tele cunoscute ca fiind, Genocidul Armean.

Muzeul cumpără aceste documente?
Nu, sînt donaţii, schimburi de docu­mente, sau sînt împrumutate pe termen scurt, pentru a le folosi în cadrul expoziţiilor sau a altor activităţi.

Cîţi supravieţuitori ai Genocidului, mai trăiesc acum în Armenia?
În jur de 200, dar îi pierdem cu fie­care zi ce trece. Au între 90 şi 100 de ani şi erau copii atunci.

S-a schimbat în vreun fel percepţia sau mentalitatea oamenilor, după deschi­derea muzeului?
Sarcina noastră este foarte impor­tantă. În acest moment, muzeul este dedicat în totalitate Genocidului Armean. În ultimii ani s-a înfiinţat şi în Washington, Muzeul Genocidului Armean din America. Eu sînt doar de doi ani la conducerea acestui muzeu şi scopul meu este să transform acest loc într-un punct de întîlnire al tinerilor turci şi armeni, unde să fie analizată istoria, care a fost şi este respinsă în continuare de către turci. Tinerii turci nu cunosc acest capitol al istoriei. Istoria nedorită a Turciei a fost ex­clusă din programa şcolară, este cenzurată. Trebuie ajutaţi să o cunoască. Acest muzeu nu este reprezentativ doar pentru istoria ar­menilor. În aceeaşi măsură este şi pentru istoria Turciei şi de aceea trebuie să fim atenţi ce limbă folosim aici. Muzeul poate fi un mediu bun pentru reconciliere. Desigur, nu ne aşteptam la mari încurajări din partea Turciei, pentru că încă ni se sugerează să schimbăm destinaţia muzeului sau să-l închi­dem. Acest muzeu este considerat periculos de către turci. Tocmai de aceea trebuie să privim pozitiv lucrurile şi să ne gîndim cum putem folosi acest muzeu, pentru a aduce împreună oamenii despărţiţi prin Genocid. Înţeleg toate provocările şi interesele părţii turce, dar în acelaşi timp, nu poţi fugi de propria-ţi istorie. Istoria este istorie, nu o putem selecta.
Mulţi oameni vin aici. Studenţi, pen­tru a se documenta, reprezentanţi ai mass media internaţionale, supravieţuitori ai Ge­no­cidului, urmaşii lor. Avem un supra­vie­ţuitor foarte activ, care participă cu regula­ritate la evenimentele organizate de muzeu. A fost inginer, născut în Imperiul Otoman şi are 95 de ani. Numele lui este Alexander Grigoryan.

Cît de importantă este recunoaş­te­rea internatională a Genocidului Armean?
Este importantă şi nu doar pentru armeni, ci pentru toate celelalte naţiuni a căror istorie este legată într-un fel sau altul de Genocidul Armenilor, ca Ro­mânia, de exemplu. Mulţi armeni s-au re­fugiat atunci şi au găsit ajutor în România şi în alte ţări. Multe state au oferit ajutor uma­nitar ar­menilor şi şi-au deschis porţile şi de aceea istoria lor este legată de Genocidul Armean şi ar trebui recunoscut. Statele Uni­te trebuie să-l recunoască, pentru că pro­centul ajuto­ru­lui umanitar pe care l-a dat Guvernul ame­rican orfanilor şi refugiaţilor armeni, a fost important. Nu-l consider un act politic, ci un act umanitar, prin care fiecare işi respectă propria istorie.
ANDREEA TĂNASE
Fotografiile aparţin autoarei

by Redactor