Interviu cu Ani Kalayjian, doctor în psihologie

La începutul lunii octombrie s-a aflat în România doamna Ani Kalayjian din Statele Unite, doctor psiholog, la invitaţia centrului de dezvoltare personală „Chemarea Sufletului”. În zilele de 30 octombrie şi 1-2 noiembrie, doamna Kalayjian, care se bucură de recunoaştere internaţională ca expert în efectele psihologice ale traumelor trăite de victimele dezastrelor, a ţinut conferinţe la Bucureşti pe tema “De la război la pace, transformarea traumelor în însănătoşire de la o generaţie la alta”.

Ani Kalayjian a vizitat şi sediul Uniunii Armenilor din România, redacţia revistelor Ararat şi Nor Ghiank, unde ne-a acordat un foarte interesant interviu.

Ce s-a făcut pe plan psihologic pentru refacerea psihică mai rapidă a populaţiei ce a avut de suferit la cutremurul din decembrie 1988 din Armenia?

Noi am început munca pe tărîm psihologic încă din decembrie. Venind din SUAlaErevan, în ianuarie ne-am început activitatea, am pus bazele unei mişcări psihologice. Alături de psihologi şi psihiatri benevoli dinErevanam plecatla Spitakşi Ghiumri. Timp de circa şase luni am trimis diferiţi psihiatrilaErevano dată pe lună. Am cutreierat circa 50 de sate unde rămăseseră oameni.

Presupun că aveaţi multe de făcut acolo.

Prin sate am văzut multă lume înmărmurită, în stare de încremenire. Timp de şase luni am trimis 58 de voluntari, eu fiind organizatoarea. Mai tîrziu am început să trimitem mai puţini specialişti, dar pe perioade mai lungi. Au stat trei luni, şase, psihiatra Luis Nadjarian a rămas timp de un an, apoi a stat doctorul Ergherian, pentru a elimina trauma cît mai repede cu putinţă şi pentru a-i învăţa şi pe psihologii de acolo. Întrucît era încă perioada comunistă, totul s-a răsfrînt mult mai adînc şi complicat, supravieţuitorii crezînd că e război. S-a pornit un zgomot ca explozia unei bombe, iar oamenii s-au repezit în subsoluri, în loc să iasă din case. Au făcut exact invers de cum ar fi trebuit. Animalele şi copiii au fost de mare folos. Cînd am vrut să le aflăm sentimentele, ne-au spus că au început să latre cîinii în continuu şi oamenii au ieşit din case, iar casele s-au prăbuşit imediat în urma lor. Omenirea trebuie să fie mereu în armonie cu natura, dar omul încă se consideră superior naturii şi vrea să o strivească, iar astfel lichidăm instinctul din noi şi începem să stăpînim. Mulţi ne-au spus că nou născuţii începuseră să plîngă atît de tare, încît părinţii au fost nevoiţi să-i ducă la doctor, în loc să meargă la serviciu, alţii nu s-au dus la şcoală, salvîndu-se în acest fel. Astfel de exemple sînt multe. Noi mergem înArmeniao dată la doi ani.

Mai există oameni care suferă de urmările cutremurului?

Problema acum este mai complexă. Este actuală chestiunea Karabaghului, guvernul face presiuni mai mari, există o atmosferă de neîncredere ce vine din perioada trecutului comunist.

Poporul este într-un fel obosit de luptă şi a devenit mai indiferent, ceea ce cred că este mult mai periculos.

Astăzi poporul se orientează mai mult spre Orient. De exemplu, se ascultă o muzică de calitate foarte joasă, mai ales în maşini.

Şi cum se poate lupta împotriva acestui fenomen?

Acest lucru necesită oameni şi un efort mult mai serios. Furia oamenilor împotriva opresiunii comuniste de 70 de ani se manifestă în diverse moduri. Se gîndesc să plece de acolo definitiv, sau sînt indiferenţi într-o altă lume. Amîndouă sînt chestiuni dificile. Pentru împuţinarea grijilor cotidiene ar trebui ca oamenii de afaceri să facă investiţii, să se deschidă magazine, pentru ca oamenii să aibă locuri de muncă. Nu s-au construit noi fabrici în număr comparabil cu fabricile şi uzinele distruse la cutremur. Existau fabrici, ca cea de zahăr sau cea de ascensoare, unde lucrau pînă la 8.000 de oameni. Acestea s-au prăbuşit. Trebuie construite întreprinderi care să asigure locuri de muncă. Trebuie să ne gîndim serios la acest lucru. Trebuie ca mai întîi să se îmbunătăţească situaţia economică. Astăzi există înArmeniamulţi oameni bogaţi care trăiesc în case ca nişte palate, în timp ce alţii sînt într-o situaţie materială foarte grea, iar acest lucru trebuie să ne dea de gîndit.

Ce puteţi face pentru înlăturarea complexelor psihologice în munca pe care o duceţi cu familiile victimelor genocidului şi cu noile generaţii?

Înainte de cutremur am înfiinţat în SUA o organizaţie cu principal obiect de activitatea chestiunea genocidului. Prin această organizaţie am demarat un studiu, dar înainte să dea rezultate s-a produs cutremurul. Imediat după cutremur am lăsat toate celelalte treburi şi ne-am concentrat asupra cutremurului. Pînă la urmă am terminat studiul, iar cea mai gravă concluzie a fost aceea că supravieţuitorii genocidului se simt permanent în plină catastrofă din cauza negării turceşti, lucru care an de an revine în actualitate. În fiecare an facem lobby, trimitem scrisori către oamenii politici, iar rănile se deschid din nou. Supravieţuitorii nu pot dormi în azilurile de bătrîni, mulţi dintre ei au coşmaruri. Cînd vrem să facem un interviu cu vreunul dintre ei asistentele ne spun că după aceea nu mai dorm, le piere pofta de mîncare, încep să plîngă şi se gîndesc dacă nu cumva turcii ne-au trimis. Într-atît de zdruncinată este încrederea în sine.

Dar ce simt copiii lor, cum privesc aceştia chestiunea genocidului?

Simt în primul rînd că an de an trăiesc într-un coşmar, că an de an rănile se deschid şi îi încearcă o furie cumplită că nu pot face nimic pentru ca Turcia sau SUA să recunoască această catastrofă, genocidul. În interviurile cu reprezentanţii generaţiei următoare am simţit că îi încearcă şi durerea şi mînia, că, privindu-şi părinţii, nu au suficientă putere să oblige guvernul american să recunoască genocidul şi, într-un fel, se simţeau orfani.

Pe lîngă toate acestea, din diferite colţuri ale lumii, din Siria, Iran sau Armenia, armenii vin în Statele Unite şi pare că sîntem naţii diferite, se înfiinţează cluburi ale armenilor din Iran, din Liban sau din Armenia şi astfel începe separarea dintre noi. În timp ce sîntem doar opt milioane în întreaga lume ne fărîmiţăm forţele şi ne pierdem concentrarea. Înainte de a fi un bun sirian, libanez sau american trebuie să fim buni armeni. Acesta este lucrul cel mai important.

Ce diferenţă vedeţi între armenii din Diaspora, urmaşi ai supravieţuitorilor genocidului, şi armenii din Armenia?

Este interesant faptul că pînă şi după cutremur cele mai multe coşmaruri nu erau despre cutremur, ci despre genocid. În coşmarurile lor oamenii vedeau jandarmi turci, nisip sau tren, ceea ce nu are nici o legătură cu cutremurul. Aceasta dovedeşte că există un transfer, iar această traumă se află şi în ei. Ştiinţa a arătat că, dacă astăzi trăieşti trauma unui cutremur, dar înainte ai avut trauma unui genocid, trebuie să o depăşeşti întîi pe prima. Aş fi vrut să trezesc acest lucru astăzi şi în dumneavoastră. Dumneavoastră trăiţi în România şi purtaţi trauma românească, trauma comunistă, aveţi şi trauma armenească, după care vine nesiguranţa. Există o presiune de zeci de ani, care distruge poporul. Rădăcinile propriu-zise vin de la comunişti, aceştia i-au învrăjbit pe oameni, frate contra fratelui, tată contra fiu. Acest lucru a acţionat şi asupra identităţii noastre. Am hotărît să mai vin aici pentru un nou program. Aş vrea ca data viitoare să vorbim mai mult despre armeni.

Vă mulţumesc pentru interviu şi vă urez succes în activitatea dumneavoastră.

Madlen TER-GHUKASIAN

by Mihai Stepan Cazazian