Mihai Stepan Cazazian

INTERVIU/ „Cel mai mult îmi place să cânt, să pictez și să cioplesc hacikaruri” – spune BOGDAN HOVHANNISIAN, sculptor de hacikaruri, prezent la Festivalul Strada Armenească

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

În zilele de 2-4 august s-a aflat la București sculptorul
de hacikaruri BOGDAN HOVHANNISIAN din Armenia, invitat de către Uniunea Armenilor din România să participe la
festivalul anual „Strada Armenească”.

Pe un mic stand din curtea catedralei armene a așezat un
minunat hacikar cioplit în tuf negru, pe care dorea să-l termine în prezența
vizitatorilor festivalului. Pe stand mai erau și interesante lucrări de mici
dimensiuni, sculptate în tuf roz, ce au atras admirația vizitatorilor, iar
maestrul răspundea cu mare drag și răbdare tuturor întrebărilor ce îi erau
adresate. Chiar acolo l-am cunoscut pe maestrul Bogdan Hovhannisian, care a
avut bunăvoința de a-mi acorda interviul pe care vi-l prezentăm în continuare.

Domnule Hovhannisian, mai întâi am dori să ne spuneți câte
ceva despre copilăria și familia dumneavoastă.

M-am născut în 1950, în comuna Țahidzor din Lori, în
familia unui pietrar. Încă de mic mi-a plăcut să pictez și astfel am fost admis
la școala de pictură din Vanadzor, după absolvirea căreia am plecat la Erevan
pentru a-mi continua studiile. Acolo am fost admis la secția de sculptură a
colegiului de artă Panos Telemezian.

Când ați început să vă ocupați în mod serios de
sculptură?

Încă din anii de studiu, practic de la 17 ani am început
să sculptez chipuri și lucrări de compoziție. Asupra sculptatului hacikarurilor
m-am aplecat mai târziu și de peste 30 de ani mă ocup în principal cu această
activitate. Meseria de pietrar este moștenită, am primit-o de la tatăl meu, iar
sculptura hacikarurilor este strâns legată de aceasta, fiind o parte a
acesteia. Dar, când lucrezi la un hacikar mintea începe să-ți lucreze mai bine,
apar gustul și priceperea dobândită în ani și pe piatra netedă se nasc
neasemuite piese, precum sunt toate hacikarurile cioplite în peste 1700 de ani
de creștinism.

Când ați dobândit recunoaștere, și în ce fel?

Ani îndelungați m-am ocupat cu arta și meseria mea
îndrăgită. Am creat peste o sută de hacikaruri care astăzi își află locul de
cinste în diverse colțuri ale lumii. Acestea sunt lucrările mele de pictură și
grafică, care se află și pe Facebook și în circa 14 filme ce au rulat și au
fost apreciate în comunitățile armenești din Franța, Anglia, Polonia, Rusia,
iar acum și din România. Mare onoare și bucurie a fost pentru mine vestea ce am
primit-o anul trecut de la Washington. Din partea reprezentanților Festivalului
Smithsonian organizat acolo am primit invitația de a participa la festival cu
lucrările mele. În prezent un hacikar sculptat de mine se găsește în muzeul
armean din Boston.

Cum ați intrat în legătură cu comunitatea armeană din
România?

Într-o bună zi m-a sunat la telefon profesoara de dans
Bela Mardighian din România, care aflase despre mine de pe Facebook. În acel
moment dumneaei se afla în Armenia. Astfel ne-am întâlnit, am discutat și
această distinsă doamnă, care a făcut minunate lucruri conducând ani la rând
trupa de dansuri naționale armenești, m-a invitat în România, la București, ca
să particip la sărbătoarea Vartavarului. Sunt foarte bucuros că am venit și am
văzut cu încîntare viața unei colonii armenești mici, dar trăind în spirit
armenesc. Promit să vin și la anul și să-i cunosc mai îndeaproape pe
conaționalii mei.

Ce impresia v-a lăsat vizita la casa noastră de cultură?

În ceea ce privește biblioteca și muzeul, sincer nu-mi
închipuiam că am să văd un minunat depozit de carte, un adevărat matenadaran,
departe de Armenia un centru de cultură armeană, ce ar putea fi mândria
oricărei nații. Iar biblioteca, cu numeroasele ei lucrări bisericești și laice,
uimește și încântă. Este extraordinar cum ați putut aduna atâtea la un loc,
le-ați clasificat și așezat. Este foarte multă muncă și în puține țări poți întâlni
un asemenea muzeu care să fi fost inființat de comunitatea și biserica armeană.

Să revenim la dumneavoastră. În afară de sculptură, ce
anume vă place cel mai mult?

Cel mai mult îmi place să cânt, să pictez și să cioplesc hacikaruri.

Aveți discipoli?

Desigur. Am ucenici și voi avea mereu, pentru ca această
minunată vînă, acest deosebit meșteșug național al nostru să nu-l pierdem, ci
să-l dezvoltăm.

Ce apreciați cel mai mult la oameni?

Dragostea de neam.

Și ce nu vă place?

Ingratitudinea, zgîrcenia, lăcomia și lenea.

Ce anume le puteți ierta oamenilor și ce anume nu?

Iert greșeala întîmplătoare, dar nu trădarea.

Unde ați fi vrut să trăiți, în afară de Vanadzor?

Nicăieri, în afară de Vanadzor. Regiunea Lori este un
paradis.

Care este cel mai prețios lucru în viață, după dumneavoastră?

Patria, părinții și copiii.

Vă considerați fericit? Care este sursa sau secretul
fericirii?

Nu, cred că nu există om pe deplin fericit. Este foarte
scurt sentimentul fericirii și cel mai important lucru este ca după tine să
lași o urmă…

La ce visați?

Visez întruna. De pildă, vreau să am un atelier mare și
să deschid un muzeu frumos, personal și permanent.

Ce ați dori poporului nostru?

Armenilor noștri aflați în străinătate: întoarceți-vă în
Armenia…

Siran NAVRUZIAN