Închiderea expoziției „O viață în căutarea luminii- Ervant Nicogosian și prietenii”

             Duminică, 20 februarie 2022 , la Arcub, a fost lansat catalogul expoziției care a reunit lucrări semnate de Ervant Nicogosian și prietenii săi. Realizat de Uniunea Armenilor din România în colaborare cu fiica artistului și curatoarea Adela Mara, acest catalog aspiră cu succes la titlul de operă de artă, reușind să ofere o imagine complexă a unei manifestări atât de așteptate în pandemie. De-a lungul celor două săptămâni, în fiecare zi, în expoziție s-a aflat Gilda Mologhianu care a povestit vizitatorilor destinul straniu și unic al tatălui său care a continuat să picteze, având multe afecțiuni.  

            După prezentarea catalogului, la Arcub, s-a desfășurat și un dialog foarte intersant între pictorul  Marian Dobre, lector doctor la Universitatea Națională de Arte și Vlad Bedros, lector la aceeași instituție de învățământ. Cei doi profesori s-au referit mai ales la tehnica de lucru a lui Nicogosian. Un artist mare generează mereu povești mari, captând atenția publicului. În pofida notrietății, artiștii clasici pot fi redescoperiți oricând.  Vlad Bedros s-a referit mai ales la trăsăturile definitorii ale artei lui Nicogosian.

             Sunt medievist ca formație, dar mă refer la arta lui Nicogosian ca moștenitor al sângelui armenesc. La Nicogosian cel mai frapant este destinul său. În expoziție sunt lucrări ale unui pictor care a orbit și s-a aflat în căutarea luminii. Sunt fascinat de arta lui Nicogosian pentru că e un pictor al spiritualului. A vorbi despre gestualism în cazul lui este însă imprecis și nejustificat. Totuși în perioada finală se poate aminti de o posibilă apropiere de Jackson Pollock.

             Marian Dobre a evocat câteva amintiri din perioada în care l-a însoțit la atelier pe artistul de origine armeană.

             Nicogosian a refuzat întotdeauna o asociere cu o artă avangardistă, dar la finalul vieții a ajuns să se comporte ca cei mai autentici avangardiști. Nicogosian și-a spus în lucrările sale poveștile din copilărie, din adolescență care l-au obsedat. Din 2008 nu a mai văzut deloc, dar a pictat în continuare. Familia i-a asigurat pânzele, pensulele pe care le spăla zilnic și culorile. Paul Gherasim a subliniat unicitatea lui Nicogosian. De fapt, asta uimește la acest artist. Nicogosian nu e ambiguu, e clar, precis. A trăit pictura, a fost disciplinat, a venit la atelier, deși nu vedea și-a prețuit familia și prietenii.  

            Varujan Vosganian, președinte al Uniunii Armenilor din România a adăugat la rândul său câteva amintiri legate de cunoscutul pictor.

             Atunci când este omaginat un armean de câtre români, noi ceilalți armeni avem sufletul plin de bucurie. Vigoarea unei societăți stă și în felul în care își asumă trecutul. Când evocăm personalități precum Arșavir Acterian sau Hagop Djololian Siruni care a fost președintele de onoare al Societății Române de Orientalistică și care a trecut ca mulți armeni prin infernul lagărelor siberiene și al deportărilor avem în vedere memoria. L-am cunoscut bine pe Nicogosian, un om în aparență blajin cu o viziune clară asupra lumii. Se cuvine să-i fac un portret fizic. Nu era un om înalt, dar avea o privire care cuprindea totul. Ochii lui care nu mai puteau să absoarbă lumina, dădeau lumină. Era un fel de paznic al luminii. Nu păstra doar  pentru sine lumina. Nicogosian mi-a adus o pictură pe care o am și acum în birou. În pictura asta ca și în cele din expoziție lumina este sporită de fantezia artistului. Nicogosian nu a fost doar un beneficiar al luminii, ci și un izvoditor de lumină. El aparține memoriei noastre împreună cu picturile sale.

            Înainte de închiderea expoziției am stat de vorbă cu Ileana Slujitoru, unul dintre medicii și prietenii artistului.

            Din 1998 cunosc întreaga familie a lui Nicogosian. Pictorul a fost chiar pacientul meu până la sfârșitul vieții sale. Îi cunosc bine tablourile, întreaga creație. Mă impresionează în mod deosebit cele realizate în ultima perioadă a vieții, când era complet orb. Titlul acestei expoziții este foarte potrivit… în căutarea luminii… Perioada aceasta cumplită din gulag i-a marcat viața. Nicogosian cel orb a pictat ceea ce a văzut în interiorul ființei sale. Sunt lucrări cu o mare încărcătură spirituală. Tablourile sale reflectă experiența de viață, nu sunt luminoase. Mesajul compozițiilor e esențial. Eram foarte tănără când l-am cunoscut. Nicogosian impunea, era intimidant, avea un aer aspru, nu era foarte comunicativ, dar s-a creat chimia medic-pacient. Este una din întâlnirile mari ale vieții mele, o legătură profundă. Am fost fericită că m-a adoptat ca medic. Era o bucurie să vorbesc mai mult cu soția lui, caldă și afectuoasă. Se completau foarte bine. Nicogosian era abrupt, aspru, reținut, ea deschisă, luminoasă. Erau un cuplu model. Asta e dragostea până la urmă, ideea de a-l îmbrățișa pe cel de alături cu toate ale lui și de a-l competa. 

 Interviuri realizate de Andreea Barbu

by Andreea Barbu