IN MEMORIAM / Ştefan Iovanesian (20.06.1921-29.07.2018)

În noaptea de sâmbătă spre duminică s-a stins din viaţă venerabilul profesor de etnie armeană Ştefan Iovanesian, cel care a fost timp de peste un deceniu unul dintre liderii comunităţii armene din Botoşani. A fost preşedinte al Filialei Botoşani a Uniunii Armenilor din România, preşedinte al Consiliului parohial al Bisericii armene din Botoşani, membru al Congresului Eparhial al Episcopiei Armene din România. Retras în anul 2001 din activitatea publică, Ştefan Iovanesian a rămas, pentru cei care l-au cunoscut, o personalitate care a lăsat o amprentă durabilă asupra vieţii şi activităţii întregii comunităţi armene botoşănene.

Ştefan Iovanesian  nu a fost un nativ botoşănean şi nici măcar nu s-a născut pe teritoriul actual al României. Venirea lui Ştefan Iovanesian în România şi, mai târziu, stabilirea lui în Botoşani are însă o istorie fabuloasă.

Născut în anul 1921, dintr-o familie tradiţională de armeni, în localitatea Hânţeşti din Basarabia (pe atunci teritoriu românesc), Ştefan a avut o copilărie lipsită de griji. Părinţii lui, Sarchis şi Antonia, erau fermieri înstăriţi, iar din numeroasa familie de armeni mai făceau parte învăţători şi un preot, rude care au transmis copilului dorinţa de a le călca pe urme şi poate de aici a venit alegerea profesiei lui de mai târziu.

 Hânţeşti este o localitate cu rezonanţă pentru comunitatea armeană. Aici a trăit în ultima parte a vieţii marele patriot armean Manuk Bey Mârzayan, cel care a construit biserica armeană din sat în anul 1871. În acea biserică Ştefan Iovanesian a primit taina botezului de la un preot cu vocaţie, Ovanes Abramianţ, personaj pe care l-a pomenit în amintirile lui despre anii copilăriei.

            În ziua cedării Basarabiei către Uniunea Sovietică, în 27 iunie 1940, tânărul Ştefan Iovanesian, în vârstă de 19 ani, pleacă în România, încercând să salveze o parte din averea familiei. Rudele lui apropiate, familia Brașoveanu, trăiau în Botoșani.

Între bunurile pe care le-a salvat atunci şi le-a adus în România erau 2000 de oi, 10 vaci, 4 tractoare cu remorci încărcate cu ustensilele necesare pentru prelucrarea laptelui şi 12 căruţe tip faeton, trase de cai. Convoiul era alcătuit atunci asemănător caravanelor armenilor care veniseră în Moldova în urmă cu multe secole. Așa îl va descrie mai târziu Ștefan Iovanesian, citându-l pe istoricul polonez Lozonski într-o prezentare a armenilor din Botoșani făcută în 1996. Un convoi care se întindea pe o distanţă de 4 km şi care a avut în componență peste 40 de angajaţi, persoane care ulterior urmau să se reîntoarcă în Rusia. În această formaţie, Ştefan Iovanesian conducea o echipă din 9 ciobani care îşi lăsaseră familiile pentru a deplasa rapid în România animalele şi bunurile, în scurtul răgaz al celor 4 zile ale armistiţiului. Cei 9 ciobani mulgeau oile noaptea, în perioadele scurte de odihnă al caravanei. Tânărul Iovanesian, bărbat cu o constituţie robustă şi spirit practic remarcabil, asigura ariergarda convoiului. Au plecat din Hânţeştii situaţi la 30 de km de Prut şi au trecut râul pe la Lecuşani în drumul spre Iaşi. Au continuat drumul spre Ianca, localitate situată în ţinutul  Brăilei, punctul terminus al bejeniei lor, făcând cei 210 km în 4 zile şi 4 nopţi, cu o jumătate de zi întârziere datorită unui conflict cu localnicii dintr-un sat de lângă Bârlad. Atunci, reclamând distrugerea recoltelor la trecerea numeroasei turme venită din Basarabia, 200 de săteni au ieşit înarmaţi cu furci şi i-au obligat să plătească pagubele. Plata a fost în natură, cu 100 de oi, şi a fost negociată de tânărul Ştefan. Mai târziu, profesorul povestea cu lux de amănunte cum, pe întregul traseu, cei 9 ciobani au prelucrat laptele din care făceau brânză iar din comercializarea ei cumpărau merinde şi hrană pentru animale.

Ştefan Iovanesian a fost înrolat în armata română în anul 1921 şi a luptat atât pe frontul rusesc cât şi împotriva Germaniei. După 1945 cunoaşterea limbii ruse s-a dovedit a fi un avantaj pentru cariera lui. Își dorea să urmeze facultatea de agronomie sau o carieră didactică, urmând amintita tradiţie din familie şi aşa a absolvit Facultatea de limbi străine din Bucureşti, specializarea rusă şi română.  A ajuns profesor de limba rusă şi secundar română şi a fost cadru didactic la liceul Laurian, la Botoşani, oraşul unde avea mai multe rude pe strada Maramureş din Cartierul armenesc, într-o casă unde a locuit între anii 1945-1982. Pentru merite în activitatea didactică a  primit Meritul Cultural, clasa 2-a şi a  ajuns director la prestigiosul  liceu August Treboniu  Laurian.

După Revoluţia din anul 1989, profesorul Ştefan Iovanesian a fost între cei care au dat o altă dimensiune activităţii comunităţii armene din Botoşani. Avea deja vârsta de 71 de ani când a devenit unul dintre cei trei membri ai Comitetului Parohial, în anul 1992. A fost ales preşedinte al comunităţii armene, funcţie pe care a lăsat-o în anul 2001, la venerabila vârstă de 80 de ani, în sarcina remarcabilei lui colaboratoare, Viorica Popa. Împreună cu aceasta, cu ajutorul tânărului preot Radu Krikor Holca dar şi cu sprijinul autorităţilor locale şi al parlamentarilor de etnie armeană, Ştefan Iovanesian a avut o contribuţie importantă la realizarea lucrărilor de reabilitare a bisericii armene Sfânta Maria din Botoşani, construită în anul 1350 şi considerată cea mai veche biserică armeană cu funcţionare neîntreruptă din diaspora europeană.

Preotul Ursache, elevul profesorului Iovanesian (fotografie din Geneva, trimisa impreuna cu scrisoarea din anul 1997)

Şi aceasta nu a fost decât una dintre contribuţiile lui Ştefan Iovanesian la activităţile parohiei armene din Botoşani. În anul 1997 el a mijlocit şi a adus la Botoșani o donaţie, de la un fost elev, Gheorghe Ursache, atunci protopop la Biserica ortodoxă rusă din Geneva. Ursache a oferit o contribuţie financiară cu care s-a cumpărat actualul sediu administrativ al Parohiei Bisericii armene din Botoşani, şi chiar a mai rămas o sumă de bani pe care consiliul parohial îi are și astăzi la dispoziţie pentru situaţii deosebite. (fotografiile 1 şi 2)

Împreună cu preotul Radu Krikor Holca, Iovanesian a realizat un alt lucru remarcabil, atunci când a convins-o pe enoriaşa parohiei armene din Botoşani, doamna Emanuela Cocotă, să facă o donaţie uriaşă, bani cu care a fost reabilitată biserica Buna Vestire din Botoşani. Biserica a fost  resfinţită de PS Datev Hagopian, Întâistătătorul Bisericii ortodoxe armene din România,  în ziua de 15 august 2015. (fotografiile 3 şi 4)

Mai mult, în colaborare cu istoricul şi muzeograful Gheorghe Median, Ştefan Iovanesian a publicat în anul 2001 o carte despre armenii din Botoşani. A fost o carte de început dar ea a însemnat o deschidere pentru  alte zeci de cărţi şi publicaţii realizate de Viorica Popa şi Florin Egner, pentru realizarea ulterioară de filme şi emisiuni televizate care au făcut biserica şi comunitatea armeană din Botoşani cunoscută în atât de multe locuri.

Un fapt care astăzi ar putea apare de senzaţie s-a petrecut în ziua de 3 noiembrie 1996. Candidând la Botoşani pe listele Uniunii Armenilor din România, Ştefan Iovanesian a obţinut de unul singur 1100 de voturi, un scor electoral pe care astăzi nu-l mai obţine nimeni din postura de independent. L-au votat foştii lui elevi şi mulţi botoşăneni care-l admirau pe concitadinul lor simpatic în vârstă de peste 75 de ani care nu le promitea nimic dar care vorbea cu multă amabilitate  cu fiecare. Pentru meritele lui, Ştefan Iovanesian a fost distins cu titlul de Cetăţean de Onoare al Botoşanilor, la fel ca armeanca Eufrosina Costeschi (decedată anul trecut la vârsta de aproape 99 de ani), ambii fiind colegi timp de aproape patru decenii  în corpul profesoral de elită al liceului August Treboniu Laurian.

 Ştefan Iovanesian a fost menţionat în anul 2008 în Dicţionarul personalităţilor armene din România (Tavitian, vol II, p. 225-227).

Florin Simion Egner

Botoşani, 30.07.2018        

Ştefan Iovanesian, împreună cu V. Pambuccian și ambasadorul H. Gasparian, la resfinţirea bisericii Buna Vestire din Botoşani (15 august 2015)

Ştefan Iovanesian, împreună cu Varujan Vosganian (15 august 2015)

by Mihai Stepan Cazazian