Redactor

In memoriam Nimigian Pantelimon | Pământul de sub tălpile lui – povestea unui refugiu

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share
Nimigian Pantelimon la 23 de ani

Pe bunicul meu l-am pierdut atunci când aveam patru ani. În gândurile mele, a rămas o singură amintire, luminată de opaițul vechi din bucătăria de la țară. Cea definită de povestea lui Harap Alb, care a înfruntat greutățile cu inima deschisă și curajoasă. Atunci când am ascultat această istorisire din glasul bunicului meu, nu am știut cât de similară este cu viața sa. Căci el însuși a fost un erou ce și-a depășit fricile, pentru a-și construi un alt destin. Unul departe de casa lui, dar pe care mereu a păstrat-o în suflet. Acum, la 24 de ani de când el a dispărut dintre noi, revin din nou la acea amintire, pentru a realiza că momentele ce ne formează ca oameni sunt de cele mai multe ori simple, liniștite și blânde. Pe acestea nimeni nu le va răpi niciodată, indiferent de ce se întâmplă în lume.

Tânărul Pantelimon, bărbatul de mâine

Originea bunicului meu am descoperit-o relativ târziu, atunci când frunzăream albumele cu fotografii din casa bunicii mele.  Eterna mea fascinație față de trecut m-a condus acolo, în sufletele de armeni imortalizați în ipostaze de acum 50, 60 de ani sau chiar aproape 100 de ani în urmă. Am aflat treptat că tânărul Pintilie a venit în România pe jos tocmai de peste graniță, refugiindu-se din Tereblecea [ regiunea Cernăuți ] către rudele sale din sud. Pe măsură ce a înaintat pe jos, către ceea ce avea să devină noul său cămin, a lăsat în urmă familie, prieteni, amintiri și perechi de opinci, care au devenit parte din pământul străbătut. A îndurat frigul, iarna năprasnică și implicit foamea, dar mai presus de toate, a trecut prin durerea de a-și împacheta viața într-o bocceluță, lucru pe care noi astăzi nu prea ni-l putem imagina.

Spre amintire din Timpul Refugiului anul 1944 până în 1946. Ieu voi îmbătrâni iar chipul meu tot tânăr va fi. Pintilie în ietate de 23 de ani

Ușor, ușor, în timp, a străbătut mai multe colțuri ale României, stabilindu-se în cele din urmă în nordul țării, lângă graniță, atât de aproape, dar totuși atât de departe de locul din care a plecat. Treptat a învățat meserie, fiind ucenic la cojocărie. Din mâinile sale au fost cusute nu doar costume populare și cojoace, ci și alte destine, ce au fost făurite în casa construită în satul în care s-a stabilit și care și-a întemeiat o familie. Cojocăria nu a fost singura sa îndeletnicire, el dorindu-și să își depășească mereu limitele. După ce a urmat școala de pomicultură de la Fălticeni, a reușit să creeze ceea ce și astăzi dăinuie, și mai precis livada satului. Rânduri și rânduri de copaci peste care anotimpurile au trecut, mai blânde sau mai nemiloase. Copacii aceia sunt o mărturie a existenței sale pe acest pământ. În acea livadă am umblat în copilărie, neștiind cât de importantă va deveni în memoria mea. Mi-aș fi dorit ca la umbra merilor, bunicul să-mi povestească despre frații săi, părinți, mătuși și ce a însemnat viața sa înainte de marea plecare spre necunoscut. Bunicul a avut unchi plecați pe impunătoarele vapoare ale lumii, către Statele Unite ale Americii, Canada și Australia, drumurile lor fiind etern legate, dar totodată despărțite. Eu am pășit pe firul de păianjen al memoriei și am încercat să reconstruiesc un puzzle pe care generațiile l-au dat mai departe. Nu am reușit nici până acum să aflu până unde a ajuns familia pierdută a bunicului meu, dar uneori fac un exercițiu imaginar și îmi închipui cum ar fi să fi stat cu toții la aceeași masă. Fără poveștile acestea, conturate în pierdere, bunicul meu nu ar fi devenit bărbatul din memoria mea și a familiei mele.

Armeanul iubitor de frumos 

Bunicul meu a iubit frumosul, așa mi-a spus mereu mătușa mea, fata lui cea mare. Și realmente, fotografiile cu el stau mărturie, confirmând acest lucru. Mereu fercheș, cu pălăria bine așezată pe creștet, cămașa imaculată și cizmele din piele fin lustruite. Inclusiv casa și-a construit-o după sufletul lui, fiind încununarea zilelor și nopților de muncă continuă. Uneori mă întreb ce se întâmpla în interiorul său atunci când cosea la mașina de cusut, dacă se gândea la ce a lăsat în urmă, la ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi plecat de lângă casa părintească. Destinul său de refugiat e puternic unit și de cel al bunicii mele, consoarta lui, care la rândul ei a fugit din calea rușilor, pentru a nu fi deportată împreună cu familia în Siberia. Semn că refugiul nu doar dezbină, ci și aproprie. De fiecare dată când o ascult pe bunica, despre cum au existat oamenii ce și-au abandonat întreaga viață și au murit de inimă rea, de supărare și amar, îmi reamintesc că sunt un om norocos și că astfel de lucruri nu trebuie uitate, ci memorate și comemorate. Firele poveștilor lor, ale bunicului și bunicii mele încă își au rădăcinile acolo undeva în Basarabia și mai departe de ea, pe cărările unui trecut încă nedescoperit, dar pe care visez să-l explorez întocmai ca un arheolog.

Și poate cândva, arborele genealogic se va întregi, piesele din puzzle vor fi puse cap la cap, pentru a-mi dezvăluie harta sângelui care îmi curge prin vene. Sângele armenesc de culoarea rodiei coapte, care va fi dat mai departe, neam din neamul meu, spre veșnică amintire. 

Alina AGAFIȚEI

fotografii de familie…

One Response to In memoriam Nimigian Pantelimon | Pământul de sub tălpile lui – povestea unui refugiu

  1. Corina Derla October 28, 2021 at 10:10 pm

    Un notar notoriu Nimigean a lucrat in Suceava interbelica.
    Urmasii lui traiesc inca.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *