IN MEMORIAM | Garo-Garabet Abazian (1 februarie 1946- 20 august 2022)

          Acum câteva zile, a trecut în neființă la Los Angeles, departe de cele două țări pe care le considera Patria sa, România și Armenia, Garo Abazian, un vechi camarad, prieten de nădejde din anii tinereții. Și, odată cu trecerea lui, se stinge dinastia Abazian, familie bucureșteană care a activat peste jumătate de secol pentru înflorirea comunității, prezervarea culturii, păstrarea tradiților poporului armean.

          Garo-Garabet Abazian s-a născut în București, în casa lui Harutiun Abazian și Zepiur Șahabian, familii adânc implicate în treburile comunității.

          După ce urmează câteva clase la școala armeană din Capitală, își completează educația liceală în școli românești. Garo nu a frecventat facultăți și nu a avut studii superioare, a absolvit, în schimb, Universitatea Vieții, crescând înconjurat de generația de aur a comunității, care i-a însuflețit o puternică afecțiune față de Armenia, dragoste pe care a păstrat-o până la sfârșitul vieții. Dintre profesori să-l menționăm numai pe H. Dj. Siruni, care i-a “predat” primele noțiuni despre țeghaspanutiun și axor, genocid și deportări, deși și familia lui gustase amarul axorului și orfelinatelor*. Lecțiile cu Siruni au pornit de la unchiul lui Garo, Hovsep Abazian, care făcea cumpărăturile de alimente ale profesorului, iar Garo de multe ori i le ducea acasă, recompensa fiind pe lângă lecțiile plictisitoare ale profesorului (era obiceiul lui Siruni, ca atunci când prindea un tânăr, să-i povestească din istoria Armeniei), micul bacșiș care-l primea de la Oriort Anjel, cumnata lui Siruni, care-i spunea: cumpără prajitura.

          Viața lui Garo s-a desfășurat-o pe două continente, prima parte, de formare, în România, ultima parte, mai lungă, în Statele Unite.

          În anii cât a trăit în București, Garo a fost în permanență prezent în mijlocul tineretului armean fiind, în anii ’60-’70 unul din stâlpii duminicali ai Catedralei, nelipsit de la activitățile de atunci, nefinanțate, patriotice, ale comunității.

          În anul 1977 emigrează în Statele Unite și se stabilește la Los Angeles, fiind mândru de data intrării lui în SUA – 7/7/77, cifra 7, simbol al Divinității, fiind considerat număr cu noroc. În SUA lucrează în instituții particulare și de stat ca dispecer, administrator și coordonator de lucrări, coleg fiind, pentru câțiva ani, cu Nectar Bogosian, profesoara lui de la clasa a 2-a, la școala armeană din București.

          Garo Abazian a trăit aproape jumătate de secol în Los Angeles, înconjurat de romanahay, de prietenii și cunoștințele din România, iar vacanțele, în Europa, le făcea de multe ori împreună cu prietenul din copilărie, Hrair Tumageanian și soția lui, Mariana.

          Activ în cadrul organizației Raffi (Romanian Armenian Cultural Association) din Los Angeles a fost cel putin din anul 2000 în comitetul  de conducere, iar în ultimii 15 de ani, administratorul, motorul ei.

          Garo Abazian a fost o persoană deosebită, modestă și cu suflet nobil. Dotat cu fire prietenoasă, pregătit să sară în ajutor ori de câte ori era solicitat, dar de multe ori din proprie inițiativă. Pe câți nu i-a ajutat Garo, dus și adus de la aeroport, ajutat prietenii nou veniți în SUA, făcându-le prima compărătură alimentară. Sunt lucruri care nu se uită.

          Garo a avut o soră cu handicap, Aida, decedată în 2019, care și-a petrecut mulți ani din viață prin sanatorii. Garo a avut grijă de ea până la sfârșitul vieții, o vizita săptămânal pentru a-i alina suferințele, o plimba cu mașina și o ducea la restaurant.

          Așa cum am spus, Garo a avut două Patrii dar de România, țara în care s-a născut, a fost profund atașat. A cutreierat toată România, a traversat-o de-a lungul și de-a latul, i-a iubit munții, râurile, pădurile, mănăstirile, satele, oamenii, cântecele populare, cântecul lui preferate fiind Așe beu oamenii buni, De sâmbătă până luni, al fraților Petreuș, pe care adesea-l fredona. Îi plăceau mult excursiile dar nu le făcea niciodată singur, le făcea împreună cu verii lui Bedros Horasangian și Dicran Șahabian, cu prietenii Ara și Safo Baltazar, cu Aram Baltazar, tatăl lui Ara, un distins scaudabed, conducător de cercetași din generația Catolicosului Vazken.

          Garo a vizitat România și după stabilirea lui în străinătate, dar Armenia nu a văzut-o nici o dată, nu știm motivul, deoarece el a fost foarte atașat de țara strămoșilor, și a călătorit și mult prin lume dar, așa cum se spune, nu a fost să fie și a plecat cu dorința neîmplinită.

          Dispariția lui Garo, ne-a făcut să trecem în revistă scrisorile și e-mailurile primite de la el, să vizionăm fotografiile de pe pagina sa de Facebook, și vă mărturisim că ne-au răscolit multe amintiri frumoase. Fotografiile  oferă secvențe din viața comunității bucureștene derulată pe un spațiu de jumătate de secol. Am întâlnit în fotografii, familia Hagop Siruni cu Nâvart și Oriort Anjel, pe profesorii școlii armene Diruhi Abazian, Nectar Bogosian, Aram Hașhașian, David Gîjirighian, Aram Harutiunian, pe Surpig Ciakrian, bucătăreasa Catolicosului Vazken cu ajutorul căreia Vazken trimitea ajutoare prietenilor din lagărele Siberiene, pe Hamazasp și Sona Tumageanian, părinții lui Hurig și Bugig, pe surorile Elbis, Carmen și Șake Karakașian, prietenii Catoliocosului Vazken. Am întâlnit în fotografii surorile Nadia Horasangian și Alice Hovanesian-Trancu, pe Bedros și Edi Horasangian, pe Gaby și Eliz Diradurian, pe soții Movses și Aghavni Șlughian, pe Dicran și Nadia Șahabian, verii lui Garo, decedați prematur în anii 2012 și 2017. O adevărată istorie …

          Aceste rânduri au fost scrise nu pentru Garo, căci el nu mai există, nici pentru familie, căci nu a lăsat urmași iar rude mai sunt foarte puține. Rândurile au fost scrise pentru ca ele să rămână undeva, aruncare, într-un colț de internet, evidență a vieții unui bun armean, GARO. Și poate într-o zi criteriile dicționarelor de armeni din România se vor schimba și securiștii și turnătorii comunității, vor fi înlocuiți cu oameni care, deși nu au ocupat poziții în regimul totalitar, nu au avut epoleți, sau au scris cărți, au fost patrioți, buni armeni care au luminat viața celor din jur.

Edvard JEAMGOCIAN

* Pe listele Orfelinatului din Ortakiugh, Constantinopol, anul 1919, figurează numele surorilor Aghavni (n. 1905) și Diruhi (n. 1906) Abazian, născute în Rodosto. Lista indică drept nume al părinților Haig și Akabi, deși știm că numele lor era Garabed și Baidzar. [Gomidas Institute – Armenian orphans in the care of the Armenian National Relief Organisation of Istanbul as of 31 october 1919.]

by Edvard Jeamgocian

Website