Henry Miller şi armenii

Henry Miller( 1891-1980) a fost un important scriitor american din secolul XX. O figură aparte,  cu o puternică personalitate. A început să scrie tîrziu, după o lungă periadă de căutări şi zbucium lăuntric, a publicat primele cărţi la vîrsta cînd alţi scriitori au deja o carieră importantă în spate. Născut la New York, a plecat la 30 de ani în Franţa şi a străbătut apoi lumea mediteranei. Unde a descoperit valorile esenţiale ale vieţii şi existenţei, soarele, marea, oamenii acestui pămînt, istoria lumii cu deşertăciunile ei, oamenii cu ambiţiile şi iluziile lor, prietenia de dincolo de cuvinte. Ani în şir cărţile sale au fost interzise în SUA pentru conţinutul lor cu pasaje sexual-erotice explicite sau pentru unele formulări rasiste şi xenofobe. Şi-a văzut de viaţa şi scrisul lui. Succesul a venit tîrziu, dar a fost fulminant.A fost şi este admirat şi preţuit atît în Statele Unite, cît şi prin întreaga lume unde i s-au tradus toate cărţile. În limba română abia după 1989 au început să-i circule cărţile. Chiar dacă “Primăvara neagră” a ieşit într-o ediţie croşetată şi înainte. Acum  Editura Polirom din Iaşi – cea care i-a publicat şi pe Ştefan Agopian, Varujan Vosganian şi Sergiu Selian, foarte recent, cu un masiv op despre Australia – îi dedică o serie de autor. Şi cei cu asta, ce treabă are Miller cu armenii, ne-am putea întreba, precum fericiţii ascultători dedulciţi la muzica turcească a lui Dimitrie Cantemir? Cu duduk, ud şi kemancea, wow, tare de tot, e cool !? Să trecem. Are. Tocmai cînd ne aşteptăm mai puţin. Dacă în “Coşmarul climatizat” – o carte despre redescoperirea Americii de către un fiu rătăcitor – sunt cîteva referiri privitoare la armeni, în “Colosul din Maroussi” găsim cîteva pagini splendide despre armeni. Şi condiţia umană de dincolo de destinul tragic al unui popor năpăstuit de istorie, meandrele şi vicisitudinile ei. În 1939 Miller face o călătorie în Grecia la invitaţia bunului său prieten Lawrence Durrell. Un englez fascinat de soarele, cerul şi oamenii sudului. În urma unui lung periplu de aproape un an prin Grecia, aflată în preajma războiului, Henry Miller scrie această carte, “Colosul din Maroussi” ( care este în fond un om de litere grec, Katzimbalis, prieten apropiat, ca şi poetul Giorgios Seferis, cu autorul) ca un laudatio adus unei vechi culturi şi civilizaţii pe care se bazează întreaga Europă de astăzi. Bombănim şi strîmbăm din nas la banii pe care-i absoarbe azi Grecia de la Uninunea Europeană, dar eludă, de multe ori, factorul decisiv şi importanţa acestei civilizaţii şi culturi la creuzetul care este azi Europa. Bun. Dincolo de frumoasele impresii şi aprecieri dintre cele mai profunde la adresa grecilor şi grecităţii, descoperim cîteva pagini despre armenii. Armenii refugiaţi la Atena, cei scăpaţi din ghiarele morţii anului 1915. Trăiesc într-o sărăcie indescriptibilă, dar reuşesc să supravieţuiască dincolo de orice oprelişti. Miller face elogiul acestei umanităţi plină de virtuţi, unde copii şi bătrîni, animale şi plante, cer şi gunoaie şi zdrenţe alcătuiesc un univers arhaic primordial. Cu tot ce poate oferi cu generozitate bucuria de a trăi. O vizită la un ghicitor armean din acest bidonville avant la lettre este absolut fabuloasă. Avem în textul anexat cîteva repere. Dar ar merita să fie citită toată cartea, nu doar pentru paginile elogiaose la adresa armenilor. Este un elogiu adus bucuriei de a trăi şi speranţei că viaţa merită să fie trăită. Dincolo de mizeriile acestei lumi, nedreptăţile. Dacă ar fi trăit azi, Henry Miller ar fi fost impresionat de ce pot face armenii din Arţakh (Nagorno-Karabagh). Şi cum ei nu vor să cedeze. Căci nu mai este nimic de cedat. Cînd ai pierdut totul, speranţa în imposibil devine o flacără vie. O lecţie bună pentru toată lumea. Inclusiv pentru armeni.

******

Fragment din volumul Colosul din Maroussi de Henry Miller (Editura Polirom)

Katsimbalis venise să îmi propună o vizită la un ghicitor armean pe care el şi alţi prieteni ai săi îl consultaseră deja. Am consimţit bucuros fiindcă nu mai fusesem niciodată la un ghicitor. Odată, în Paris, fusesem pe punctul de-a o face, văzînd efectul halucinant pe care o asemenea experienţă îl avusese asupra a doi prieteni apropiaţi. Eram de părere că nu te puteai aştepta la nimic mai mult decît la o citire corectă sau eronată a gîndurilor.

Ghicitorul locuia în cartierul refugiaţilor armeni din Atena, o zonă a oraşului pe care nu o văzusem încă. Auzi­sem că era un cartier sordid şi pitoresc, dar nimic din cele auzite nu mă pregătise pentru priveliştea care m-a întîmpinat. Cu nici un chip nu poţi trece cu vederea natura duală a acestui cartier. În jurul gălbenuşului stricat se află imaculatul înveliş al comunităţii pe cale să se nască. Timp de aproape douăzeci de ani, aceşti refugiaţi nefericiţi au aşteptat să se mute în noile reşedinţe care le fuseseră promise. Aceste case noi oferite de guvern şi care sînt gata fie ocupate (fără chirie, cred) sînt adevărate modele. Con­trastul dintre ele şi cocioabele în care refugiaţii au reuşit cumva să supravieţuiască timp de o generaţie este cel puţin fantastic. Dintr-o movilă de gunoi, o întreagă comunitate şi-a făcut adăpost pentru sine şi pentru animalele sale, fie ele de companie, rozătoare, păduchi, ploşniţe, microbi. Fără îndoiala ca marşul civilizaţiei a făcut ca asemenea aglomerări umane pline de bube şi puroi să devină privelişti relativ comune. Cu cît mai formidabile devin oraşele lumii din punct de vedere al eleganţei şi proporţiilor, al puterii şi influenţei, cu atît mai catastrofice revoltele, cu atît mai numeroase armatele de indivizi fără căpătîi, săraci lipiţi, fără adăpost si fără bani care, spre deosebire de amărîţii de armeni din Atena, nu au nici măcar privilegiul de a scotoci în movile de gunoi după resturile care să le permită să-si facă adăposturi, ci sînt forţaţi să mărşăluiască mereu precum fantomele, confruntaţi în propria ţară cu puşti, gre­nade de mină, sîrmă ghimpată, evitaţi ca leproşii, alungaţi ca ciuma.

Locuinţa lui Aram Hourabedian era pitită în centrul la­birintului şi a trebuit să întrebăm şi să schimbăm direcţia de mai multe ori pînă am dat de ea. Cînd în sfîrşit am găsit mica firmă ce semnala reşedinţa sa, am constatat că ajunsesem prea devreme. Ne-am omorît timpul vreo oră plimbîndu-ne prin cartier, minunîndu-ne nu atît de mizerie, cît de mult prea omeneştile, jalnicele eforturi de a împodobi şi înfrumuseţa aceste mizerabile cocioabe. Cu toate că fusese creată din resturile de la groapa de gunoi, această aşezare avea mai mult şarm şi personalitate decît găseşti de obicei într-un oraş modern. Îţi amintea de cărţi, tablouri, vise, legende: nume ca Lewis Carroll, Hieronymus Bosch, Breughel, Max Ernst, Hans Reichel, Salvador Dali, Goya, Giotto, Paul Klee, ca să menţionez doar cîţiva. În mijlocul celei mai înfricoşătoare sărăcii şi suferinţe exista o căldură blînda care era sfîntă; surpriza de a vedea o vacă sau o oaie în aceeaşi încăpere cu o mamă şi copilul ei trezea pe dată un sentiment de respect. Şi nici într-un caz nu puteai rîde la vederea unui solariu improvizat din bucăţi de tablă cocoţat pe o colibă dărăpănată. Adăposturile erau ale tuturor, fie ele păsările cerului sau animalele cîmpului. Doar cînd e la amar şi suferinţă se apropie omul de semenul său; doar atunci, se pare, viaţa iui devine frumoasă. Mergînd de-a lungul unei străduţe desfundate, podite cu scînduri, m-am oprit o clipă să privesc în vitrina unei librării, captivat de vederea acelor reviste de aventuri senzaţionale pe care nu te aştepţi să le găseşti în străinătate, dar care există din belşug în fiecare ţară, aproape în fiecare limbă. Printre ele ieşea în evidenţă un volum cu coperte roşii lucioase de Jules Verne, o ediţie grecească a Douăzeci de mii de leghe sub mări. Ceea ce m-a impresionat în acel moment a fost ghidul că lumea în care era îngropată această fantastică poveste era mult mai fantastică decît tot ceea ce născocise vreodată Jules Verne. Cum îşi putea oare imagina cineva coborît din cer, de pe o altă planetă, în toiul nopţii, şi aflat deodată în această stranie comunitate că existau pe acest pămînt alte fiinţe care trăiau în uriaşi zgîrie-nori făcuţi din materiale care depăşeau orice închipuire? Şi dacă putea exista o asmenea prăpastie între două lumi situate în imediată veci­nătate, cum va arăta oare prăpastia care va separa lumea prezentului de cea a viitorului? A încerca să vedem cum arată lumea peste cincizeci sau o sută de ani este un efort de imaginaţie formidabil; sîntem incapabili să vedem dincolo de ciclurile mereu repetate ale războiului şi păcii, bogăţiei şi sărăciei, dreptăţii şi nedreptăţii, binelui şi răului. Priviţi înainte peste douăzeci de mii de ani: mai vedeţi oare cru­cişătoare, zgîrie-nori, biserici, azile de nebuni, mahalale, conace, frontiere naţionale, tractoare, maşini de cusut, con­serve de sardele, pilule de ficat etc.? Cum vom scăpa de aceste lucruri? Cum se va prezenta lumea cea nouă, fie ea minunată sau doar săracă? În timp ce priveam frumosul volum al lui Jules Verne, m-am întrebat grav cum se va întîmpla? Pe bună dreptate m-am întrebat dacă eliminarea acestor lucruri ne preocupă cu adevărat. Pentru că, în timp ce stăteam acolo visînd cu ochii deschişi, aveam impresia că totul încremenise, că nu eram un om ce trăia în secolul XX, ci un vizitator de nicicînd văzînd ceea ce mai văzuse şi urma să vadă de nenumărate ori de acum înainte, iar gîndul că acest lucru era posibil era cumplit de deprimant.

Ne-a deschis uşa soţia ghicitorului. Avea o înfăţişare se­nină şi demnă care m-a impresionat favorabil. Ne-a îndru­mat spre camera următoare, unde soţul ei şedea la masă, fără veston, cu capul rezemat în mîini. Era cufundat în lectura unui tom uriaş, de mărimea Bibliei. S-a ridicat să ne întîmpine şi ne-a strîns mîinile cordial. Purtarea lui nu avea nimic teatral sau ostentativ; mai degrabă arăta a tîmplar care-şi îndeplineşte îndatoririle de studiu rabinice decît a medium. S-a grăbit să ne explice că nu avea puteri ex­traordinare, că pur şi simplu studiase mulţi ani Cabala şi fusese instruit în arta astrologiei arabe. Vorbea araba, turca, greaca, armeana, germana, franceza, ceha şi alte cîteva limbi şi pînă de curînd fusese în serviciul consulatului cehoslovac. Singurele informaţii pe care mi le-a solicitat au fost data, ora şi locul naşterii, prenumele meu şi ale mamei şi tatălui. Trebuie să spun că înainte de a mă întreba aceste lucruri, i-a spus lui Katsimbalis că sigur eram un Capricorn aflat sub semnul lui Jupiter. Şi-a consultat cărţile, si-a făcut cal­culele încet şi meticulos, iar apoi, ridicîndu-şi privirea spre noi, a început să vorbească. Mi s-a adresat în franceză, dar din cînd în cînd, cînd lucrurile deveneau prea complicate, îi vorbea lui Katsimbalis în greceşte, iar acesta îmi tradu­cea în engleză. Lingvistic, situaţia era cel puţin interesantă. Mă simţeam neobişnuit de calm, ferm, sigur pe mine, fiind conştient, în timp ce-mi vorbea, de prezenţa tuturor obiec­telor din încăpere, dar nici o clipă distras. Ne aflam în camera de zi şi totul era extrem de curat şi ordonat, atmosfera amintindu-mi pregnant de casele rabinilor săraci pe care îi vizitasem în alte oraşe ale lumii.

by Bedros Horasangian