Edvard Jeamgocian

HARUTIUN C. ATANASIAN : Amintiri din Viața de Exil

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

SERSERÍI – VAGABONZII

            Era în luna mai a anului 1916. După opt luni de mărșăluire prin deșert, în chinuri și suferințe, am ajuns la Hamam. Hamam sau Abu Hamam este o localitate pe drumul spre Deir Zor, situat pe malul drept al râului Eufrat, între Meskene și Rekka. Este o așezare mică, are două hanuri, câteva clădiri oficiale, o stație Poștă-Telegraf și numeroase corturi. Nu este nici oraș nici sat, este un popas. Din punctul de vedere al oficialităților este un miüdiüret adică o stație de inspecție, pentru arabi el este doar un popas, un loc de repaus și odihnă.

            Când am ajuns noi acolo, erau peste 2000 de corturi ale refugiaților armeni, care se întindeau pe terenul din apropierea hanurilor. În jurul corturilor patrulau santinele înarmate de Ceceni, având ca ajutori paznici neînarmați armeni, care supravegheau refugiații. Pentru a fi lăsați să rămână, pentru o perioadă, în tabără, fiecare familie trebuia să plătească o taxă, care consta într-o monedă de aur.

            Plătesc și eu paznicului șef taxa cuvenită, pentru ca să fim lăsați să stăm acolo câteva zile.

            La venirea noastră în Hamam, primăvara își făcuse apariția, la malul râului răsăriseră florile iar pe câmpie se vedea verdeață. În jurul corturilor se făceau târguri unde se putea cumpăra de-ale gurii, pe care arăboaicele le vindeau destul de ieftin. Acolo puteai găsi lapte de cămilă și ayran (iaurt înjumătățit cu apă, și cu frunze de mentă) în ulcioare de lut, iaurt și brânză în stachini de lemn, și se putea cumpăra și făină și pâine. După ce familia mea îndurase trei luni de foamete cruntă, puteam acum să-ne tragem puțin sufletul.

            Marea majoritate a refugiaților nu aveau însă posibilitatea financiară de a cumpăra de mâncare. Unii din deportați fuseseră jefuiți pe drum de tot ce aveau – bijuterii, inele, brățări, aur și bani – alții, abia reușiseră să ajungă cu posesile lor pînă aici. Mulți dintre ei vânduseră tot ce aveau și nu le-a mai rămăsese bani nici măcar să plătească taxa de cort, așa că dormeau direct pe pământ. Cine-și permitea putea cumpăra la târguri și carne, de cal sau măgar, sau chiar de câine, pisică sau șacal, iar cine nu, mânca iarba și verdeața de pe malul Eufratului. Mai era un aliment accesibil pentru toți: insectele. Zona era plină de lăcuste care acopereau corturile și care erau ușor de prins, așa că, le prindeau, le fierbeau și le mâncau. Refugiatul armean mânca orice ce găsea, numai să poată supraviețui, cu toate acestea numărul celor ce mureau de inaniție era foarte mare.

            În Hamam erau și un număr mare de cerșetori armeni. În această categorie intrau tot felul de oameni – copiii orfani, persoanele care nu mai aveau pe nimeni, desculții, zdrențeroșii, cei fără bani, fără adăpost, cei care dormeau pe pământul gol. Ca vârstă, aceștia erau dela copii de câțiva ani la bătrâni de 60-70 de ani, bărbați și femei. Mulți dintre ei erau descendenți din familii avute, respectabile care, datorită soartei, ajuseseră astăzi în această stare jalnică.

            Acești nenorociți erau numiți în Hamam, în limbaj oficial, Serserí adică vagabonzi. Ei erau supuși bătăilor și persecuțiilor din partea paznicilor și soldaților. Zilnic sute dintre acești vagabonzi flămânzi, însetați, desculți, aproape goi, numai cu câteva zdrențe pe ei, erau alungați din tabără, mânați spre deșert. Nici o compasiune, nici o milă față de acesete ființe nenorocite, fără ajutor, fără apărare.

            Paznicii, soldații, nu aratau nici un interes în a-i cunoaște, în a-i înțelege, în a ști cine sunt aceste ființe jalnice. Serserí (թափարական, շրջիկ) erau numiți toți aceia care erau zdrențeroși, desculți, fără nimic pe cap, aceia care aveau lovituri pe corp sau sângerau, aceia care după zile de nemâncare aveau pe față expresie muribundă, aceia care nu aveau un loc unde să-și pună capul pentru a se odihni, aceia care pentru un boț de pâine se luau la bătaie, aceia incapabili de a-i mituii pe paznici.

            Serserí-ul putea avea sandale fără a avea nimic pe cap, putea avea haine și să fie descuț, putea fi cu capul descoperit și zdrențeros, în alte cuvinte, definiția de Serserí se dădea aceluia care nu era complet îmbrăcat.

            Serserí-ul se obișuise să stea flămând cu zilele, dar atunci când găsea o bucată de mâncare putea mânca două ocale* de pâine dintr-o dată.

            Serserí-ul se obișnuise cu orice, nu-i era frică nici de frig, nici de ploaie, nu-i păsa nici de înjurături și nici de bătăile santinelelor.

            Serserí-ul avea un singur țel, să rămână cu ori ce preț în viață, să vadă zorile libertății. De aceia, își canaliza toate puterile în lupta împotriva morții.

            Au fost Serseríi care au trăit 15 zile fără mâncare și care au supraviețuit!

            Iar atunci când Serserí-ul, după eforturile supraomenești depuse, după imensele chinurile suferite murea, murea cu ochii deschiși.

            Furtul pentru Serseríi nu era o rușine, era mod de existență, pentru că era pregătit să facă orice, numai să rămână în viață.

            Ocupația principală a Serserí-ului era cerșitul. Cerșea de la oricine, cerșea la orice cort. Cerea orice și se mulțumea cu orice, chiar și cu o bucată cât de mică de pâine, de băgat în gură. La cerșit, Serseríi vorbitori de limbă turcă spuneau: bir sokhumdjăc ekmek, adică dă-mi o bucățică de pâine.

            Am văzut când un măcelar a aruncat o ureche de măgar unui grup de Serseríi și 20 din ei s-au repezit să smulgă urechea din mâna celuilalt.

            Serserí trăiau cu speranțe. Nu puțini dintre ei aveau de luat moșteniri, aveau rude bogate, erau posesori de averi și obiecte prețioase lăsate, înanite de deportare, la cunoștințe. Ei trimiseseră rudelor, prietenilor, scrisori și telegrame cerând ajutor și așteptau zilnic, cu sufletul la gură, sosirea banilor. Într-adevăr, la poșta din Hamam veneau destui bani pe numele acestor nenorociți, dar mare parte din acești bani nu erau ridicați deoarece fie că ei fuseseră mânați mai depate în deșert, fie că muriseră.

            Păzitorii adunau zilnic un număr de Serseríi și-i mânau, în bătăi sadice, pe drumul spre Deir Zor. Majoritatea lor însă, după lăsarea întunericului, se întorceau la Hamam. Mulți dintre ei fuseseră mânați spre deșert de peste zece ori și de fiecare dată, la jumătatea drumului, fugiseră și se întorseseră. Fiecare avea presimțirea, care de fapt nu era presimțire ci fapt dovedit, că înaintarea spre Deir Zor însemna înaintarea spre moarte.

            Numărul Serseríilor din tabără creștea zi de zi pentru că zilnic veneau familii noi de refugiați și cu ei soseau și noi Serseríi.

            Pe drumul de la Hamam la Deir Zor se puteau vedea din loc în loc, cadavrele acestor Serseríi nenorociți.

            Am remarcat că Serseríi care trecuseră de stația Rakka deveniseră mai îndrăzneți, foamea și desnădejdia îi făcuse mai obraznici, mai agresivi. După zile lungi de foamete, când vedeau în mâna cuiva o bucată de pâine, i-o smulgeau și și-o îndesau în gură, ca nimeni să nu poată să le-o ia înapoi. Se întâmpla ca în timp ce-și îndopau gura, să fie bătuți, loviți cu bastoane în cap, dar nu se sinchiseau atâta timp cât furătura le ajungea în burtă.

            Sub corturile refugiaților din Rakka se făceau adesea bazar unde, arabii și chiar unii armeni, vindeau de mâncare. La aceste bazaruri, Serseríi, puși pe furt, apelau la următoarea tactică: unul din ei, pe neașteptate, țipa: sdjaghma avar (սճաղմա՛-աւա՛ր)care pe turcește înseamnă hoțiii !, și dintr-o dată zeci de Serseríi năvăleau în bazar, fiecare lua câte o bucată de mâncare și într-o secundă dispăreau. Totul se petrecea așa de repede încât nimeni nu realiza nici de unde au venit și nici unde au dispărut.

            În timpul șederii noastre în tabăra de la Rekka, aranjasem cu șeful paznicilor pentru o sumă de bani, ca familia mea împreună cu alte câteva familii, să fim lăsați să plecăm către oraș, în loc să urmăm caravana spre Deir Zor. Corturile refugiaților armeni erau așezate în afara orașului, puțin mai departe de zona unde erau corturile arabilor. Conform aranjamentului, ne-am făcut că strângem corturile și, în timp ce restul refugiaților plecau mai departre, noi am stat pe loc și rămas acolo încă 15 zile. În această perioadă am avut posibilitatea să fiu martor ocular la chinurie îngrozitoare prin care treceau acești Serserí. În tabăra dela Rakka erau peste 5000 de corturi de refugiați armeni. Serseríi cerșeau la toate corturile, de nenumărate ori pe zi, și astfel primeau de câteva ori pe zi câte o bucățică de pâine. După ce convoiul deportaților a pornit la drum, au rămas în Rekka aproximativ 500 de Serseríi, unii incapabili de a umbla, alții care se întorseseră din drum. Dintre familiile rămase pe loc, fiecare din ele își avea problemele sale, avea în grije membrii de familie bolnavi, invalizi, neputiincioși și nu erau capabilă să aibe grije și de alții. Așa că cei 500 de Serseríi nu mai aveau la cine să cerșească, de la cine să ceară ajutor. Nici măcar iarbă nu mai rămăsese la malul râului, iar pe jos nu se putea găsi nici o bucățică de mâncare și, dacă se întâmpla să se găsească ceva, pentru cea mai mică fărămitură se băteau pe ea copiii. Serseríi mâncau orice, chiar și cadavre de animale, iar sâmburii de curmale, nu fructul, erau pentru ei delicatese, veneau la focul corturile noastre, le prăjeau și le mâncau.

            Într-o zi, am văzut un grup de Serseríi la malul Eufratului, îngrămădiți pe jos, peste ceva. M-am apropiat și am văzut că erau îngrămădiți peste un cadavru de om adus de curentul apei. Fiecare din ei rupea din cadavru, cu cuțite de tinichea, câte o bucată și o punea într-un săculeț pentru a o fierbe și mânânca.

            Acești Serseríi au mâncat multe cadavre aduse la mal de apele Eufratului. Au mâncat și cadavrele morților lor, atunci când unul din ei murea. Am văzut cu ochii mei în cuptoarele părăsite de armenii după plecarea spre deșert, schelete și carne de om pe care le mâncaseră aceste jalnice ființe.

            Aceste imagini îngrozitoare nu le-am văzut numai eu, le-au văzut și oficialii turci și paznicii și locuitorii arabi, dar nici unul din ei nu a fost indignat de ceea ce a văzut, nici unuia nu i-a păsat, nici unul nu a arătat o fărâmă de milă. Pentru a pune sfârșit acestor imagini oribile, santinelele îi mânau pe Serseríi, în bătăi și înjurături, înanite, pe ultimul lor drum, pe drumul morții. Aceștia, cadavre umblătoare, reprezentau rămășițele supraviețuitorilor masacrelor. Odată porniți la drum, unii din ei cădeau și mureau pe loc, alții, mai rezistenți, mureau la marginea drumului ce ducea la Deir Zor.

            Peste câteva zile și noi am fost mânați spre Deir Zor și le-am văzut pe drum cadavrele și scheletele. Multe dintre cadavre aveau ochii deschiși, pentru că Serseríilor nu le era frică de moarte. După ce trecuseră prin atâtea chinuri, aveau o singură dorință – să vadă libertatea și apoi să moară.

H. C. Atanasian, București, 1936.

_______________

*  * *   Azad Khosk (Ազատ Խօսք, Glasul Liber), Sofia, Anul V, nr. 289 (1229), 24 aprilie 1936, p.3.

*oca (tc. okka) – unitate de măsură veche, egală, circa, cu un kilogram și un sfert.

DESPĂRȚIREA

3 octombrie 1916, pe stil vechi 20 septembrie 1916

           Corturile armenilor, circa 150 la număr, se întindeau pe malul de vest al râului Khabur, între satele Al Suwar și Seddadiye. Sub aceste corturi se adăposteau refugiații armeni – bărbați, femei, copii. Puțin mai încolo, la aproximativ 300 pași, încă 150 de corturi cu familii armene venite din Hagin, Aintab și Elbistan-Kahramanmaraș. Deosebirea între cele două tabere era că sub corturile ultimei tabere nu întâlneai deloc bărbați, toți bărbății trecuți de 12 ani fuseră omorâți, masacre care aveau loc chiar și în prezent, sub ochii noștrii. Aceste 300 de familii reprezentau rămășițele celor 100.000 de deportați armeni care tecuseră de regiunea Deir Zor, unde avuseseră loc masacre în masă.

            Între malul apei și corturile armenilor erau corturile cetelor de Ceceni turci – Türkiye Çeçenleri. Aceștia, în număr de 300, erau mercenari plătiți de armata turcă, bine înarmați și aveau fiecare calul lui. Ei erau “paznicii” surghiuniților. Guvernatorul regiunii – mutașarrif al sanjkului Deir Zor era Salih Zeki Bey, om de o crzime de nedescris, autor al masacrelor și barbariile comise împotriva armenilor. Zaky Bey însărcinase cetele de Ceceni cu exterminarea deportaților, lucru pe care aceștia le îndepliniseră cu brio, masacrând pînă în prezent 20 de mii de familii de armeni. Urmare a zelului lor, rămăseseră în viață doar 300 de familii.

            Dar și brutele obosiseră. Cecenii se plictisiseră a ucide la nesfârșit. Deși ordinal primit era clar – nici un armen să nu iasă viu din provincia Deir Zor, Ceceni căutau o cale de mijloc. Aceasta era să ucidă toți bărbații, iar tinerii sub 12 ani să fie lăsați în viață, în voia soartei. Decizia Cecenilor era bine cunoscută armenilor și tot la fel de bine știau că vărsarea de sânge avea să aibe loc în zorile zilei următoare.

* * *

            Se lăsa seara, începuse a se întuneca. După apusul soarelui ieșise luna, era lună plină care lumina ca o lumănare corturile și împrejurimile lor. Domnea o tăcere apăsătoare. Armenii erau neliniștiți, îngroziți, neștiind ce va aduce ziua de mâine. Cecenii stăteau întinși și se odihneau. Numai sunetul apei curgătoarea venind dinspre Khabur tulbura liniștea de mormânt.

* * *

            Partea de apus a taberei era mărginită de un lanț de dealuri, care de fapt nu erau dealuri ci movile, dune de nisip, care aveau 25-30 de metrii înălțime și delimitau malul râului Khabur. Dela ele pornea o întindere plată, o câmpie nelimitată și netedă ca suprafața mării. Nici un pom, nici o verdeață, nici o opreliște la vedere. În depărtare de abia se puteau vedea cu ochiul liber, grămăjoare de pietre, repere care marcau drumurile localnicilor. Ele erau așa de joase încât un om nu se putea ascunde după ele.

* * *

            Lângă corturi, fără a se vorbii între ei, se adunaseră un grup de 12 bărbați, fiecare cu câte un un săculeț cu mâncare în spinare. Umblau încet, cu mare grijă încât numai cei care-i vedeau le puteau auzi pașii. Când au ajuns la marginea taberei, toți, în unison, ca niște arcuri, și-au întors privirea spre corturi, s-au închinat și făcut semnul crucii. După câteva minute, fără să scoată o vorbă, au dispărut după dealuri. La câteva minute după ei, un alt grup de 15 bărbați dispare după dealuri, și după alte câteva minute un alt grup de 10, urmați un altul și un altul. Toate aceste grupuri parcă se vorbiseră între ele, se îndepărtau de corturi pe același drum, în aceași mod.

* * *

            Ei plecau lăsându-și în urmă familia, rudele, cei dragi, plecau pentru a-și salva viața. Fugeau, dar unde fugeau nici ei nu știau. O voce din lăuntrul lor îi îndemna spre departe, spre speranță. Rămânerea pe loc însemna moarte sigură, fuga spre necunoscut, nesiguranță. Și astfel, din corturile noaste s-au îndepărtat de familii peste 125 de bărbați.

* * *

            Era trecut de miezul nopții, eram treaz, adânc cufundat în gândurile și grijile mele. Îmi era clar că rămânerea însemna moarte curată, dar nici fuga nu era o rezolvare, nu însemna salvare. Întinderile netede de după dealuri nu reprezentau adăpost, Cecenii ne puteau vedea și veni în câteva minute să ne înpuște pe toți. La malul apei erau casele localnicilor, a arabilor care nu aveau nici un Dumnezeu, religia pentru ei nu făcea nici o diferență, sau cum se spunea nu erau nici evrei, nici păgâni (չիք խտիր ոչ հրէի ոչ հեթանոսի). Ei nu lăsau să treacăpe lângă ei liber, nici un străin și, în cel mai bun caz îl jefuiau lăsându-l gol-goluț. Când încă eram în tabără, unul din șefii Ceceni se destăinuise unui armean spunându-i că ei se săturaseră de a ucide, și-i spusese dacă puteți fugi, fugiți, și spunem oficialilor turci au fugit, și cu asta problema este rezolvată.

* * *

            Decizia mea de a părăsi tabăra, s-a datorat în mare măsură soției, care a avut curajul să-mi spună: dacă rămâi aici te vor omorâ, dacă crezi că fugind te poți salva, pleacă, salvează-ți viața. În cele din urmă decid să fug împreună cu un prieten (n.a. Harutiun Garabedian). Am făcut pregătirile necesare călătoriei și am luat cu mine și un bidon cu apă. M-am despărțit de soție fără ca unul din noi să fie capabil să rostească un cuvânt, dar amândurora lacrimele ne curgeau cu abundență, curgeau ca un potop. Amândoi eram prizonierii morții, fără să știm ce va aduce ziua de mâine. Nu mai știu cum eu și prietenul meu ne-am îndepărtat de corturi, dar probabil că am fugit, am fugit destul de mult căci, la răsăritul soarelui eram atât de istoviți că amândoi am căzut la pământ. Ne era sete dar, la despărțirea atât de dureoasă de soție, am uitat să iau cu mine canistra cu apă. La fel ca și mine, mulți dintre fugari, deși pregătiseră multe lucruri să ia cu ei, la plecare, datorită emoției despărțirii, le-au uitat în corturi.

* * *

            Astfel, din cei 100.000 de refugiați care se aflau în tabăra de la Ședdadiye, 125 de bărbați au fugit cu speranța supraviețuirii dintre care, numai 25 au avut norocul de a rămâne în viață.

* * *

            În ziua următoare fugii noastre, toți bărbații în etate de peste 12 ani au fost ridicați și împușcați ăn sparele corturilor, în fața ochilor familiei. Dintre femeile și fete noastre, numai un număr foarte mic a reușit să se salveze, pentru a fi martorii acestei barbarii nemaiîntâlnite.

* * *

            Despărțirea dintre mine și soție avea să fie eternă!

H. C. A., București, 1924

____________

H. C. Atanasian, H. M. Bodurian –   Anuarul Armenilor din România 1925 (Ռումանահայ Տարեցույց), București 1924, Tip. Cartea Românească. pp.137-141

Din Adapazar la Der Zor

(spicuiri din jurnalul unui supraviețuitor)

Harutiun C. Atanasian Din Adapazar la Der Zor, memorii. Arhivele Naționale ale Armeniei, mss. Fond 1388, tb.1, pp. 17a-b. (Յարութիւն Գ. Աթանասեան, Ատաբազարէն Տէր Զօր, ձեռագիր յուշագրութիւն, Հայաստանի Ազգային Արխիւ, ֆոնտ 1388, ցուցակ 1, գործ 82, թերթ 17ա-բ:)

            Harutiun C. Atanasian a lăsat după el un manuscris despre anii genocidieni, o scriere memorialistică intitulată Din Adapazar la Der Zor. Scrierea descrie tragedia poporului armean în perioada deportărilor și axor-ului, suferințele și masacrele din lunile de mărșăluire prin deșertul Sirian.

            Noi nu am avut acces la acest manuscris, manuscrisul nr. 1388 păstrat în Arhivele Naționale ale Armeniei, și nu l-am putut studia. Totuși, din volumele dedicate deportării armenilor, am reușit să extragem fragmentele preluate din manuscrisul lui Atanasian, paragrafe pe care redăm în rândurile de mai jos.

* * *

            Localitățile Akhderiné și Bab au fost printre primele localități marcate pe drumul lung, intreminabil, al morții unde și-au găsit mormântul sute de mii de armeni. Akhderiné și Bab sunt cele mai mari cimitire ale poporului armean, atât ca număr și cât și ca întindere. Numai în perioada octombrie 1915-primăvara 1916 au murit acolo peste 50-60 de mii de deportați.

* * *

            La sfârșitul anului 1915, familia Atanasian s-a aflat în tabăra dela Akhderiné. Despre tabăra și deportații din Akhderiné, Atanasian însemna:

            Pe întinderea unde erau instalate corturile deportaților, era o aglomarație extraordinar de mare, de nedescris, de oameni și de prelate de pânză.

            Bolile bântuiau peste tot, iar epidemiile făceau ravagii. Numărul bolnavilor era atât de mare încât terenul unde era așezată tabăra avea imaginea unui spital nemărginit, ca cele de campanie, numai că erau numai bolnavi și nu și medici. Numărul morților era uriaș, și creștea zi de zi. Nevoia a făcut ca deportații să se organizeze. Ei își formaseră două echipe, una de apărare împotriva cetelor de tâlhari, cealalta de gropari pentru înmormântarea morților. Numărul morților era atât de mare încât groparii, al căror număr depășea 20, nu făceau față volumului de cadavre și în loc să îngroape morții unul câte unul, erau nevoiți să-i îngroape în gropi comune. Săpau gropi mari, puneau în ele câte 20-30 de cadavre deodată, iar după aceia le acopereau cu pământ.

            Mulți dintre deportați erau atât de săraci încât, pentru câteva bucăți de pâine, își vindeau copiii la arabi. În Akhderiné au fost nimicite multe familii de armeni. Am văzut de multe ori cum dintr-un singur cort scoteau 4-5 morți dintr-o dată. În Akhderiné și-au găsit mormântul peste 20,000 de armeni.

* * *

            În ultima zi a lunii decembrie 1915 am pornit, cu o căruța trasă de boi, spre orașul Bab. După câteva zile de ploi torențiale, drumurile deveniseră aproape inaccesibile. Tot drumul, care era drum de țară, era acoperit cu noroi și căruța de abia putea înnainta prin mocirlă. Caravana noastră înnainta în deșert, păzită de un singur soldat care avea sarcina “să ne apere” de pofta de jaf a bandiților arabi.

            Pe parcursul traseului, convoiul nostru a fost vizitați de mai multe ori de cetele de tâlhari, și este inutil să vă spun că ne-au jefuit de tot ce aveam la noi. Au luat și au luat – bani, bijuterii, haine, saltele, plăpumi.

            Începusem, încetul cu încetul, să ne obișnuim cu idea că va veni ziua când vom fi prădați de tot ce avem și vom fi lăsați în pielea goală. Atunci, dintr-o dată, veni peste noi, o ușurare sufletească realizând că căratul cu noi, dintr-un loc în altul, a mobilelor și boarfelor este cu totul inutil și costisitor. Această ușurare, era desigur amăgire amară, ne îmbătam cu apă de izvor, dar era adevărat că jafurile ne scăpaseră de o mare povară, pentru care tebuia să mulțumim, pentru serviciul făcut, tâlharilor arabi.

            Era după apusul soarelui când am ajuns în orașul Bab. La jumătate de oră de oraș, pe o câmpie întănsă era tabăra deportaților, plină de corturi și prelate, plină de oameni îngrămădiți ca vitele pregătite a fi duse la abator. Unii din deportați, la fel ca și noi, aprinseseră cu crengile găsite, un mic foc pentru a-și usca hainele ude de ploaie, și pregăti masa de seară care consta într-o ciobă lungă și fără gust.

            Despre tabăra de la Bab, Atanasian adăuga: neomenia oficialilor, cruzimea paznicilor, foametea, bolile, ploaia și frigul, combinate, au fost cauza morții unui număr enorm de mare de armeni nevonovați. În luna februarie a anului 1916 rămăseseră în Bab și satele din împrejurimi, numai 8 mii de deportați, restul fie pieriseră, fie fuseseră mânați mai departe.

* * *

            Manuscrisul lui Atanasian oferă informații și despre popasurile ulterioare. Stațiile caravanelor, înșirate pe malul Eufratului, au fost cimitire nemărginite unde au pierit două milioane de armeni. Unele din aceste tabere au fost lagăre ale morții, deportații murind de foamete și epidemii, altele centre de masacrare, adevărate abatoare umane.

            Centre de masacre au fost localitățile din zonele Rakka și Der Zor, numele unora dintre ele chiar indicând atrocitățile comise acolo. Ca exemplu Marcade Hill din apropiere de Rakka (Rakkadde), înseamnă movilă de cadavre, iarSheddadiye (sheddai) de pe malul Khabur-ului, marea tragedie. Puțin mai departe

* * *

            Caravanele cu deportați au fost în total în număr de 21, șase mari și 15 puțin mai mici. Documentele indică că primul convoi, format din 18 mii de deportați, a plecat din Der Zor pe data de 15 iulie 1916 cu destinația Marat. Convoiul din care făcea parte familia Atanasian, a venit mai târziu și, după ce a trecut prin Rakka și Der Zor, a ajuns în satul Marat în august 1916.

            Localitatea Marat (Marrat) a fost centru de masacre, unde și-au pierdut viața zeci de mii de armeni. A fost centru de sortare unde convoaiele au fost divizate în grupuri mai mici, între două și cinci mii de deportați, și trimese, pe rând, mai departe, pe valea râului Khabur. Despre numărul deportaților care au trecut prin Marat și masacrele săvârșite acolo, Atanasian consemna: Numărul armenilor care au supraviețuit măcelurilor din Marat și reușit să ajungă în Suvar depășea cifra de 80 de mii. În afară de aceștia, cu luni sau poate chiar un an înanite, au mai trecut prin Marat peste 100 de mii de armeni, dintre care nici măcar 10 mii nu au scăpat cu viața.

* * *

            Înaintând spre sud de alungul Eufratului se ajunge în satul de beduini Șuhayl (Al-Al-Shuhayl), situat între Marat și Meiadin, unde râul Al-Khabur se vărsă în Eufrat. Aici, satele din jurul deltei Khabur au fost martore de măceluri sângeroase, îngrozitoare, ambele râuri fiind denumite râul roșu după culoarea sângelui armenilor aruncați în ele. Un document datat 14 august 1916, arăta că în aceea periodă, în apropierea satelor Suvar, Marat și Elbusayra (Al-Busayrah) au fost măcelăriți 200 de mii de deportați.

            Tot aici, la intersecția celor două râuri, convoaiele se despărțeau. Unele din ele, mânate spre sud, au continuat traseul Eufratului, trecând prin localitățile Meiadin (Al Mayadin), Abu Hamam, Abu Kamal, Ana (Annah), pentru ca în final ultimii supraviețuitori să ajungă la Bagdad. Altele, dirijate spre nord pe malul râului Khabur, au trecut prin stațiile Suvar și Ședdadiye unde au pierit un număr mare de armeni. Femeile rămase în viață, au fost duse la Haseke (Al-Hasakah), predate triburilor locale și islamizate. Numai un număr infim de supraviețuitorii au ajuns la Mosul.

            Convoiul din care făcea parte familia Harutiun Atanasian, care număra peste 20 de mii de deportați, a fost dirijat din Marat spre nord, pe traseul râului Khabur și, după 2 zile de mărșăluire prin deșert a juns în localitatea Suvar (Al-Suwar). Era în luna septembrie a anului 1916. În lagărul Suvar, bărbații au fost separați de femei și copii, duși în afara satului și împușcați, iar femeile și copii, după 10 zile de ședere acolo, au fost conduși pînă în localitatea Ședdadiye. Manuscrisul Atanasian descria astfel masacrele din Suvar: Am văzut cum au fost luați din caravana noastă 12 mii de persoane, duși în afara satului și masacrați de cetele de tâlhari turci și arabi. Acestora le-a urmat un alt lot de 5 mii care au avut aceași soartă. Din primul grup au rămas în viață doar două persoane, din al doilea una singură. Mai târziu, au fost masacrați și deportații din a treia și a patra cravană. Știu că din al patrulea convoi, au fost uciși la periferia satului peste 23 de mii de armeni. Satul Suvar, marcat pe hărțile Genocidului Armean cu o bulină mare roșie, a fost unul din lagărele cele mai sângerose ale armenilor, cimitir a zeci și sute de mii de armeni, cimitir cu morminte fără nume și fără cruci, norcoși fiind aceia care au fost îngropați și nu lăsați pradă amimalelor.

* * *

            Următorul popas al caravanei lui Atanasian a fost Ședdadiye. Despre calvarul trăit de deportați în tabăra dela Ședdadiye Atanasian l-a descris în articolul Deșpărțirea. La acestea, adăuga în jurnal: Pe la sfârsitul lui septembrie 1916, frații Mehrujan și Suren din satul Seoleoz (Brusa), care se aflau acolo mi-au povestit că în Ședdadiye, se aflau peste de 12.000 de femei și copii, complet dezbrăcați, desculți și flăzânzi. Aceștia făceau parte din al patrulea lot de femei și copii separați de deportații din Ras al-Ain și Deir Zor

            Unii din acești supraviețuitori, rătăcitori prin deșert, au rămas în regiune, s-au stabilit în localitățile din regiunea Der Zor și format acolo colonii armene.

___________

Mihran A. Minasian, Hovhannes Khacerian, Memorii inedite – Viața exilaților armeni din tabăra Bab, Revista Vem (Միհրան Ա. Մինասեան – Յովհաննէս Խաչերեանի Անտիպ Յուշերը, Հայ աքսորականներու Պապի համակեդրոնացման կայքի մասին, «Վէմ» համահայկական հանդես Ժ (ԺԶ) տարի, թիվ 1 (61), հունվար-մարտ, Երեւան, 2018, pp. 250-256.

Aram A. Andonian Materiale cu privire la istoria deportării și masacrulelor din Ras-al-Ain, Revista Vem (Արամ Ա. Անտոնեան – Նիւթեր Տեղահանութեանց Եւ Կոտորածներու Պատմութեան Համար Րէս-Իւլ-Այնի կոտորածները; «Վէմ» համահայկական հանդես Թ (ԺԵ) տարի, թիվ 4 (60), հոկտեմբեր-դեկտեմբեր, 2017, pp. 285-288).

* * *

            Akderiné sat la nord-vestul Siriei, în apropiere de granița cu Turcia. Satul avea case cu acoperișuri conice, din chirpici, și o populație compusă din turci, kurzi și arabi. În anii genocidului a fost stație de cale ferată și tabără de concentrație a deportaților.

            Bab(Al Bab, El Bab), oraș în nordul Siriei, nu departe de Aleppo, din anul 2016 sub ocupația Turciei. Localiatate antică din epoca hittită, cu populație mixtă de arabi și kurzi. În timpul Genocidului, deși nu a fost centru de masacre, condițiile aspre de trai create în mod deliberat de conducerea din Bab, au făcut să nu fie nevoie de masacrare pentru ca mii de armeni să-și găsescă acolo mormântul.

            Ședdadiye (Al-Shaddadah), oraș pe malul vestic al râului Khabur, centru guvernamental Otoman, cu numeroase clădiri oficiale. Are la periferia orașului numeroase peșteri în care au fost masacrați armenii, și unde localnicii beduini încă găsesc dinții și brățări de aur ale acelor nenorociți. Din anul 2016 el este capitala grupului militant ISIS (Islamic State of Iraq and al-Sham/the Levant).

ANUNȚ din ziar

Căutare de deportați dispăruți – Անյայտ Տարագրեալներ

            Pe data de 3 octombrie 1916, la sud de localitatea Ședdadiye, provincia Der Zor, la marginea râului Khabur, mi-am părăsit familia și am plecat pentru a-mi salva viața. Familia lăsată în urmă era formată din soția Lusin Atanasian, cumnata Vartuhi Atanasian, și sora Ovsanna Peșdimalgian aflată în custodia mea

            Conform informațiilor deținute, după masacrele din acea zonă, 300 de familii de armeni, formate numai din femei și copii, printre care și famila mea, scăpaseră de măcel și se aflau în corturile arabilor de la periferia localităților Ședdadiye și Nasib*. Cei care dețin informații despre membrii acestei familii sunt rugați să trimită informații la adresa redacției Jamanag. Harutiun C. Atanasian din Adapazar (profesor).

__________

Jamanag (Ժամանակ, Timpul), Constantinopol, Anul XII, nr. 3353, 31 oct/13 nov 1918

* Ulterior Harutiun C. Atanasian a aflat că Cecenii au omorât acolo numai câteva femei, restul, dezbrăcate și flămânde au fost lăsate să moară în deșert. Printre ele s-a numărat și soția lui, Lusin Atanasian.

  •  
  •