Redactor

GHEORGHE MOLDOVAN : Dumbrăveni 1829…

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Prima şcoală pentru surzi din Ardeal. O colaborare armeano-româno-maghiară

La jumătatea distanței dintre Mediaș și Sighișoara se află orașul Dumbrăveni. Denumirea este de dată relativ recentă. Cu secole în urmă, pe acest loc se afla satul Ebesfalva (Satul cu câini), deoarece acolo erau crescuți câinii folosiți la vânătorile nobiliare. Castelul din apropiere a aparținut familiei Apafi care a dat ultimii doi principi ai Transilvaniei, Mihai Apafi I și Mihai Apafi al II-lea. În 1671, principele Mihai Apafi I a aprobat colonizarea armenilor în Transilvania și le-a oferit dreptul de a-și construi două orașe: unul la Gherla (Szamosujvár) și unul lângă Ebesfalva, denumit în maghiară Erzsébetváros, în germană Elisabethstadt și în latină Elisabethopolis (Orașul Elisabeta) în onoarea fiicei regelui maghiar Endre al II-lea. Această denumire a fost utilizată până la Primul Război Mondial.

Dumbrăveni (Elisabethopolis) în veacul al XIX-lea

Armenii erau oameni iubitori de cultură, buni meseriași, negustori destoinici și bancheri redutabili, recunoscuți în toată Europa. Provinciile în care s-au așezat au prosperat, beneficiind de finanțările oferite de ei. Alături de firmele armenești își găseau de lucru mulți români, maghiari sau germani. Astfel localitatea a prosperat și s-a mărit continuu. Prima școală elementară s-a înființat în 1744; la începutul secolului al XIX-lea exista și o școală de fete. Curând după stabilirea lor în Transilvania, armenii au trecut la cultul romano-catolic și și-au construit o catedrală impunătoare.

Biserica armeano-catolică din Dumbrăveni/Elisabethopolis.

În anul 1827, un localnic pe nume Ioan Băcilă (Bacsilla János, Joannes Bacsilla), husar în Regimentul nr. 2 al Arhiducelui Josef, s-a întors acasă într-o permisie. S-a stabilit într-o casă situată în vecinătatea mamei sale, Ana, care era văduvă. Documentele precizează că în locuința sa a luat doi copii surdomuți, fiii localnicului Moldovan Nicolae, și a început să-i educe”. Ulterior a mai adus încă doi copii surdomuți din Gherla. 

Aceasta a fost cea mai veche formă de educare a surzilor de pe actualul teritoriu al României.

Unde a învățat Băcilă tehnica de educare a surdomuților nu se știe, nu există documente. Un zvon, pomenit chiar în unele lucrări tipărite, susține că el ar fi învățat la Școala de Surzi de la Paris, dar este greu de crezut. Cum putea o persoană fără venituri materiale deosebite să se întrețină la Paris? Și apoi, între 1819-1827 el era înrolat în armata habsburgică, nu putea face studii în afara imperiului. Se știe doar că avea un „testimoniu” (dovadă, adeverință) pentru o astfel de calificare, dar actul însuși nu a fost găsit.

Activitatea sa educațională nu a rămas neobservată. Familia Moldovan, cu cei doi frați surzi, erau români greco-catolici. Vestea despre educarea lor a ajuns la preotul parohiei greco-catolice din Elisabethopolis, Pop Ioan. Acesta l-a informat pe Episcopul Greco-Catolic al Ardealului, Bob Ioan, care a luat imediat legătura cu Băcilă și l-a convins să renunțe la armată și să se dedice educării surzilor. Episcopul a întocmit un raport către Guvernul provincial de la Cluj, prin care cerea eliberarea definitivă din armată a lui Băcilă. Memoriul a fost însoțit și de o demisie a lui Băcilă. 

Scrisoarea prin care Guvernul provincial de la Cluj îl înștiințează pe Episcopul Bob Ioan despre primirea memoriului

În 1829 Băcilă a fost eliberat și Guvernul provincial a înștiințat toate județele/comitatele că pentru prima dată, în Transilvania există posibilitatea ca surzii să fie educați”, îndemnându-i pe toți cei care aveau copii surzi să apeleze la învățătorul Băcilă din Elisabethopolis.

Circulara care invită familiile cu copii surzi să apeleze la învățătorul Băcilă din Elisabethopolis.

Vestea despre capacitatea lui Băcilă de a educa copiii surzi s-a răspândit repede și au apărut noi solicitări. Documentele vorbesc despre familii de sași care aveau copii surzi, dar și despre copii surzi armeni domiciliați în alte localități ale Transilvaniei. În mica sa locuință, Băcilă nu avea capacitatea de a prelua un număr atât de mare de elevi care trebuiau cazați, hrăniți și igiena lor trebuia asigurată.

În 1831, după patru ani de învățământ privat al surzilor, s-a luat hotărârea înființării unei școli de surdomuți, finanțată de autorități, învățământul privat al surzilor fiind înlocuit de unul instituționalizat. Pentru aceasta și-au dat mâna toate grupurile etnice, dar și autoritățile ecleziastice, militare și civile. Cu aprobarea episcopului romano-catolic al Ardealului, Kovács Miklós, și a celui greco-catolic, Ioan Lemeni (urmașul episcopului Bob Ioan), preotul Kábdebó János, care conducea învățământul local, a deschis o secție de surdomuți în cadrul școlii elementare de băieți. Cele două episcopii și Prefectura Supremă a Armatei de la Sibiu s-au angajat să ofere un ajutor financiar continuu. Orașul Dumbrăveni / Elisabethopolis a asigurat cheltuielile de administrare a clădirii. Guvernul Transilvaniei de la Cluj l-a numit pe Băcilă Surdomutorum Docentis și i-a asigurat un salariu de 40 Rft./an. Preotul armean Pópoi József, urmașul lui Kábdebó, a fost numit de guvern Surdomutorum Instituti.

János Kábdebó – arhidiacon şi paroh armeano-catolic
Școala elementară de băieți din Elisabethopolis, în care și-a desfășurat activitatea și școala de surdomuţi
József Popoi – arhidiacon şi paroh armeano-catolic
Semnătura preotului József Pópoi, cu specificarea funcției de Surdomutorum Instituti Inspector.

La început școala a avut un succes deosebit și din 1835 salariul lui Băcilă a fost dublat, iar în 1839 Guvernul l-a ridicat la rangul de Super Surdomutorum Docenti. La împlinirea a zece ani de funcționare, școala a fost felicitată atât de guvern, cât și de cele două episcopii.

Din păcate, uneori lucrurile bune nu pot să se permanentizeze. Începând din 1843, documentele semnalează degradarea treptată a caracterului lui Băcilă. Părăsea școala pe perioade lungi fără a avea aprobare. Se deda la beții și chiar participa la bătăi. Nu își mai controla comportamentul și folosea expresii urâte. În final și-a pierdut respectul elevilor.

Autoritățile au încercat să rezolve situația, dar s-au lovit de rezistența lui Băcilă. Au angajat un învățător, Stephanum Deák, care să-l ajute, dar Băcilă nu l-a primit. Părinții copiilor surzi au început să-i retragă din școală și în anul școlar 1845-46 a mai rămas doar un singur elev, Mihály Kovács. După o anchetă comandată de Guvernatorul Transilvaniei, Josephus Teleky, anchetă care a durat vreo șase luni, în vara anului 1846 s-a hotărât suspendarea salariului lui Băcilă și închiderea școlii.

Hotărârea de închidere a școlii din 22 august 1846, semnată de Guvernatorul Transilvaniei, Josephus Teleky.

Cu tot sfârșitul nedorit, trebuie să recunoaștem că existența timp de 19 ani a educării surzilor la Dumbrăveni (4 ani privat și 15 ani instituționalizat) constituie, pentru acea perioadă, o performanță remarcabilă.

Articol publicat ăn Revista BAABEL

BIBLIOGRAFIE

1. Gheorghe Moldovan: Învățământul deficienților din prima jumătate a secolului XIX, în Ardeal și Banat. Editura Politehnica Timișoara, 2019.

https://www.academia.edu/76699970/Inva_t_a_ma_ntul_deficient_ilor_din_prima_juma_tate_a_sec_XIX_%C3%AEn_Ardeal_%C8%99i_Banat

2. Gheorghe Moldovan: Contribuția comunității armenilor din Elisabethopolis (Dumbrăveni) la înființarea și funcționarea primei școli pentru surdomuți din România. Editura revistei Ararat, 2017.

https://www.academia.edu/76693228/Dumbra_veni_prima_s_coala_de_surdomut_i_din_Roma_nia

3. Gheorghe Moldovan: Învățământul special. Documente de arhivă. 1828-1849. Editura Universității de Vest Timișoara, 2021.

https://www.academia.edu/76700991/%C3%8Env%C4%83%C8%9B%C4%83m%C3%A2ntul_special_Documente_de_arhiv%C4%83_1828_1849

One Response to GHEORGHE MOLDOVAN : Dumbrăveni 1829…

  1. Julia Henriette Kakucs May 26, 2022 at 11:24 am

    Parcurgerea listei bibliografice alaturate articolului, dovedeste temeinicia, acribitatea cu care autorul îsi întemeiaza fiecare afirmare, fiecare informatie prezentata cititorului. Am fericirea, mai bine zis, avem fericirea împreuna cu sotul meu, Dr. Kakucs Lajos, istoric, si cunoastem car?ile si articolele domnului Moldovan, lucrari ce impresioneaza prin onestitate, exactitatea informatiilor si pasiunea cercetatorului. Rolul învatamântului special nu a fost si nu este întotdeauna înteles de societate în adevarata lui valoare. Daca un medic – care readuce bolnavi pe linia de plutire – are un statut social ridicat datorita diplomei câstigate, cei ce se dedica deficientelor nu au fost mereu sustinuti. Istoria învatamântului special este putin cunoscuta. Munca de cercetare a domnului Moldovan, pe care avem bucuria de a-l numi prieten, este un pionierat extrem de valoros. Multumim (si) pentru momentele de lectura!
    Julia si Lajos Kakucs

Leave a Reply

Your email address will not be published.