GENOCIDUL ARMEAN / Cuvântul rostit de Varujan Vosganian la dezbaterea cu tema Demands-Restitution-Justice din Glendale (California)

În ziua de 26 aprilie, la biserica armeano-catolică Sf.
Grigore din Glendale (California), a avut loc o dezbatere cu tema Demands-Restitution-Justice,
organizată de United Armenian Council of Los Angeles (UACLA), cu prilejul
celei de a 104-a comemorări a Genocidului Armean.

Au fost invitați să vorbească deputatul Varujan
Vosganian, membru al Parlamentului României, președinte al Uniunii
Armenilor din România, Karnig Kerkonian, avocat specialzat în drept
internațional și Frank Zerunyan, profesor la University of
Southern California.

În
continuare vă prezentăm cuvîntul rostit de Varujan Vosganian.

La început vreau să vă spun un amănunt, care, într-un
fel, explică și justifică de ce mă aflu astăzi aici. Știți, cînd sînt întrebat
„De unde ești?”, eu nu spun că sînt din România. Eu spun că sînt de la Erzrum,
de la Afion-Karahisar și Constantinopol, căci strămoșii mei vin de acolo. Și
alții spun același lucru: unul este din Adana, unul din Urfa, altul din
Șabin-Karahisar ș.a.m.d. Deoarece, știți, într-un fel noi nu am plecat
niciodată de acolo.

Iar acum voi spune cîte ceva despre dimensiunea politică
a recunoașterii Genocidului Armean.

Mai întîi de toate, de ce cerem noi recunoașterea Genocidului Armean după o sută de ani? Și de ce nu acceptăm termenul de „masacre”, sau „crime”, ci insistăm pe termenul de „genocid”? Știți, între „masacru” și „genocid” este o mare diferență. Desigur, nu este o diferență în ceea ce privește acțiunea sîngeroasă. Dar, înainte de toate, genocidul este imprescriptibil. În al doilea rînd, crimele și masacrele se supun legilor interne, în timp ce genocidul se supune legilor internaționale. Și există o convenție privind pedepsirea crimei de genocid, care a fost adoptată de diferite state, inclusiv de Turcia. În 1950 Turcia a aderat la acea convenție. Dar cel mai important lucru este următorul: masacrul înseamnă crimă împotriva persoanelor; genocidul înseamnă crimă împotriva persoanelor, dar, în același timp, crimă împotriva civilizației. Deoarece în masacru victimele sînt persoane, dar în genocid victimele sînt biserica, școlile, cimitirele, patrimoniul cultural și religios ș.a.m.d. Acesta este motivul pentru care eu privesc recunoașterea prin două aspecte diferite: recunoașterea formală, declarativă, și recunoașterea efectivă a genocidului. După centenarul genocidului, părerea mea este că trebuie să acceptăm un punct de cotitură în abordarea noastră a recunoașterii genocidului, punînd accentul pe aspectul efectiv al acesteia. Aspectul formal înseamnă diferite declarații făcute în lume. Recunoașterea efectivă înseamnă a-i da civilizației armenești dreptul de a exista din nou pe pămîntul său istoric. Din păcate, genocidul continuă sub diferite forme. Distrugerea cimitirului armenesc de la Djulfa, cu cele circa zece mii de khacikar-uri ale sale, este parte a genocidului. Persecuțiile împotriva locuitorilor din Kessab au fost parte a genocidului. Masacrele de la Sumgait și Baku au fost parte a genocidului. Nedreptățile din teritoriile din vecinătatea Armeniei și conflictul din Karabagh sînt consecințe ale genocidului. Acesta este motivul pentru care nu putem spune „să lăsăm istoria în urmă”. Pentru că istoria vine cu noi. Și, pentru noi, armenii, memoria nu este o parte a trecutului, ea este parte a prezentului. Noi trăim cu morții noștri, cu victimele noastre. Acestea sînt două feluri diferite de a privi trecutul: trecutul este cronologie, dar memoria este modul în care înțelegem, interpretăm și ne asumăm trecutul. Iată de ce noi, armenii, avem memorie despre trecut. Iată de ce memoria este parte a prezentului. Și, pentru că îi avem acum pe sfinții martiri, trăim alături de martirii noștri. Ei sînt aici, cu noi.

Procesul recunoașterii Genocidului Armean are diferite
fațete. Este foarte interesant ca, atunci cînd vorbim despre dimensiunea
politică, să vedem cum au evoluat lucrurile în cei o sută de ani trecuți. Prima
perioadă a fost cea contemporană cu faptele, cînd au existat relatări în timp
real ale jurnaliștilor, ori inițiative de ajutorare a supraviețuitorilor, ori
declarații ale diverselor personalități, ca Anatole France, Fridtjof Nansen și
alții, chemînd la oprirea persecuțiilor. După aceea au fost circa 45 de ani de
tăcere. Momentul de cotitură a fost anul 1965, cînd la Erevan au început
proteste, iar autoritățile au decis să ridice memorialul de la Țițernakabert.
Din păcate, după aceea, din nou, au urmat circa 25 de ani de tăcere relativă.
Doar două state, Uruguay și Cipru, au făcut declarații de recunoaștere a
Genocidului Armean. Dar „deșteptarea” acestor inițiative a fost atunci cînd am
obținut un stat independent. După anii ´90 circa treizeci de state au admis, într-un fel sau altul,
Genocidul Armean. Ce observăm în acest proces al recunoașterii genocidului? În
primul rînd faptul că evoluția gesturilor de solidaritate și recunoaștere
politică sînt legate de evoluția Armeniei. Cînd Armenia a fost parte a Uniunii
Sovietice și a păstrat tăcerea în legătură cu genocidul, același lucru l-a
făcut și opinia publică internațională. Cînd Armenia a devenit independentă, în
același timp, în toată lumea s-au înmulțit inițiativele de recunoaștere a
genocidului. Aceasta înseamnă că Armenia are un rol foarte important de jucat
în procesul recunoașterii genocidului. Acesta este motivul pentru care le
recomand autorităților armene să aibă o mai mare hotărîre în această privință.
Simt o anumită ezitare după revoluția de catifea. Am citit declarația
premierului Pașinian din 24 aprilie cu ocazia genocidului. Nici un cuvînt
despre Turcia, nici un cuvînt despre responsabilitatea moștenirii lăsate de
Imperiul Otoman. Simt că avem nevoie de o mai mare hotărîre la nivel oficial
din partea Armeniei.

În al doilea rînd, este foarte interesant că din toate
țările care au probleme cu propriile lor minorități, nici una nu a recunoscut Genocidul
Armean: China cu Tibetul, Spania cu Catalonia și Țara Bascilor, Marea Britanie
cu Scoția, Țara Galilor și Irlanda, ș.a.m.d. Acestea internalizează problema
armenilor în propria lor țară.

În al treilea rînd, cu foarte puține excepții, guvernele
statelor lumii nu au fost implicate în procesul recunoașterii Genocidului
Armean. În plus, multe guverne au fost piedici în calea acestei recunoașteri.
Comisiile de politică externă din diferite parlamente au avnsat proiecte de
legi, dar guvernele le-au blocat. Este cazul, de exemplu, al Statelor Unite, al
Israelului și al altor țări. Din păcate, la nivel de state nu există nici o
declarație comună de recunoaștere a Genocidului Armean. Avem declarații în
cadrul organizațiilor internaționale, ca, de pildă, Uniunea Europenă sau
Consiliul Europei, dar în nici o situație nu avem două state care să redacteze
împreună o declarație cu privire la genocid. Așadar, la nivel interstatal nu
avem nici o inițiativă referitoare la Genocidul Armean.

Poziția Israelului rămîne ambiguă. Am avut o discuție cu
premierul Benjamin Netanyahu și l-am întrebat de ce Israelul nu recunoaște
Genocidul Armean. Mi-a dat o explicație amintind de relațiile cu Turcia, de
interesul de a importa apă și benzină din Turcia, etc. Este foarte trist că
trăim într-o lume unde petrolul este mai important ca sîngele omenesc. Dar, în
același timp, Reuven Rivlin, președintele Israelului, are o altă atitudine în
chestiunea genocidului, mult mai favorabilă, la fel ca diferite organizații
evreiești din lume. Alaltăieri am participat la protestul din fața consulatului
turc și am fost foarte impresionat de discursul primarului Los Angelesului și
al unor congresmeni. Cu toții și-au asumat cu mîndrie originile evreiești. Cu
toții i-au cerut Turciei să recunoască genocidul. Îi sfătuiesc să facă același
lucru cu Israelul. Dacă sînt evrei și oameni influenți, îi rog să facă aceeași
recomandare către patria lor mamă, Israel.

Există o mai mare recunoaștere a Genocidului Armean în
rîndul societății civile. Pot spune că la nivelul societății gradul de
acceptare a genocidului este mai mare decît la nivel oficial. Și acest lucru
este valabil și în Turcia, nu numai în alte țări. Trebuie să menționăm că,
chiar și acolo unde nu există o recunoaștere parlamentară la nivel național sau
federal, există un anumit grad de acceptare, și vă pot oferi exemplul
Australiei, al Braziliei (diferite state sau provincii au admis genocidul), al
Regatului Unit (Scoția este foarte deschisă și susține recunoașterea
genocidului) și, desigur, al SUA (unde 49 de state au recunoscut genocidul).

Poziția Turciei a fost de negare totală a Genocidului
Armean. Și este foarte periculos faptul că ei încearcă să explice masacrele,
asimilîndu-le consecințelor războiului. Dar armenii nu au fost victimele
războiului, ci ale autorităților statului de care aparțineau, ai cărui cetățeni
erau. Ei au fost victimele statului, nu ale războiului.

Din păcate, nu a existat o platformă de acțiune comună în
diaspora armeană. Singura acțiune comună – la care și eu am participat – a fost
proclamația din ianuarie 2015 de pe dealul memorialului de la Țițernakabert.
Dar, din păcate, acea proclamație nu a fost urmată de alte acțiuni comune.

Și acum cîteva concluzii ale acestei scurte prezentări. Prima ar fi că avem peste 30 de state care au recunoscut Genocidul Armean (iar astăzi salutăm recunoașterea genocidului și de către Portugalia). În ciuda faptului că în ultimii treizeci de ani am făcut mari progrese privind recunoașterea formală, declarativă a genocidului, nu există progrese în ceea ce privește recunoașterea efectivă. A doua concluzie: evoluția politică a Republicii Armenia a jucat un rol important în procesul recunoașterii Genocidului Armean. Trebuie ca Armenia să adopte o strategie în acest scop, capitalizînd noua imagine a țării în lume, simpatia de care se bucură astăzi și deschiderea către lumea democratică. Țara mea, România, ca membră a Uniunii Europene, oferă tot sprijinul accesului potențial al Armeniei la piața europeană. Cred că trebuie să schimbăm cîte ceva în acțiunile noastre. Trebuie să ne axăm mai mult pe recunoașterea efectivă. Ce am obținut prin diferitele recunoașteri din partea parlamentelor? Mulțumire, doar atît. Acum trebuie să discutăm în termeni mult mai concreți. Și, pentru aceasta, există o concluzie: ne asumăm aceeași atitudine față de Genocidul Armean – trauma comună a tuturor armenilor din lume –, dar trebuie nu numai să ne asumăm aceeași atitudine, ci trebuie să ne asumăm o singură voce, lucru foarte important pentru eficacitatea acțiunilor noastre. Opinia mea este că platforma adoptată în ianuarie 2015 este cea mai completă descriere a ceea ce vrem și a scopului nostru. Voi citi doar punctul 6 al proclamației: „[Proclamația] exprimă voința comună a Armeniei și poporului armean în chestiunea ajungerii la recunoașterea internațională a realității Genocidului Armean și a depășirii consecințelor genocidului, lucru pentru care întocmește un dosar cu pretenții juridice, considerîndu-l ca început al procesului restaurării drepturilor și intereselor legitime individuale, comunitare și pannaționale”. Acesta este rezumatul țelului nostru în chestiunea genocidului. Cred că momentul înființării unui Congres Mondial Panarmean se apropie. Doar aceasta este calea de a avea o singură voce. Să acționăm nu doar cu degetele, ci cu pumnul strîns. Acțiunea în vederea recunoașterii efective a Genocidului Armean trebuie dusă pe o bază mai largă, incluzînd nu numai atrocitățile împotriva armenilor, ci și cele împotriva grecilor, asirienilor (siriacilor) și altora. Trebuie să fim în fruntea luptei pentru recunoașterea persecuțiilor împotriva tuturor minoritățile trăitoare în Imperiul Otoman, în special cele creștine. Am fost foarte bucuros să văd la Berlin, la memorialul Genocidului Armean, două blocuri de piatră amintind de crimele împotriva grecilor și asirienilor. Cred că aceasta este responsabilitatea noastră ca armeni și creștini.

Cîndva credeam că toți în această lume știu totul despre Genocidul Armean. Mi-am prezentat romanul „Cartea șoaptelor” în circa 200 de orașe din întreaga lume, în peste 30 de țări. Am fost surprins să constat că pentru multă lume Genocidul Armean este aproape necunoscut. Iată de ce trebuie instituționalizată cercetarea genocidului. Avem personalități uriașe, ca Richard Hovhannisyan, Vahakn Dadrian, Taner Akçam și alții. Dar aceștia sînt persoane, iar noi avem nevoie de un mediu academic, de resurse financiare, pentru a continua și extinde cercetările pe tema genocidului.

Și mai cred că trebuie să ne concentrăm acțiunile privind
recunoașterea pe Națiunile Unite. Este o țintă foarte importantă aceea de a ne
asuma un rol în cadrul Națiunilor Unite. Iar modul de acțiune trebuie schimbat.
Gata cu lobbyingul. Trebuie să ne implicăm tînăra generație în politică. Sîntem
deja deprinși cu viața politică și trebuie să ne trimitem tinerii să facă ei
înșiși politică.

Eliminarea consecințelor genocidului, înlăturarea
nedreptății și cererile de compensație trebuie să fie clare în ceea ce privește
ce și de la cine vrem. Nu putem formula cereri în numele poporului armean,
deoarece poporul armean nu există ca persoană juridică. Nu putem formula cereri
nici în numele victimelor, deoarece asemenea revendicări au doar o valoare
simbolică. Revendicarea trebuie să fie clară, concretă, bazată pe evidențe sau
fapte dovedite din punct de vedere istoric, fără pretenții exagerate, patetice
ori naive. Știm că vor fi și reacții, deci trebuie să ne reducem pe cît posibil
vulnerabilitățile. Persoana fizică ori juridică în numele căreia sînt formulate
revendicările trebuie să aibă o legitimitate legală și istorică clară, lipsită
de ambiguitate. […] Trebuie să fim foarte clari în revendicările noastre.
Aceasta nu este propagandă, aceasta este justiție.

Și un ultim lucru pe care trebuie să-l spun: noi nu
trebuie să acționăm împotriva Turciei, dar trebuie să ne străduim să convingem
Uniunea Europeană să nu accepte Turcia ca parte a Europei fără ca Turcia să
recunoască Genocidul Armean, întrucît Europa nu vrea să facă din chestiunea
genocidului o problemă internă a Uniunii Europene. După opinia mea, Turcia nu
va fi democratică înainte ca statul să recunoască genocidul. Aceasta este o
condiție a democrației în Turcia.

Frați și surori, secolul al 20-lea s-a încheiat, dar nu-l
vom încheia în realitate fără recunoașterea genocidului. Noi trăim încă în
secolul al 20-lea. Nu avem dreptul să mergem spre secolul al 21-lea fără
recunoașterea morală și efectivă a Genocidului Armean.

Vă mulțumesc!

by Mihai Stepan Cazazian