GABRIEL LIICEANU / Parabola alfabetului armean

În anul 406 al
erei noastre, sub domnia regelui Vramșabuh și la îndemnul catolichosului Sahak
I, unui învățat armean, pe nume Mesrop, îi revine sarcina stranie de a alcătui
sistemul grafic al limbii poporului său. Marile acte civilizatoare ale
comunităților au nevoie de obicei de legende pentru a fi explicate (nu
închipuie Platon, în Phaidros, un mit – cel al zeului Theuth – când vorbește de
nașterea literelor egiptene?) și mult mai rar, ca aici, geneza lor coboară în
zona documentului și a istoriei. Mesrop a alcătuit, deci, dintr-un unic gest,
alfabetul armean, pe care timpul l-a lăsat aproape neschimbat – abia două
litere au venit să se alăture, cu vremea, celor 36 inventate de gramaticul armean.
Și întreaga literatură a acestui neam s-a născut și s-a făcut, vreme de șaisprezece
secole, cu cele 36 de litere ale lui Mesrop.

Până atunci,
pentru trebuințele scrisului, limba armeană rămăsese să împrumute literele de
la perși; dar în afara docu­mentelor curente și a unei istorii care relata
conversiunea Armeniei la creștinism – primul stat evanghelizat din lume (anul
301) – spiritul acestui popor stătea retras în cele câteva geste și legende
transmise pe cale orală de la o generație la alta. Comentatorii oc­cidentali ai
istoriei armene au afirmat că fără apariția acestui alfabet care a permis
conservarea limbii este foarte probabil că existența armenilor s-ar fi
confundat cu aceea a perșilor sau a sirienilor, și că, asemenea atâtor seminții
ale vechii Asii, Armenia ar fi rămas, pesemne, doar o amintire a istoriei.

Ce instinct al
supraviețuirii a condus acest popor pe care istoria l-a încercat în chipul cel
mai dramatic să treacă, de îndată ce opera lui Mesrop a fost încheiată, la
alcătuirea unei vaste literaturi proprii? Nicăieri nu se vede mai bine cum
spiritul unei limbi stă deasupra unui popor, asemenea zeilor homerici în
preajma eroilor pe care îi ocrotesc și îi mână la realizarea destinului ce le
este propriu. Cu adevărat, popoarele lumii există în spirit și mult mai puțin
în limita fizică a teritoriului lor pe care istoria îl clatină de-a lungul
vremii de prea multe ori pentru a ne mai lăsa să vorbim de o identitate
mulțumitoare. Geografiile lumii sunt în fond de ordin spiritual, de vreme ce s-au
văzut popoare existând dincolo de geografiile reale, sau altele care de-abia
există în vir­tutea consolidării câte unui teritoriu. Când un popor își apără
limba, el promovează, în fața istoriei, existența patriei sale spirituale.

Iar armenii,
dincolo de ființa lor istorică atât de instabilă, s-au grăbit să existe, dar nu
invocând probe ale străvechimii, deși ar fi putut-o face de vreme ce analele
care consemnează existența tribului Haia, primul trib mare armean, urcau până
la anul 2000 î. Hr. Nu simpla persistență în istorie avea să le confere dreptul
acela mai înalt de a exista, ci abia cantitatea de spirit pe care o puteau
capta, odată apărute, literele lui Mesrop.

S-a întâmplat
atunci un fenomen pe care istoricii culturii armene l-au comparat, prin
proporțiile sale, cu întâmplările Renașterii italiene. Punându-și problema unui
nou început, oamenii secolului XV nu au făcut operă de pură excogitatio: ei au
început prin a-i traduce pe greci; au pus, cu alte cuvinte, bazele unei
imitații fecunde. Aretino, Bessarion, Valla și mulți alții nu s-au mulțumit să
fie autori, ci și-au făcut o datorie – al cărei sens mai adânc nouă astăzi ne
scapă – din a fi și traducători.

Semnificația mai
adâncă a actului traducerii ne apare însă mai limpede dacă privim către secolul
V armean, deci către locul în care o cultură se naște dintr-o limbă încă
neîncercată spiritualicește. Biograful lui Mesrop, Moise din Khoren, ne spune
că acesta, odată isprava alfabetului încheiată, a adunat în preajma sa cam la o
sută de discipoli și că, dintre ei, i-a ales pe cei care mai târziu au fost
numiți „marii traducători”. Trimiși pe spezele guvernului în centrele culturale
ale epocii, la Edessa, Alexandria, Atena și Constantinopol, acești tineri s-au
întors în țară, creând cu vremea faimoasa „școală armeană de interpreți și
traducători”, care, în mai puțin de un secol, a tradus tot ce era mai de seamă
din cultura clasică greacă, de la Homer la Euripide, de la Platon și Aristotel
la Filon și Porfir, de la cărțile istoricilor Polibiu sau Diodor din Sicilia
până la opera lui Euclid, a lui Hipocrate sau a lui Dionysios Trax.

Practicat astfel,
actul traducerii nu mai putea fi înțeles ca un monden schimb de cărți de vizită
între culturi diverse. Aici se punea problema nașterii în lumea spiritului,
unde orice act începător trebuie să cunoască botezul în apa mare a unei culturi
care a preluat rolul absolutului și al spiritului însuși. A asimila, în limba
ta, substanța culturii grecești însemna atunci, mai târziu, ca și astăzi, a
reitera simbolic actul de naștere a spiritului în câmpul culturii. Imitatio
graecitatis nu a fost de aceea niciodată o dovadă de gust sau un fapt de modă:
pentru orice cultură dispusă să facă proba capacității de a retrăi o întâmplare
exemplară, ea a rămas singura modalitate cunoscută de a-ți căpăta o identitate.

Întrebarea este,
deci, cu fiecare popor, ce face el din darul natural al unei limbi. Scrierea,
care este depozitara sensurilor prin excelență, revelație consemnată și
păstrată, a avut, la toate popoarele, o misiune sacră; însăși creația ei, se
spune, a fost inspirată din portretele zeilor. De aceea, când a apărut,
scrierea a fost privită ca purtătoare a unui mesaj cu mult mai esențial decât
acela pe care îl poate produce un individ în actul simplu al comunicării. Dacă
„limba este casa ființei”, așa cum s-a spus, atunci în oricare dintre limbile
pământului ființa ar trebui să se simtă la ea acasă, adăpostită și exprimată.
Însă nu toate limbile au apucat să rostească adevărurile esențiale ale ființei,
cu alte cuvinte să fie „cultivate” și să devină „culte”. Iată de ce, dacă o
limbă vrea să fie pregătită pentru marea întâlnire cu ființa, ea trebuie să
preia aceste rostiri din locul unde ele au fost mai întâi formulate și să le
rostească încă o dată, asemenea unui melos care devine cu atât mai convingător
cu cât este preluat de mai multe instrumente. Iar această melodie esențială,
popoarele Europei au auzit-o mai întâi la greci. Și iată de ce a traduce devine
la un moment dat aventura pe care trebuie să o trăiască orice limbă și aceasta
este, în prima parte a istoriei unei limbi, misiunea ei cea mai înaltă. Prin
Sfântul Grigor Iluminătorul, poporul armean își trăise, cu un secol în urmă,
varianta proprie de imitatio Dei; acum, prin Mesrop și școala sa, el își trăia epifania
sa culturală.

Ne putem imagina
un moment în istorie, când nu vor supraviețui decât limbile care și-au obținut
un Platon sau un Aristotel al lor. Pentru că fiecare cultură realizează,
printr-o transpunere de acest fel, un test de universalitate. Când armenii
și-au propus să reziste în istorie, ei nu au început prin a se întoarce către
ființa lor ancestrală și nici prin a exalta un specific care altora nu le-ar fi
spus pesemne nimic. Într-un poem din secolul XII, atribuit lui Nerses Claețí,
se spune, cu privire la această generație de ctitori-traducători: „Ei culegeau
florile științei și le duceau, asemenea albinelor cu aripile prea încărcate, în
biserica Haikilor”. Poate că acel simț înnăscut al negoțului i-a făcut pe
armeni să știe că numai ceea ce a fost verificat ca valoare eternă poate crea
plus-produs spiritual. Există o lege a valutei-forte și în viața spiritului, și
categoriile lui Aristotel sau marile mituri din Phaidon și Phaidros au jucat
multă vreme în cultura Europei rolul acestor devize care fac cu putință o piață
culturală de anvergură și care-ți oferă dreptul de a participa la schimburile
între diverse culturi.

În marea
bibliotecă de manuscrise din Erevan (peste 10.000 de volume manuscrise), numită
Matenadaran, care în limba armeană veche înseamnă pur și simplu „lăcaș de manuscrise”,
vizitatorul este confruntat cu această alchimie de seve spirituale, cu felul în
care poate fi altoită ființa națională pe un teren al universalității. Aici
poți vedea, printre altele, în cópii datând din secolul XI până în secolul
XVII, operele acelea ale clasicității eline. În catalogul bibliotecii se poate
citi: „În Armenia antică și medievală manuscrisele erau ascunse, pe timp de
război, întocmai ca și armele, iar în timp de pace, ele erau răsfățate precum
copiii. […] Pe unele manuscrise se pot încă vedea urmele incendiilor, ale
loviturilor de spadă, urme de sânge. În timpul invaziilor, populația le
ascundea în peșteri sau le îngropa.”

Este firesc atunci
să-ți pui întrebarea: unde s-a petrecut istoria mai adevărată a acestui popor?
În lupta cu perșii, de la Avarayr, din anul 451, dominată de figura lui Vardan
Mamiconian? Sau în copia tratatului De caelo, al lui Aristotel, purtând
pe pagini însemnul de sânge al cine știe cărui copist ce-și apăra, în fața năvălitorului,
cea de a doua ființă a sa? În marea revoltă de la Sasun, din 850, împotriva
arabilor? Sau în Culegerea omiliilor din Muș, capodoperă a caligrafiei și
miniaturii armene, scrisă în secolul XIII (cântărind 28 de kg) și târâtă, în
nesfârșite refugii, de doi călugări, dintr-o peșteră în alta? Nu este, și aici,
aceeași tandră și încăpățânată ocrotire a unui corp mai subtil, care se
străduie să iasă din vremelnicie?

Așa cum orice individ intră în existență cu un anumit bagaj genetic, la fel limba este zestrea naturală cu care un popor intră în istorie pentru a-și încerca șansa de a exista. Limba eschimosă și aceea a unui țăran european iletrat sunt în principiu echidistante față de idealul performanțelor culturale ultime. Dar așa cum ceea ce a făcut natura din om nu este decât o premisă a existenței, și este nevoie, pentru a vorbi despre viața cuiva, să vezi ce a făcut el din natura sa, tot astfel a urmări istoria unei culturi înseamnă să vezi ce face un popor cu limba sa, cum se pregătește el pentru a exista. „Pre limba sa” doar, un popor poate crea un sistem de înțelepciuni care să-i servească drept cod pragmatic de comportament în istorie, dar el nu poate, rupt de marile surse ale creației, să producă ceva valabil și pentru ceilalți, și în eternitate. Cu alte cuvinte, „pre limba sa” doar, un popor poate foarte bine să și piară.

Gabriel LIICEANU

Revista SECOLUL XX / Nr. 4-5/1980

by Redactor