FOTOGRAFIA şi povestea din spatele ei – SYLVIA AGÉMIAN ÎN ROMÂNIA

            Serialul meu continuă, la zece ani după memorabila vizită a lui William Saroyan la Bucureşti, cu o prezenţă cu totul particulară, deschizătoare de drum, ilustrată prin fotografia realizată tot într-o zi de iunie, dar a anului 1979. Atunci eram părtaşă, alături de eroina zilei, la evenimentul zilei: eroina era SYLVIA  AGÉMIAN din Beirut (Liban) care îşi susţinuse cu brio, în aceeaşi dimineaţă, teza de doctorat în istoria artei la Universitatea Bucureşti, urmată de un dejun între prieteni.Tema tezei sale fusese „Manuscrise miniate armene în colecţii din România”, care în 1982 a apărut in limbile română şi franceză la editura „Meridiane” din Bucureşti.

            Cine era Sylvia Agémian? Un experimentat curator al muzeului de artă modernă „Nicolas Sursock” din cartierul creştin Achrafieh al capitalei libaneze, muzeu care posedă şi lucrări ale câtova artişti armeni –  Paul Guiragossian, Seta Manukian, Harut Torosian, Levon Moumjian, Anita Toutikian etc. De amintit că Sylvia este fiica celui ce a fost Diran Agémian (1904-1991), primul caricaturist din Liban care a jucat un rol important  în crearea caricaturii, ca formă independentă de artă în ţara sa. Sylvia şi-a făcut studiile iniţiale la École du Louvre din Paris, iar după teza de doctorat de la Bucureşti, a mai susţinut una la Sorbona cu eminentul bizantinolog, istoric de artă şi armenolog care a fost Sirarpie Der Nersessian (1896-1989).

            Doresc totodată să evoc aici personalitatea regretatului acad. Virgil Cândea (1927-2007), ilustru cărturar român, istoric al culturii române, bun cunoscător al creştinismului armean şi al culturii poporului nostru, reprezentat aici de savantul H. Dj. Siruni (1890-1973), pe care îl preţuia. Mai târziu, a fost  susţinător fervent al subsemnatei la intrarea în Uniunea Scriitorilor din România,  cunoscându-mă încă din perioada când era secretar al asociaţiei culturale „România” (1972-2000), care edita revista „Tribuna României”, a cărei colaboratoare am fost ani îndelungaţi.

            Prof. dr. V. Cândea a avut o contribuţie decisivă în descoperirea picturii postbizantine, de expresie arabă – aşa numitele „icoane melkite”. Aflat de mai multe ori la Beirut, prof. dr. Virgil Cândea a organizat, în colaborare cu Sylvia Agémian, la muzeul „Sursock”, în cursul lunii mai 1969, prima expoziţie de icoane melkite. Aceste opere de artă realizate în ultimele trei secole de către artizani arabi aparţineau de Biserica Ortodoxă Greacă sau Catolică. Termenul de „melkit” era folosit în derâdere de către ereticii nestorieni, când se refereau la comunităţile rămase loiale Bisericii de Stat Bizantine, după ce Biserica Romano-Catolică, cu catolicii greci, foloseau acest termen pentru a se distinge pe ei înşişi de foştii lor confraţi greco-catolici.  De adăugat că, pentru descoperirea icoanelor melkite, savantul român a fost  distins cu „Ordinul Naţional al Cedrilor” de la Charles Hellou, preşedintele de atunci al Libanului.

            Conform opiniei Sylviei Agémian, descoperirea icoanelor melkite a fost foarte importantă. Cercetătoarea armeană de la muzeul „Sursock”, probabil singura specialistă în icoane melkite din Orientul Mijlociu şi din lume, spunea că „pentru prima dată s-a recunoscut că şcolile de iconografi din Orientul Mijlociu au urmat tradiţia icoanelor bizantine şi greceşti, prin adăugarea unor elemente islamice.” Mai târziu, în vara anului 1993, cunoscutul muzeu Carnavalet din Paris a găzduit 129 de asemenea  icoane, după ce fuseseră studiate, repertoriate, datate şi descrise sub conducerea celor doi specialişti – o armeancă din Liban (comisar artistic) şi un cărturar român (comisar ştiinţific). Catalogul expoziţiei a fost un adevărat album de artă în culori, tipărit de prestigioasa editură „Skira” din Geneva. Amintesc că sponsorul expoziţiei pariziene a fost Camille Aboussouan – la început de carieră curator al aceluiaş muzeu libanez, ajuns apoi avocat, scriitor, diplomat,  bibliofil, fost ambasador al Libanului la UNESCO şi traducător al excepţionalelor eseuri (cunoscute şi în limba română) „Profetul  (1923) de Khalil Gibran, traducere apărută în 20 de ediţii  franceze în perioada 1962-1995. Era totodată deţinător al Premiului Academiei Franceze.  Am avut onoarea de a-l cunoaşte pe ambasadorul Aboussouan la Paris în 1978, la recomandarea acad. Virgil Cândea. Am vorbit atunci mult despre arta şi cultura armeană. Doresc totodată să amintesc că, la înapoirea de la Paris, acad. Virgil Cândea,  acordându-mi un amplu interviu despre evenimentul respectiv şi despre colaborarea sa cu Sylvia Agémian, a ţinut să precizeze că, în expoziţia de la Paris, prezentase şi patru picturi româneşti, lucrate în spiritul artei bizantine. Era vorba „de patru piese, dintre care una pe lemn şi trei pe sticlă, acestea din urmă provenind din Ţara Oaşului şi din Şcheii Braşovului. Prima este o faimoasă şi remarcabilă icoană brâncovenească din anul 1700, a lui Radu, zugrav din Răşinari, singura cunoscută ca aparţinând acestui artist. Fiind de dimensiune mică dar împărătească, ea provine probabil dintr-un iconostas mic, de la o bisericuţă de sat sau de la o biserică de schit.” Cu acelaşi prilej, savantul român îşi exprima dezacordul că asemenea lucrări de patrimoniu se scot din ţară. Pictura respectivă fusese cumparată în 1991 la Casa de licitaţii Drouot din Paris de către colecţionarul libanez, posesorul şi al celorlalte lucrări din expoziţia amintită.

            Totodată, referindu-se la lucrarea de doctorat a Sylviei Agémian, acad. V. Cândea a amintit că prefaţa la volumul tipărit era semnată de celebra savantă Sirarpie Der Nersessian, care fusese profesor de artă la Wellesley College din SUA (1938-1942), prima femeie invitată apoi la Dumbarton Oaks ca senior scholar în 1944, înainte de a fi numită profesor de artă şi arhitectură bizantine pe viaţă şi membră a Facultăţii de arte şi ştiinţe a Universităţii Harvard. În 1963, devenise profesor onorific. Era membră a Medieval Academy of America, membră asociată a Societăţii Naţionale a Anticarilor din Franţa, membră corespndentă a Academiei de Ştiinţe a Armeniei etc. Eminentă specialistă în artele bizantine şi armene, a făcut pionierat în studiul istoriei artei armene. Lucrările sale de armenologie şi apoi, mai ales, de manuscrise miniate, au făcut din ea o autoritate până în zilele noastre. Tot prof. Cândea mi-a mărturisit atunci că avusese privilegiul s-o cunoască pe marea doamnă a culturii armene şi europene. Îşi amintea că aceasta purta „o mare afecţiune pentru România şi arta noastră medievală, pe care o cunoştea din tinereţe..Cunoscuse pe Nicolae Iorga, I.D. Ştefănescu şi alţi cărturari ai noştri.  Evoca întotdeauna cu plăcere primul său voiaj la mănăstirile româneşti.(…)În 1982, când distinsul om de cultură libanez Camille Aboussouan a organizat, la sediul din Paris al UNESCO, prima mare expoziţie din lume de carte arabă, avându-i între colaboratori pe Sylvia Agémian şi pe mine, Sirarpie Der Nersessian, care îi cunoştea cartea publicată la „Meridiane”, a îndemnat-o pe Sylvia să susţină încă o teză de doctorat la Sorbona. Aşa a devenit Sylvia legatarul intelectual al savantei, ataşată ideii de a pune în valoare o mare moştenire intelectuală şi ştiinţifică.”

            Revin la Sylvia Agémian şi la colaborarea sa rodnică cu acad. Virgil Cândea, acesta  oferindu-i o bursă de studii din partea asociaţiei „România”, astfel că aceasta a studiat, vreme de câţiva ani, o serie de „Manuscrise miniate armene în colecţii din România” ceea ce avea să constituie tema tezei sale de doctorat, coordonată de prof. dr. Virgil Cândea, susţinută, cum am spus la începutul acestor evocări.

            După cum se ştie, muzee, biblioteci şi arhive din România deţin un mare număr de preţioase manuscrise armeneşti, datând din secolele XIV-XIX, având un caracter laic sau religios, Ele au fost studiate de specialişti români şi străini – istorici şi filologi, dar care întocmiseră doar liste şi cataloage, fără o examinare din punct de vedere artistic. Sylvia Agémian a fost prima care a efectuat studii minuţioase asupra a cinci dintre cele mai vechi documente de artă medievală armeană, studii concretizate în teza sa de doctorat şi în volumul publicat, în 1982, la Bucureşti. Sylvia Agémian sublinia atunci că cele cinci manuscrise studiate poartă amprenta centrelor în care fuseseră realizate – „Evanghelia de la Taron”, copiată şi îmbogăţită cu miniaturi în 1306, fiind o lucrare tipică, de esenţă artistică populară, specifică zonei de sud a Armeniei Mari, în timp ce  „Culegerea”, transcrisă la Famagusta (Cipru) în 1310-1312 şi „Evanghelia” din prima jumătate a secolului al XIV-lea, au un stil mai simplu, dar strălucitor, specific Ciliciei. Celelalte două „Evanghelii” din 1346 şi 1351, care provin din Surkhat şi Caffa (Crimeea), înfloritoare colonii armene, aliază, în mod armonios, tradiţiile artistice din Armenia Mare cu cele din Cilicia. Îmi amintesc că, după apariţia acestei valoroase lucrări a Sylviei Agémian, am consemnat evenimentul pe larg în „Revue Roumaine”, pentru că urmărisem ani de-a rândul laborioasa sa activitate de cercetare din România, stându-i mereu alături.

            Dintre alte numeroase lucrări publicate ulterior de dr. S. Agémian amintesc şi „Manuscrits arméniens enluminés du Catholicossat de Cilicie” (1991), despre care un martor al îndelungatei sale munci, cel ce a fost Karekin II, Catolicos al Ciliciei (Antélias- Liban), ulterior pentru scurtă vreme Catolicosul Karekin I, Patriarh Suprem al Tuturor Armenilor (1994-1999) cu Sfântul Scaun la Ecimiadzin – Armenia, salutând cu profundă satisfacţie apariţia acestei lucrări, considera că ea „adaugă o nouă lumină tuturor  mărturiilor elocvente care relatează victoria sufletului asupra materiei; întreaga istorie a culturii armene este ea-însăşi o ilustrare a acestei victorii”. O altă lucrare mai recentă (2000) a Sylviei Agémian este „Deux manuscrits ciliciens du XIV-e siècle dans les archives d’État de Cluj-Napoca”, studiu publicat în t. XVIII din „Révue des Études Sud- Est-Éuropéenes”. Iar volumul publicat în 1993 de aceeaşi autoare, intitulat „Icônes”, în 2011 a luat distincţia  Apeal Pride  Award.

            As dori să adaug că, în ultimii ani, continuând  tradiţia, inaugurată de S. Agémian, o serie de cercetătoare din Armenia au efectuat studii şi cercetări asupra patrimoniului cultural armean din colecţii româneşti, printre ele distingându-se tânăra şi harnica Lusine Sargsyan (cu o bursă de la Colegiul „Noua Europă”) dar şi Mariam Vartanyan, ambele din Erevan.  Acestea, precum şi doamna Anna Leyloyan-Yekmalyan din Paris, oaspete, ca şi celelalte prezente la cel de-Al XII-lea Congres de Studii Sud-Est Eupene de la Bucureşti  din septembrie trecut, au participat, în decembrie 2019, la Paris la o sesiune ştiinţifică dedicată lui Sirarpie Der Nersessian, dr. Sylvia Agémian făcând parte din Comitetul Ştiinţific de organizare. Iată aşadar o colaborare internaţională, care aduce in atenţie acele interferenţe româno-armene asupra cărora insist eu ori de câte ori se iveşte prilejul. Or, evocarea prezenţei Silviei Agémian în România cu mulţi ani în urmă, atestă sper tocmai această idee.

            4)                                                                     Madeleine KARACAŞIAN

by Mihai Stepan Cazazian